Adaugat la: 1 Noiembrie 2011 Ora: 15:14

BOGATUL NESĂBUIT

(duminica a douăzeci şi şasea după Rusalii – Luca 12, 16‑21)

BOGATUL NESĂBUIT

Această pildă nu se găseşte decât la Sfântul Luca, a cărui Evanghelie este, după Tradiţie, Evanghelia lui Pavel, căci Sfântul Luca a fost multă vreme colaboratorul şi scribul Sfântului Pavel1. Dar pericopa2 nu este bine aleasă, aşa cum adesea se întâmplă în lecţionarul bizantin. Într‑adevăr, Domnul spune această pildă în urma unui eveniment anume, o cerere care i‑a fost adresată. Dacă se înlătură această parte, pilda este mult mai puţin clară şi mai ales îşi pierde din forţă. Trebuie deci neapărat să începem această lectură la versetul 13.

Domnul este probabil spre sfârşitul misiunii Sale de evanghelizare în Galileea3. Se află într‑o situaţie de confruntare violentă cu cărturarii şi cu fariseii, care Îl învinovăţesc că alungă pe demoni cu prinţul demonilor, Beelzebul (adică Satana), şi cărora le răspunde prin pilde înfricoşătoare („Vai vouă, fariseilor...”). Chiar după această înfruntare Domnul spune un cuvânt poporului, pentru a‑i atrage atenţia asupra ipocriziei („aluatul fariseilor”), a falselor secrete şi a păcatului împotriva Duhului Sfânt, şi pentru a‑l îndemna să nu se teamă decât de Dumnezeu.

Atunci un om „din mijlocul mulţimii” îi face o cerere complet nepotrivită lui Rabbi Ieshouah: „Învăţătorule, zi fratelui meu să împartă cu mine moştenirea”. Răspunsul lui Hristos este uimitor şi deconcertant: „Cine M‑a pus pe Mine judecător sau împărţitor peste voi?”. Dar, de fapt, acest răspuns este o învăţătură teologică excepţională: Tatăl Meu – Dumnezeul vostru – m‑a trimis în lume să mântuiesc omenirea. Nu am venit în lume ca să vă organizez viaţa, să am grijă de afacerile voastre, să construiesc o cetate pământească… Eu, Fiul lui Dumnezeu, ascult de Tatăl Meu şi fac voia Sa. Eu, Cuvântul Tatălui, dau pe faţă cugetele Tatălui Meu. Nu sunt Avraam, nici Moise: Sunt Dumnezeul lui Avraam şi al lui Moise. Am venit să pun toate în starea lor dintâi, cea din Rai. Am venit să aduc Împărăţia Tatălui Meu pe Pământ. Ce şoc! Ce ruptură cu Vechiul Testament şi cu Vechiul Legământ! Patriarhii, într‑adevăr, nu erau numai nişte conducători spirituali, ci erau conducătorii supremi ai poporului. Leviticul era un sistem de reguli pentru întreaga viaţă a lui Israel, până în cele mai mici detalii. Hristos, în schimb, vine numai pentru a ne mântui şi a ne îndumnezei, după Voia Tatălui Său şi al nostru. Prin acest simplu cuvânt – dar care este un logion: cuvântul lui Dumnezeu – Hristos ne face să pătrundem cu adevărat în Noul Legământ, în lumea înnoită.

Apoi Domnul profită de ocazie pentru a ne da o învăţătură importantă asupra pericolului bogăţiilor: „Păziţi‑vă de toată lăcomia, căci viaţa omului nu stă numai în prisosul avuţiilor sale”4. Dacă Tatăl vostru ceresc ar fi zgârcit precum sunteţi voi, nimic nu ar putea exista; nu ar putea trăi nici o făptură. Dacă Dumnezeu ar păstra cu gelozie pentru Sine propria Sa bogăţie, voi nu aţi mai fi. Viaţa voastră nu ţine de bogăţia voastră: ţine numai de Dumnezeu. El v‑a dat viaţă şi El poate să v‑o ia înapoi, când hotărăşte de cuviinţă. Sunteţi în mâinile lui Dumnezeu ca păsările cerului (despre care tocmai vorbise, la Luca 12, 6), iar Tatăl vostru Cel din ceruri cunoaşte şi perii capului vostru (adică numărul de atomi din trupul vostru: ştie toate despre voi). 

Atunci Domnul spune pilda bogatului nesăbuit. De ce încă o pildă „în plus”? Pentru că o pildă este o mică poveste, plăcută la ascultare, uşor de înţeles de către toţi, uşor de ţinut minte şi cu caracter universal, dincolo de timp şi spaţiu. Această pildă este o ilustrare a acestui logion care a ieşit din gura Sa: este scurtă, dar puternic pedagogică.

Un om bogat e pe cale de a deveni încă şi mai bogat, după cum vedem zi de zi, ceea ce înseamnă că acest exces de bogăţie este complet inutil. Iar unica sa preocupare este de a se întreba cum îşi va adăposti bogăţiile. Lucrul acesta aproape ar putea să stârnească râsul. Şi totuşi, acesta este duhul oamenilor acestei lumi, până în zilele noastre5. Acest om bogat ar fi putut să aibă multe alte gânduri (cugeta în sine: nu cere sfat de la Dumnezeu, nici de la ceilalţi). Ar fi putut să‑şi spună: voi da slavă lui Dumnezeu, Care este izvorul tuturor bunătăţilor şi Care este singurul cu adevărat bun; sau: pământul, soarele şi apa mi‑au dat recolte bune, cum spun Sfântul Vasile şi Sfântul Ambrozie; sau: voi căuta la cei care nu sunt bogaţi ca mine, pentru că nu am nevoie de toate aceste bogăţii, voi dărui o parte din ele… Dar nu! El este întors asupra lui însuşi şi asupra unei bogăţii care îi este exterioară, adică neimportantă, trecătoare (ca şi banii virtuali…). Atunci va „zidi jitniţe mai mari”. Şi când îşi va fi adăpostit toate bunurile, se va putea odihni (adică să înceteze a mai lucra, pe când Dumnezeu lucrează fără încetare), şi mai ales „să profite de viaţă”. S‑ar crede că Dumnezeu a spus această pildă pentru timpurile noastre materialiste şi atee. Bogatul îşi spune: mă voi desfăta, voi mânca, voi bea, „mă voi veseli”. Aceasta auzim fără încetare, în gura oamenilor din toate mediile sociale şi la toate latitudinile. Este un vârtej absurd: orice în afară de fericirea absolută: theosis, unirea cu Dumnezeu!

Ca şi la teatru – şi oare nu este pilda un fel de scenetă? –, după punerea în scenă a personajelor şi a intrigii, urmează deznodământul. Domnul proclamă un cuvânt de o putere incredibilă, o judecată dumnezeiească: „Nebune!”; om fără nicio înţelegere, lipsit de bun‑simţ, de spiritualitate, om cu suflet de animal… Chiar în noaptea aceasta (în noaptea prostiei tale, a întunecimii înţelegerii tale, a învârtoşării inimii tale…), Dumnezeu, Tatăl tău, va veni să ia ceea ce este al Său, sufletul tău, suflarea de viaţă care însufleţeşte trupul tău. La ce‑ţi vor fi folosit toate acestea? Moştenitorii tăi – sau statul – vor lua bunurile tale şi se vor bucura de ele. Iar tu vei fi dus dinaintea judecăţii înfricoşate a lui Dumnezeu, care te va întreba: ce ai făcut cu harul Meu?

Morala poveştii este înalt teologică: „Aşa se întâmplă cu cel ce‑şi adună comori sieşi şi care nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu”6. Ce răsturnare a valorilor! Adevărata bogăţie nu este o stare exterioară obiectivă (am atâţia bani, atâtea bunuri…). Este o dinamică interioară subiectivă: Dumnezeul meu, Tu mi‑ai dat toate, iar eu vreau la rândul meu să‑Ţi dau toate: mă dau pe mine Ţie. Mă asemăn Ţie, pentru că Te iubesc. Eşti singura mea bogăţie.

Ce şoc mântuitor! De fiecare dată când Hristos Îşi deschide gura, universul întreg se îmbunătăţeşte, respiră, trăieşte. Redevenim ceea ce nu ar fi trebuit să încetăm a fi niciodată: chipul lui Dumnezeu. Omul nu este Om decât când se aseamănă cu Dumnezeu. Fără împlinirea chipului pe care îl poartă în el în mod firesc, Omul nu este decât un sub‑om, un om animal. 

Laus tibi, Christe!

Părintele Noël TANAZACQ, Paris

Note:
 
1. Potrivit marelui istoric al Bisericii, Eusebiu din Cezareea (cca 263 – cca 339 a.D.), Luca era un medic originar din Antiohia. Eusebiu atestă că, atunci când Pavel spune „Evanghelia mea”, este vorba despre Evanghelia Sfântului Luca (Hist. eccles. III, IV, 7).
2. Pericopă: din grecescul peri‑kopto, „a tăia” = pasaj care poate fi „decupat” din interiorul unui întreg, pentru a fi folosit în liturghie ca lectură. Lista lecturilor pentru anul liturgic se găseşte într‑un „lecţionar”. În timpul primului mileniu, fiecare Biserică avea propriul său lecţionar.
3. „Probabil” deoarece cronologia nu este simplă în Evanghelia de la Sfântul Luca: Schimbarea la Faţă este relatată în capitolul al 9‑lea, pe când intrarea Domnului în Ierihon nu apare decât la capitolul al 19‑lea, iar la Sfântul Marcu şi la Sfântul Matei, aceste două evenimente sunt apropiate, respectiv la 1 şi 2 capitole distanţă.
4. Zgârcenia este refuzul darului. Este o patologie psihică (foarte bine descrisă de Balzac în Moş Goriot) şi duhovnicească, deoarece refuzăm să dăm ceea ce nu ne este de folos. Este refuzul absolut al darului gratuit, al iubirii: este contrarul comportamentului divin.
5. Un simplu exemplu printre atâtea altele: epoca noastră trece printr‑o criză financiară foarte gravă şi periculoasă, care poate pune în pericol echilibrul lumii. Or, această criză se datorează în primul rând faptului că oamenii bogaţi (fie că e vorba de persoane sau de societăţi), cei care au „lichidităţi”, cum se spune în mediile financiare, vor să facă investiţii bune, cu rentabilitate maximă şi imediată: speculează pentru a deveni şi mai bogaţi, cu riscul de a periclita statele însele, de a distruge părţi întregi din economia anumitor ţări şi de a înfometa populaţii întregi. Acest lucru este de o imbecilitate sinucigaşă. Dacă grecii bogaţi ar accepta să‑şi plătească impozitele (ca toată lumea), „datoria grecească” s‑ar şterge în câteva luni…
6. Sfântul Ambrozie arată cu fineţe: ceea ce este important nu e să agonisim, ci pentru cine agonisim, citând Psalmul 39, 7 (He 38, 7): „Da, omul merge ca o umbră, şi în deşert se tulbură; adună şi nu ştie cine va culege” (cf. Sf. Luca 7, 122). Duhul Sfânt a profeţit aceasta şi Hristos a spus‑o.

BOGATUL NESĂBUIT

Ultimele stiri
actualizate de doua ori pe saptamana

Din dragoste...

1 Noiembrie 2013

Un Festival luminos

1 Noiembrie 2013
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni