Adaugat la: 10 Septembrie 2011 Ora: 15:14

CONVORBIREA CU NICODIM

 

Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci

CONVORBIREA CU NICODIM

Sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci (14 septembrie) este de fapt sărbătoarea descoperirii adevăratei Cruci de către Sfânta Elena, maica Împăratului Constantin, în jurul anului 328, şi a înălţării ei spre închinare credincioşilor de către Sfântul Macarie de la Ierusalim1. Această sărbătoare a căpătat o importanţă deosebită în Răsărit, deoarece partea cea mai importantă a adevăratei Cruci a fost adusă la Constantinopol (după ce împăratul Heraclie, în 630, a reuşit să recupereze sfânta relicvă care fusese furată de către perşi în 614 cu prilejul cotropirii Ierusalimului) şi a devenit emblema şi apărarea oraşului (de unde troparul: „… păzeşte cetatea noastră”). Biserica din Răsărit a ridicat această sărbătoare la rang de a doua Vinere Mare (de unde postul aspru), în timp ce Apusul a văzut în ea biruinţa Crucii (Crucea biruitoare) cu o tentă festivă2. Acest lucru a atras după sine dezvoltarea unei tradiţii liturgice care a dus progresiv la un al doilea ciclu, al Sfintei Cruci, cu duminicile „după Sfânta Cruce”, care întrerup ciclul duminicilor „după Rusalii”.

Pericopa din această duminică (Ioan 3, 13‑17) nu este decât o mică parte din lunga convorbire a lui Nicodim cu Domnul, care trebuie luată în întregime (versetele 1‑21), dacă vrem să o înţelegem în profunzime. Scena se petrece la începutul vieţii publice a Domnului, puţin după nunta din Cana: Domnul se întoarce la Capernaum, unde rămâne cu ucenicii Săi puţine zile, apoi urcă la Ierusalim pentru a participa la „primul” Paşte la care se va arăta ca Mesia. Şi aici face prima curăţire a Templului (cea de‑a doua fiind în ziua Floriilor, cu trei ani mai târziu). După acest eveniment, şi de fapt poate datorită lui, un fariseu pe nume Nicodim vine să vorbească cu Iisus, în miez de noapte, adică cu cea mai mare discreţie. Toate acestea sunt lucruri purtătoare de multe învăţături.

Nicodim3 este un dregător, adică un om important şi cunoscut. Domnul Însuşi îi spune: tu eşti învăţătorul lui Israel… Deci era un teolog recunoscut, care cunoştea desăvârşit Scriptura. Este un fariseu, deci un evreu evlavios, care ţinea litera Legii. El apare de trei ori în Evanghelie: în afara acestui pasaj, la Ioan 7, 5, unde ia apărarea lui Iisus dinaintea Sinedriului, şi la Ioan 19, 39, unde vine cu Iosif Arimatianul să coboare pe Iisus de pe Cruce pentru a‑l unge cu miruri şi a‑l pune în mormânt, în seara Vinerii Mari. Este probabil ca el să fi fost membru al Sinedriului, tribunalul religios suprem al Israelului. Nicodim şi Iosif reprezintă ceva important: ei ne arată că, în sânul puterii religioase evreieşti, erau oameni care credeau în Iisus, dar nu îndrăzneau să se arate, pentru că Sinedriul avea o doctrină oficială ce respingea a priori pe rabbi Ieshouah din Nazaret ca Mesia. Este o frumoasă lecţie pentru noi toţi: nu trebuie să urmăm niciodată opiniile oficiale, gândirea unică, formalismul intelectual, moral sau religios, nici să ne lăsăm duşi, nici să „lătrăm împreună cu haita”: trebuie să rămânem liberi şi încredinţaţi lăuntric, după cum ne învaţă Domnul. Nicodim şi Iosif sunt două chipuri de drepţi din Israel; lor li se potriveşte cuvântul Sfântului Pavel: în mijlocul unui neam ticălos şi stricat, [...] străluciţi ca nişte lumini în lume (Fil. 2, 15) .

Nicodim face dintru început o frumoasă mărturisire de credinţă în Mesia: Rabbi, ştim că eşti un învăţător venit de la Dumnezeu, căci nimeni nu poate face semnele pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el. Ceea ce spune ţine de bunul‑simţ şi constituie o condamnare a iudaismului oficial. Domnul, în loc să‑l încuviinţeze, dă un răspuns deconcertant, care pare să nu aibă nici o legătură: Adevărat, adevărat îţi spun, că dacă nu se naşte cineva din nou, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. Adesea, când Domnul constată înălţarea duhovnicească a interlocutorului Său, îi descoperă un adevăr mai înalt. Aici, de pildă, îi descoperă botezul cel nou. Nicodim ia cuvintele spuse de rabbi ad litteram (cum este cu putinţă să se nască cineva din nou?) şi mărturiseşte că nu înţelege. Domnul Îşi lămureşte atunci gândul vorbind despre a doua naştere „din apă şi din duh”. De fapt, pentru prima dată, El vorbeşte desluşit despre botezul creştin, care ne îngăduie să renaştem din apă – materie cosmică primordială – şi din Duh – adică din Dumnezeu. Este o nouă facere a lumii: prima naştere, după fire, în lumea căzută, ne duce la moarte; a doua naştere ne duce la viaţă şi la viaţă veşnică, în Dumnezeu, la viaţa în Împărăţia lui Dumnezeu. Renaşterea „Duhului” face din om fiu al lui Dumnezeu, călăuzit de Duhul lui Dumnezeu, care îl duce unde voieşte, adică după cugetele lui Dumnezeu Tatăl. Acest om duhovnicesc poate intra în comuniune cu Dumnezeu, în Împărăţia lui Dumnezeu, cu alte cuvinte Tatăl poate împărăţi în el prin Duhul Sfânt, care se sălăşluieşte în inima lui. Nu trebuie să ne mire că, după câteva versete (22‑24), Sf. Ioan ne spune că Hristos şi ucenicii Săi s‑au dus mai întâi pe malul Iordanului pentru a boteza, adăugând că Ioan [Botezătorul] boteza şi el în Enon... Problema centrală este a botezului: vom trece de la botezul lui Ioan – botezul apei, chip simbolic4 – la botezul din apă şi din duh, cel al lui Hristos.

După un dialog bogat, Hristos proroceşte despre moartea şi Învierea Sa, care este legată intim de botez: După cum a înălţat Moise şarpele în pustiu, tot aşa se cuvine să fie înălţat şi Fiul Omului, pentru ca oricine crede în El să aibă viaţă veşnică. Se cuvine să descifrăm acest pasaj (să nu uităm că Domnul se adresa unui doctor al Legii).

După ieşirea din Egipt, evreii au mers timp de 40 de ani în pustiu înainte de a putea intra în Pământul Făgăduinţei, în Canaan. Dar, ajunşi la muntele Hor (în nordul peninsulei Sinai, la graniţa de sud a ţării Canaanului) şi în faţa greutăţilor şi asprimii vieţii de zi cu zi, poporul s‑a răsculat din nou5 împotriva lui Moise şi a vrut să se întoarcă în Egipt. Domnul a pedepsit atunci pe poporul Său trimiţând şerpi înfocaţi6: mulţi au murit atunci. Evreii s‑au pocăit şi au venit să roage pe Moise să‑i scape. Domnul a arătat atunci lui Moise antidotul: Fă‑ţi un şarpe înfocat7 şi spânzură‑l de o prăjină: oricine este muşcat şi va privi spre el va trăi (Num. 21, 6‑9).

Pentru a se putea vedea şarpele de aramă, trebuia ca acesta să fie „înălţat”. Este un chip al lui Hristos pe Cruce. Şarpele este simbolul înţelepciunii. De aceea Satana a luat chip de şarpe, pentru a o putea înşela pe Eva. „Înfocat” este o expresie care aminteşte focul iubirii lui Dumnezeu8. Hristos este Înţelepciunea lui Dumnezeu, care ne descoperă iubirea nebună a lui Dumnezeu pentru Om: primind moartea pe cruce, El a înşelat pe Satana. Este Şarpele dumnezeiesc, antidotul şarpelui satanic. Iar toiagul este crucea, pomul cunoaşterii binelui şi răului sădit în mijlocul Raiului. Trebuia ca Omul să primească a muri sieşi lepădându‑se de antinomiile acestei lumi, pentru a se uni cu Dumnezeu şi a ajunge la pomul vieţii. Omul nu a vrut să facă acest drum, Cel care îl va face va fi Fiul Omului şi Fiul lui Dumnezeu. Iată pentru ce Hristos spune: tot aşa se cuvine să fie înălţat şi Fiul Omului. În Imperiul Roman, crucea era o tortură legală şi toată lumea ştia că „a fi înălţat” însemna a fi răstignit9, şi deci omorât în chinuri groaznice în văzul tuturor.

Hristos este Şarpele dumnezeiesc care Îşi dă viaţa pentru noi. Înainte de a muri trupeşte, El a murit lăuntric, a murit Sieşi pentru că, om fiind, nu a înţeles pentru ce El, singurul om drept şi nevinovat, „singurul fără de păcat”, trebuia să fie răstignit şi omorât. Dar a primit fără a înţelege: a ascultat de Tatăl Său, din iubire pentru El. Ne mântuie prin această ascultare de Dumnezeu.

Părintele Noël Tanazacq, Paris

Note:

1. Sfânta Elena a fost prima soţie a lui Constanţiu Chlorus. Când acesta a devenit împărat al galilor, împăratul Diocleţian l‑a silit să o repudieze pentru a se căsători cu Fausta, fiica împăratului Maximian, care împărăţea în aceeaşi vreme. După ce fiul său Constantin a ajuns pe tronul împărătesc în Apus (312), apoi în Răsărit (324), ea a beneficiat de generozitatea vistieriei împărăteşti, ceea ce i‑a îngăduit să ctitorească în Ţara Sfântă numeroase biserici (printre care cea de la Betleem, care există şi astăzi) şi să facă cercetări pentru a găsi adevărata Cruce, cea a lui Hristos. Nici o sursă istorică contemporană nu dă mai multe detalii despre acest fapt, care ţine numai de tradiţie, al cărui prim martor este Sf. Ambrozie (sfârşitul secolului al IV‑lea). Arătarea Sfintei Cruci de către Sf. Macarie dinaintea poporului, care a îngenuncheat şi a murmurat Doamne miluieşte, este la originea ritului denumit hypsosis: binecuvântarea pe care episcopul o face din altar cu crucea către cele patru puncte cardinale (de fapt, coborârea şi apoi înălţarea crucii, care se sfârşeşte cu o binecuvântare), în timp ce poporul face metanii cântând de patru ori câte o sută de Doamne miluieşte. În Apusul galo‑roman, această sărbătoare era pe 3 mai.
2. Lucru curios, deoarece Apusul are mai degrabă o privire istorică asupra Tainelor, datorită iubirii sale pentru Întruparea Cuvântului, în timp ce Răsăritul are o privire mistică, atemporală, datorită iubirii sale pentru Dumnezeiasca Treime (mărturie stă toată Săptămâna Mare). Dar aici, lucru unic în întregul an liturgic, este invers: Apusul ia duhul răsăritean, iar Răsăritul duhul apusean (se citeşte Patima în ziua sărbătorii şi se posteşte ca într‑o Vinere din Săptămâna Patimilor, deşi suntem în mijlocul timpului de după Rusalii).
3. Nicodim înseamnă, în greacă, popor biruitor sau biruinţa poporului. Lucru curios, Sf. Nicodim nu se găseşte în menologul oriental (cel de la Athos). Dimpotrivă, este sărbătorit în martirologul occidental pe 3 august.
4. Ioan Botezătorul spune: Eu vă botez cu apă pentru pocăinţă, dar Cel care vine după mine… vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc (Mt. 3, 11).
5. Se răsculaseră deja făcând viţelul de aur, chiar după Legământul de pe Sinai.
6. În alte traduceri, „şerpi veninoşi” (n. tr.).
7. În alte traduceri, „şarpe de aramă” (n. tr.).
8. Şarpe de foc se spune în ebraică seraph. Serafimii sunt prima ceată îngerească, cea care este cea mai apropiată de Dumnezeu, cele şapte lumini care stau dinaintea tronului lui Dumnezeu (Apoc. 1, 4). Sunt „primii” pentru că ard de focul iubirii dumnezeieşti, pe care îl transmit cetelor de dedesubt. Cel de‑al doilea cerc este al Heruvimilor, care reprezintă cunoaşterea cea mai înaltă între toate făpturile. Pentru a trece la starea serafică, e nevoie de capacitatea de a muri oricărei cunoaşteri: a muri sieşi. Satanael nu a primit să se coboare astfel, refuzând kenoza lui Dumnezeu în întruparea Cuvântului: este un heruvim căzut. „Înfocat” este un termen antinomic: focul dumnezeiesc transfigurează pe cei care îl primesc şi arde pe cei care nu‑l primesc (şi acesta este iadul).
9. Domnul va mai spune, în ziua de Florii: Iar Eu, când voi fi înălţat de la pământ, voi trage după Mine toţi oamenii (Ioan 12, 32). Sf. Ioan adaugă: Vorbind astfel, arăta de ce moarte avea să moară.

CONVORBIREA CU NICODIM

Ultimele stiri
actualizate de doua ori pe saptamana

Din dragoste...

1 Noiembrie 2013

Un Festival luminos

1 Noiembrie 2013
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni