A treia ediție a Universității de vară a Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Europei Occidentale s‑a desfășurat între cele două mari sărbători de sfârșit de an liturgic – Odovania Praznicului Adormirii Maicii Domnului din 23 august și Tăierea Capului Înaintemergătorului, din 29 august. Tema generală propusă de către Consiliul Mitropolitan a fost „Rolul Bibliei în rugăciunea și în viața creștinilor ortodocși”. 

Această „universitate” a fost în mare măsură una a tinerilor! Au fost organizate în fiecare zi activități de mare folos (Andreea Ionescu, Adriana Moise, parohia Sfânta Parascheva și Sfânta Genoveva, Paris, părintele diacon Claude Delangle, Louveciennes) pentru cei 20 de copilași; adolescenții – în jur de zece – au putut discuta zilnic cu părintele diacon Jean‑Marie Cuny (parohia Besançon), cu părintele Adrian Iuga (parohia de la Nantes) sau cu părintele Răzvan Ionescu (Paris). Acest lucru a reprezentat un plus față de anul trecut: mulțumiri celor care au avut bucuria să ofere această binefacere!

„Oamenii mari”, aproape 80 – puțini față de numărul de credincioși și de preoți chiar și numai din protopopiatul Franței – s‑au bucurat împreună cu copiii și adolescenții de viața liturgică și comunitară (Sfânta Liturghie și Vecernie în fiecare zi) pe care o cunoscuseră deja în 2009 și 2010, cu momente importante destinate întâlnirilor și schimburilor de idei, mai ales după mese. Acestea – mesele – au fost la fel de bine pregătite, ținând cont de zilele de ajun! 

La fel ca în trecut, în fiecare dimineață am avut fericirea să participăm la un curs de memorare a Evangheliei (prologul Sfântului Ioan) cu Hélène Séjournet (parohia Sfânta Genoveva și Sfântul Martin, Paris): Biblia nu e doar o carte de închinat, citit sau ascultat, Ea este și Hrana! 

Un rezumat rapid al conferințelor permite evaluarea importanței acestei sesiuni de formare a celor mai implicați în Biserică clerici și laici, organizată de consilierii mitropolitani (mai ales părintele Yves Dulac). 

Sandrine Caneri (Mitropolia antiohiană din Franța) a deschis sesiunea insistând pe relația pe care o stabilește Credința cu Cuvântul Sfintelor Scripturi, după Origen, care spune: „crede mai întâi” și „dacă nu înțelegi, nu te acuza decât pe tine!”, adică: aprofundează‑ți credința, curățește‑te pentru a te apropia de Cuvânt. Scriptura este un cuvânt, ea conține Cuvântul, indivizibil și transmis pe cale orală. Hristos, a subliniat conferențiara, a învățat Scripturile, în umanitatea Sa reală, prin mama Sa, Maica lui Dumnezeu, ca orice mic evreu. Problema interpretării este fundamentală în această transmitere. Sfinții Părinți caută versiunea Vechiului Testament ce corespunde Credinței, cea care reprezintă norma exegezei. Biblia însăși transmite un „continuum exegetic” (mai simplu: continuitatea în înțelegerea coerentă a textelor). Multitudinea textelor (versiunea ebraică, diversele versiuni grecești, pe lângă Septuaginta) se pare că nu pune probleme în mediul oral. În orice caz, înțelegerea ultimă a Cuvântului constă în a transpune în fapte „gnoseologia” (cu alte cuvinte: demersul de cunoaștere). 

Preotul Gérard Reynaud (parohiile din Vichy și Clermont‑Ferrand) a arătat că Sfânta Liturghie (mai ales cea a Sfântului Vasile cel Mare) e țesută cu Cuvântul lui Dumnezeu și se identifică cu el. Cuvântul (Logos) Însuși Se oferă în Sfânta Liturghie și este oferit și împărțit. Este un Cuvânt sacerdotal și de slujire, un Cuvânt euharistic trimis de Tatăl ceresc și Care Se întoarce la El, pentru a Se da în comuniune tuturor celor care cred. Sfânta Liturghie expune cele două naturi ale Cuvântului dumnezeiesc făcut Om; cuvântul, cuvintele, cuvintele sfinte sunt unite cu cuvintele omenești în unica persoană a Cuvântului, Fiul lui Dumnezeu. De unde importanța rugăciunii care precede citirea Sfintei Evanghelii („Strălucește în inimile noastre, Iubitorule de oameni, Stăpâne, lumina cea curată a cunoașterii Dumnezeirii Tale și deschide ochii gândului nostru spre înțelegerea evanghelicelor Tale propovăduiri. Pune în noi și frica fericitelor Tale porunci, ca toate poftele trupului călcând, viețuire duhovnicească să petrecem”), adevărată epicleză (chemare a Duhului) pentru Cuvânt, simetrică cu epicleza pentru Miel. Locul Sfântului Duh este, astfel, remarcabil: El se bazează pe Cuvânt, Îl umple și Îl împlinește. De aceea, adaugă părintele Gérard, frica iubitoare și încântarea pot să ne deschidă spre Cuvântul Care se împarte la Sfânta Liturghie. 

Antropologia creștină este o antropologie biblică, a explicat părintele Philippe Dautais (parohia Sfânta Foy și Sfântul Nectarie, Monestier): ea se bazează pe dialogul divino‑uman pe care‑l mărturisește întreaga Scriptură și care pune în evidență primatul persoanei – persoană divină și persoană umană. Persoana transcende natura și o împlinește; dragostea e prima și primă este această chemare divină a ființei umane: „Vrei să trăiești?”. Existența umană în profunzimea ei este un „Da” spus vieții propuse de Dumnezeu, viață biologică și mai ales Viață veșnică. De aceea poruncile Domnului conduc la îndumnezeirea ființei umane prin împlinirea „duhului” său (intelectualul noûs și „carismaticul” pneuma). Continuate de părintele Jean Boboc (catedrala mitropolitană Sfinții Arhangheli, Paris), aceste cugetări au condus la studiul de cazuri concrete în care „bioetica” creștină vrea să servească în mod special persoana. 

Unele situații pastorale, a mărturisit părintele Jean – legate de presupunerea unei malformații a embrionului – sunt foarte bulversante și țin, înainte de orice decizie, de rugăciunea intensă și de sfatul duhovnicesc, mai ales cel al episcopului, în care se manifestă darul iconomiei (încălcarea punctuală a unei reguli pentru binele persoanei și al comunității). 

Cu mult entuziasm l‑am ascultat în două intervenții diferite pe părintele Vasile Mihoc (Sibiu, România) venit să participe la activitățile noastre. Prezentând exegeza (interpretarea) biblică, părintele Vasile – despre care cineva dintre noi spune că „a marcat pe toată lumea prin prezența sa harismatică, puternică și discretă în același timp, și cuvântul său a fost o hrană bogată și teologică” – a arătat că „întotdeauna Cuvântul a fost explicat” pentru a‑i sublinia autoritatea. Fiecărei generații i se explică Evanghelia pentru a o aplica în viață: „totul a fost scris pentru fiecare generație”. Totuși, autoritatea Bibliei se supune autorității lui Hristos, căci Cuvântul transcende cuvintele, orale sau scrise: nu există loc de „bibliolatrie”, Biblia nu se află „în locul lui Hristos”; de altfel, Scriptura nu conține totul, cum spune Sfântul Evanghelist Ioan. Reluând expunerile precedente, părintele Vasile subliniază că Biblia este în întregime dumnezeiască și în întregime omenească și că viața constă în a spune „Da” Evangheliei. 

Un loc important l‑au ocupat expunerile pe tema raporturilor dintre Biblie și Sfintele Taine, mai ales cea a Sfântului Botez și a Sfintei Cununii. Părintele Aurel Grigoraș (parohia Pogorârea Sfântului Duh, Paris/Clichy) arată că Cuvântul manifestat în Evanghelii se află la dreapta Tatălui; e un cuvânt ipostaziat (asumat de către persoană sau ipostas al Cuvântului, Hristos) și, astfel, sacramental. El (Cuvântul, n.t.) e plin de Duh Sfânt, și Acesta se manifestă în el, mai ales în slujirea tainelor, care au întotdeauna în centru proclamarea Cuvântului. 

Prin omniprezența Duhului Sfânt, credincioșii sunt încorporați în Hristos și în Biserică: toată viața lor, și în special viața lor conjugală și familială, este sfințită și îndumnezeită, prin puterea sfințitoare a Cuvântului și prin energiile dumnezeiești ce iradiază din taine, după măsura credinței lor. Regăsim aici importanța persoanei umane, sfințirea fiind principala ei împlinire. 

Ordinea conferințelor a făcut ca, urmând o bună pedagogie (!), ultima conferință să sublinieze universalitatea lucrării lui Hristos în întruparea și Învierea Sa. Laurent Kloeble (parohia Limours) a prezentat această temă plecând de la reflecțiile filosofului și istoricului religiilor René Girard, care expune în diversele lui scrieri aceste idei interesante: jertfa este universală în toate civilizațiile; ea constă în sacrificarea unei victime nevinovate (practica „țapului ispășitor”), astfel încât comunitatea să fie eliberată de violența ce o tulbură din cauza „dorinței mimetice” (rivalitate în posedarea aceluiași obiect dorit, și dorit mai ales pentru că altcineva îl dorește). Dar, în final, doar Hristos este victima absolut nevinovată și El singur pune capăt violenței. Pentru ca jertfa să dea roade, trebuie totuși ca mecanismul violenței să fie descoperit și să înceteze: jertfa lui Iisus Hristos, deoarece a fost voită, precizează cineva, este ultima dintre jertfele al căror șir se transmite în istorie prin imitarea unei crime inițiale. Aceasta înseamnă că patimile lui Hristos și Învierea corespund unei așteptări universale în toate civilizațiile.  

Nu am putea face un raport al intervențiilor venite din partea auditoriului. Ele au fost foarte numeroase și foarte bogate, permițând clarificarea anumitor puncte, punând în evidență anumite divergențe de opinie sau de interpretare. După conferințe, participanții și conferențiarii s‑au reunit în ateliere pentru a aprofunda ceea ce fusese spus. În timpul acestor întâlniri, Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Iosif a reunit clericii sau soțiile lor. 

Unul dintre cei care au intervenit a fost surprins de calitatea discuțiilor – în ciuda limitelor lor inevitabile – dintre participanți și conferențiari:  „dezbaterile bogate care au urmat fiecărei intervenții au arătat cât e de simplu (în aceste reuniuni) să manifești un dezacord; cât este de ușor să afirmi o părere opusă care până la urmă nu tranșează neapărat problema… libertatea cuvântului, libertatea Duhului, libertatea de a‑ți pune întrebări…[în] această Biserică care cere tuturor, prin atitudinea sa, să‑l primească pe celălalt ca pe un frate, fără judecată, fără iritare, fără agasare – pe scurt, o Biserică vie, doldora de viață, sclipitoare în căutările ei, în care ierarhii sunt ei înșiși atât de atenți la oile lor, încât așteaptă într‑adevăr de la ele semnele căii de urmat, ale direcției de adoptat (…). O Biserică ce [și] primește mereu pe cei care vin din alte părți… Åži toate acestea într‑o atmosferă caldă, familială, destinsă, plină de veselie și de umor, în care fraternitatea se simte în fiecare moment”. 

Această „universitate” își avea locul într‑o manifestare a vieții Bisericii; ea constituia un eveniment eclezial și nu un compartiment intelectual separat. Ca dovadă stau importanța vieții liturgice, posibilitatea îndrumării duhovnicești, iar duminică, 28 august, liturghia arhierească, în care au fost reunite toate gradele ierarhice – episcop, preot, diacon și Popor –, cât și hirotonirea unui diacon și a unui preot. Astfel, activitatea teologică și catehetică este o manifestare a Duhului în sânul Trupului lui Hristos.