Evanghelia pomenită astăzi de Biserică este de o extremă importanÅ£ă teologică ÅŸi spirituală, căci Domnul ne dă învăÅ£ătură de mare limpezime cu privire la soarta sufletului după moarte, la adevărata natură a Iadului ÅŸi la pocăinÅ£ă. Această pildă este relatată numai de către Sfântul Luca.

Ne aflăm către sfârÅŸitul misiunii pământeÅŸti a Domnului ÅŸi este cu putinÅ£ă ca El să fie deja în drum către Ierusalim¹ (dar această „urcare” va dura mai mult timp, vreme de câteva luni). MulÅ£ime mare Îl urmează, iar El o învaÅ£ă, mai cu seamă în pilde. În această mulÅ£ime se află vameÅŸi ÅŸi păcătoÅŸi… care se apropiau să‑L asculte (Lc 15, 1). Aceasta atrage furia fariseilor ÅŸi a cărturarilor care cârtesc împotriva Lui. El spune atunci pildele Oii ÅŸi a Drahmei pierdute, cea a Fiului risipitor, apoi cea a Iconomului necredincios, pentru a arăta mila lui Dumnezeu, Tatăl Său ceresc. Toate acestea le auzeau ÅŸi fariseii, care erau iubitori de argint, ÅŸi‑L luau în bătaie de joc (Lc 16, 14). Domnul, atunci, le vorbeÅŸte ÅŸi spune această pildă care îi priveÅŸte direct.

Ea pune în scenă două personaje: un bogat care duce o viaÅ£ă de huzur, ÅŸi un sărac cerÅŸetor, bolnav, care moare de foame dinaintea uÅŸii bogatului. Bogatului nu‑i pasă nicidecum de acest sărac, de care se îngrijesc doar câinii vagabonzi: îi ling bubele. Trebuie să amintim că saliva animalelor – ÅŸi mai ales cea a câinilor – este un antiseptic cunoscut. Aceste lucruri au un înÅ£eles duhovnicesc: când omul se poartă ca un animal, prin împietrirea inimii ÅŸi egoismul său, se întâmplă ca animalele să se poarte mai bine decât el. AÅŸa este ÅŸi aici, deoarece au milă pentru un sărman, care fusese pus de către bogat în rând cu câinii. Trebuie să remarcăm că bogatul nu are nume, în timp ce săracul are: Lazăr. Bogatul, neasemănându‑se cu Dumnezeu, nu poate ajunge la viaÅ£a ipostatică, pe când cel sărac este asemănător lui Dumnezeu. Lazăr înseamnă în ebraică: Dumnezeu ajută (sau a ajutat)². Omul care îÅŸi recunoaÅŸte sărăcia poate deveni bogat în Dumnezeu³.

Cum săracul nu are nimic de mâncare, nici măcar firimituri, resturi de la mesele bogatului (care sunt aruncate), moare. După puÅ£in timp, bogatul moare ÅŸi el. DiferenÅ£a dintre soarta celor doi este cutremurătoare: Lazăr este purtat de îngeri în sânul lui Avraam⁴, imagine biblică însemnând „împărăÅ£ia lui Dumnezeu”, raiul, în timp ce bogatul este îngropat, pus în pământ. Unul este înălÅ£at, celălalt coborât. Urmarea povestirii ne arată că este vorba de sufletele lor, deoarece amândoi au cunoscut moartea, moartea fizică, despărÅ£irea sufletului de trup. Evanghelia nu spune „sufletul lui Lazăr”, nici „sufletul bogatului”, căci persoana rămâne legată de sufletul cel viu. După moarte, persoana trăieÅŸte în continuare în sufletul său. Urmarea acestei povestiri este uimitoare: are loc o lungă convorbire între bogat ÅŸi Avraam, care închide o comoară teologică, o adevărată iniÅ£iere în cele de pe urmă. 

Trebuie mai întâi să remarcăm că, deÅŸi îi desparte o prăpastie adâncă, iar bogatul este „departe” de Avraam ÅŸi de Lazăr, ei se pot vedea, se recunosc ÅŸi îÅŸi vorbesc. Aceasta înseamnă că, dacă trupurile celor răposaÅ£i sunt în aÅŸteptarea Învierii de obÅŸte, sufletele lor continuă să trăiască, dar într‑un context diferit. Sufletul Omului nu este nemuritor⁵, dar este incoruptibil. Åži se pot recunoaÅŸte pentru că au păstrat aceeaÅŸi formă, aceeaÅŸi aparenÅ£ă exterioară. Într‑adevăr, sufletul omului are facultatea de a păstra amprenta trupului, cum spune Sfântul Grigorie de Nyssa: este memoria trupului⁶. La fel cum are facultatea de a regăsi în univers atomii trupului său, în ziua Învierii, după cum ne învaÅ£ă Sfântul Ioan Damaschin ÅŸi alÅ£i PărinÅ£i. Acest fapt mai înseamnă ÅŸi că prăpastia care îi desparte nu este de ordin geografic, nici material. Raiul ÅŸi iadul nu sunt „locuri”, ci stări duhovniceÅŸti, a căror experienÅ£ă o putem face de altfel din timpul vieÅ£ii pământeÅŸti (numeroÅŸi sfinÅ£i au fost transfiguraÅ£i din timpul vieÅ£ii lor pământeÅŸti, ca Sfântul Serafim al Sarovului, iar alÅ£ii au făcut experienÅ£a Iadului veÅŸnic, ca Sfântul Siluan Athonitul).

Apoi, trebuie să constatăm că bogatul continuă să se gândească doar la el însuÅŸi. Sufletul unui răposat rămâne ce a fost pe pământ, în bine ca ÅŸi în rău: omul păstrează aceleaÅŸi „stări sufleteÅŸti”. De aici importanÅ£a luptei duhovniceÅŸti ÅŸi a ascezei din timpul vieÅ£ii. El suferă mult ÅŸi cere să i se vină în ajutor. Mai rău, îl consideră pe Lazăr ca pe o slugă, pe când în timpul vieÅ£ii nici nu se sinchisise de existenÅ£a lui: Părinte Avraame,… trimite pe Lazăr să‑şi înmoaie vârful degetului în apă ÅŸi să‑mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie. Åži‑a păstrat mentalitatea de bogat. Nici măcar nu se miră să vadă pe sărac, care trăgea să moară la uÅŸa lui, strălucind de Slava lui Dumnezeu, plin de lumina necreată, într‑atâta soarta acestui om îi este indiferentă. Nu are nici o pocăinÅ£ă pentru răul pe care l‑a făcut, adică pentru binele pe care nu i l‑a făcut (ÅŸi care nu l‑ar fi costat nimic! Însă ar fi trebuit să se intereseze de acest sărman ÅŸi să‑l vadă). Nici nu‑i cere iertare lui Lazăr.

Lazăr cel schimbat la faÅ£ă nu spune nimic, nu‑i face morală ÅŸi nu‑l copleÅŸeÅŸte, nu se arată triumfător: a rămas smerit, sărac cu duhul. Este mângâiat de toate suferinÅ£ele pe care le‑a îndurat pe pământ. Îl lasă pe părintele său Avraam să vorbească ÅŸi să înveÅ£e, pentru că aceasta este voia Tatălui ceresc.

Cum Avraam dă bogatului răspuns după cuviinÅ£ă ÅŸi desăvârÅŸit, bogatul face o nouă cerere, care poate părea milostivă: trimite pe Lazăr (iarăÅŸi socotit ca rob!) să înÅŸtiinÅ£eze pe cei cinci fraÅ£i ai mei ca să nu vină ÅŸi ei în acest loc de chin… De fapt, este vorba tot despre el însuÅŸi: sănătatea mea, bunăstarea mea, familia mea, fraÅ£ii mei… Este mereu centrat asupra lui însuÅŸi. Răspunsul lui Avraam cade ca un trăsnet. De fapt, Hristos răspunde cărturarilor ÅŸi fariseilor, prin gura „părintelui lor Avraam” la care se referă mereu pentru a se împotrivi lui Hristos, ÅŸi răspunde ÅŸi tuturor creÅŸtinilor ÅŸi tuturor fiinÅ£elor omeneÅŸti până la sfârÅŸitul timpurilor. V‑am vorbit de Moise (Lege) ÅŸi de Proroci, apoi v‑am vorbit Eu Însumi, cu gura Mea, Eu, Cuvântul Tatălui. Dacă nu Mă ascultaÅ£i, dacă nu vă schimbaÅ£i inimile, chiar dacă aÅŸ plini toate minunile dinaintea voastră, nimic nu va fi cu putinÅ£ă pentru voi: nu veÅ£i putea intra în ÎmpărăÅ£ia Tatălui Meu. Este clar ÅŸi limpede ÅŸi fără drept de apel.

Ajungem aici la un element esenÅ£ial al acestei pilde, care este crucial pentru orice fiinÅ£ă omenească. După ce bogatul a cerut lui Avraam puÅ£ină apă pe limba care îl ardea⁷, Avraam dă un răspuns înfricoÅŸător care în cea de‑a doua parte este cu adevărat teologic: între voi ÅŸi noi este o prăpastie adâncă ÅŸi nu se poate trece de la unul la altul, nici într‑o parte, nici în cealaltă; este de netrecut. Ce este această prăpastie? Episcopul Ioan de Saint‑Denis a spus într‑o predică admirabilă⁸ că prăpastia de netrecut este refuzul pocăinÅ£ei. Nu este vorba de un canon, de o regulă juridică pe care ar fi impus‑o Dumnezeu în mod arbitrar. Este vorba numai de refuzul pocăinÅ£ei care taie pe om de Dumnezeu pentru totdeauna, cel puÅ£in atâta vreme cât nu vrea să se schimbe. Dumnezeu ne dă toate. Singurul lucru pe care nu‑l poate face este să se pocăiască în locul nostru, pentru că atunci voia noastră liberă ar fi nesocotită. Trebuie să înÅ£elegem bine că, până ÅŸi în Iad, omul rămâne liber: bogatul cel rău refuză să se schimbe. Acest lucru este întărit de experienÅ£a duhovnicească excepÅ£ională a Sfântului Siluan Athonitul în secolul XX⁹. Domnul a îngăduit să fie coborât în Iadul cel veÅŸnic ani în ÅŸir, ÅŸi acolo, în inima acestei prăpastii, i‑a arătat acest adevăr uimitor: „Å¢ine‑ţi mintea în iad ÅŸi nu deznădăjdui”. Deznădejdea împiedică pe om să iasă din acest cuptor ÅŸi să intre în comuniune cu Dumnezeu. Însă antidotul deznădejdii este pocăinÅ£a: este poarta strâmtă, ÅŸi singura, a ÎmpărăÅ£iei. Sfântul Siluan a trăit ceea ce spunea Sfântul Efrem Sirul în secolul al IV‑lea: chiar ÅŸi în Iad cineva se poate pocăi, ÅŸi deci se poate ieÅŸi din Iad.

O altă pildă a Domnului stă mărturie despre aceasta a contrario, pilda OspăÅ£ului ceresc, în versiunea relatată de Sfântul Evanghelist Matei¹⁰. După ce Împăratul a spus îngerilor Săi: siliÅ£i‑i să intre, căci vreau să fie plină cămara Mea de nuntă, intră El ÎnsuÅŸi în cămară pentru a vedea pe oaspeÅ£i. Åži aici, vede un om care nu era îmbrăcat în haină de nuntă, adică nu îmbrăcase veÅŸmântul alb al botezului, pe Hristos, ÅŸi se miră (prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă?). Omul rămâne mut, fără glas, adică nu are nici un cuvânt de scuză sau de pocăinÅ£ă. Iar Stăpânul atunci îi spune: daÅ£i‑l afară, aruncaÅ£i‑l în întunericul cel dinafară…, Iadul. Putem să beneficiem de o indulgenÅ£ă extraordinară sau de un concurs de împrejurări excepÅ£ional – care este o taină dumnezeiască –, dar apoi trebuie să ne schimbăm: trebuie să ne îmbrăcăm cu Hristos.

Lucrul stigmatizat de Hristos în această pildă nu este bogăÅ£ia exterioară ca atare, ci reaua folosire a acestei bogăÅ£ii. Primul scop al oricărei bogăÅ£ii este asemănarea cu Dumnezeu: îndreptăÅ£irea bogăÅ£iilor acestei lumi este generozitatea. Åži nu trebuie niciodată să uităm că pe toate le avem de la Dumnezeu: trebuie să „dăm” slavă lui Dumnezeu. Dar cel mai important lucru este că Domnul ne dezvăluie aici soarta sufletului după moarte ÅŸi ne iniÅ£iază în purtarea duhovnicească cea mai înaltă: pocăinÅ£a, care este poarta spre Cer.

Părintele Noël TANAZACQ, Paris