Sărbătoarea ÎnălÅ£ării Sfintei Cruci (14 septembrie) este de fapt sărbătoarea descoperirii adevăratei Cruci de către Sfânta Elena, maica Împăratului Constantin, în jurul anului 328, ÅŸi a înălÅ£ării ei spre închinare credincioÅŸilor de către Sfântul Macarie de la Ierusalim¹. Această sărbătoare a căpătat o importanÅ£ă deosebită în Răsărit, deoarece partea cea mai importantă a adevăratei Cruci a fost adusă la Constantinopol (după ce împăratul Heraclie, în 630, a reuÅŸit să recupereze sfânta relicvă care fusese furată de către perÅŸi în 614 cu prilejul cotropirii Ierusalimului) ÅŸi a devenit emblema ÅŸi apărarea oraÅŸului (de unde troparul: „… păzeÅŸte cetatea noastră”). Biserica din Răsărit a ridicat această sărbătoare la rang de a doua Vinere Mare (de unde postul aspru), în timp ce Apusul a văzut în ea biruinÅ£a Crucii (Crucea biruitoare) cu o tentă festivă². Acest lucru a atras după sine dezvoltarea unei tradiÅ£ii liturgice care a dus progresiv la un al doilea ciclu, al Sfintei Cruci, cu duminicile „după Sfânta Cruce”, care întrerup ciclul duminicilor „după Rusalii”.

Pericopa din această duminică (Ioan 3, 13‑17) nu este decât o mică parte din lunga convorbire a lui Nicodim cu Domnul, care trebuie luată în întregime (versetele 1‑21), dacă vrem să o înÅ£elegem în profunzime. Scena se petrece la începutul vieÅ£ii publice a Domnului, puÅ£in după nunta din Cana: Domnul se întoarce la Capernaum, unde rămâne cu ucenicii Săi puÅ£ine zile, apoi urcă la Ierusalim pentru a participa la „primul” PaÅŸte la care se va arăta ca Mesia. Åži aici face prima curăÅ£ire a Templului (cea de‑a doua fiind în ziua Floriilor, cu trei ani mai târziu). După acest eveniment, ÅŸi de fapt poate datorită lui, un fariseu pe nume Nicodim vine să vorbească cu Iisus, în miez de noapte, adică cu cea mai mare discreÅ£ie. Toate acestea sunt lucruri purtătoare de multe învăÅ£ături.

Nicodim³ este un dregător, adică un om important ÅŸi cunoscut. Domnul ÎnsuÅŸi îi spune: tu eÅŸti învăÅ£ătorul lui Israel… Deci era un teolog recunoscut, care cunoÅŸtea desăvârÅŸit Scriptura. Este un fariseu, deci un evreu evlavios, care Å£inea litera Legii. El apare de trei ori în Evanghelie: în afara acestui pasaj, la Ioan 7, 5, unde ia apărarea lui Iisus dinaintea Sinedriului, ÅŸi la Ioan 19, 39, unde vine cu Iosif Arimatianul să coboare pe Iisus de pe Cruce pentru a‑l unge cu miruri ÅŸi a‑l pune în mormânt, în seara Vinerii Mari. Este probabil ca el să fi fost membru al Sinedriului, tribunalul religios suprem al Israelului. Nicodim ÅŸi Iosif reprezintă ceva important: ei ne arată că, în sânul puterii religioase evreieÅŸti, erau oameni care credeau în Iisus, dar nu îndrăzneau să se arate, pentru că Sinedriul avea o doctrină oficială ce respingea a priori pe rabbi Ieshouah din Nazaret ca Mesia. Este o frumoasă lecÅ£ie pentru noi toÅ£i: nu trebuie să urmăm niciodată opiniile oficiale, gândirea unică, formalismul intelectual, moral sau religios, nici să ne lăsăm duÅŸi, nici să „lătrăm împreună cu haita”: trebuie să rămânem liberi ÅŸi încredinÅ£aÅ£i lăuntric, după cum ne învaÅ£ă Domnul. Nicodim ÅŸi Iosif sunt două chipuri de drepÅ£i din Israel; lor li se potriveÅŸte cuvântul Sfântului Pavel: în mijlocul unui neam ticălos ÅŸi stricat, [...] străluciÅ£i ca niÅŸte lumini în lume (Fil. 2, 15) .

Nicodim face dintru început o frumoasă mărturisire de credinÅ£ă în Mesia: Rabbi, ÅŸtim că eÅŸti un învăÅ£ător venit de la Dumnezeu, căci nimeni nu poate face semnele pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el. Ceea ce spune Å£ine de bunul‑simÅ£ ÅŸi constituie o condamnare a iudaismului oficial. Domnul, în loc să‑l încuviinÅ£eze, dă un răspuns deconcertant, care pare să nu aibă nici o legătură: Adevărat, adevărat îÅ£i spun, că dacă nu se naÅŸte cineva din nou, nu poate să intre în ÎmpărăÅ£ia lui Dumnezeu. Adesea, când Domnul constată înălÅ£area duhovnicească a interlocutorului Său, îi descoperă un adevăr mai înalt. Aici, de pildă, îi descoperă botezul cel nou. Nicodim ia cuvintele spuse de rabbi ad litteram (cum este cu putinÅ£ă să se nască cineva din nou?) ÅŸi mărturiseÅŸte că nu înÅ£elege. Domnul ÎÅŸi lămureÅŸte atunci gândul vorbind despre a doua naÅŸtere „din apă ÅŸi din duh”. De fapt, pentru prima dată, El vorbeÅŸte desluÅŸit despre botezul creÅŸtin, care ne îngăduie să renaÅŸtem din apă – materie cosmică primordială – ÅŸi din Duh – adică din Dumnezeu. Este o nouă facere a lumii: prima naÅŸtere, după fire, în lumea căzută, ne duce la moarte; a doua naÅŸtere ne duce la viaÅ£ă ÅŸi la viaÅ£ă veÅŸnică, în Dumnezeu, la viaÅ£a în ÎmpărăÅ£ia lui Dumnezeu. RenaÅŸterea „Duhului” face din om fiu al lui Dumnezeu, călăuzit de Duhul lui Dumnezeu, care îl duce unde voieÅŸte, adică după cugetele lui Dumnezeu Tatăl. Acest om duhovnicesc poate intra în comuniune cu Dumnezeu, în ÎmpărăÅ£ia lui Dumnezeu, cu alte cuvinte Tatăl poate împărăÅ£i în el prin Duhul Sfânt, care se sălăÅŸluieÅŸte în inima lui. Nu trebuie să ne mire că, după câteva versete (22‑24), Sf. Ioan ne spune că Hristos ÅŸi ucenicii Săi s‑au dus mai întâi pe malul Iordanului pentru a boteza, adăugând că Ioan [Botezătorul] boteza ÅŸi el în Enon... Problema centrală este a botezului: vom trece de la botezul lui Ioan – botezul apei, chip simbolic⁴ – la botezul din apă ÅŸi din duh, cel al lui Hristos.

După un dialog bogat, Hristos proroceÅŸte despre moartea ÅŸi Învierea Sa, care este legată intim de botez: După cum a înălÅ£at Moise ÅŸarpele în pustiu, tot aÅŸa se cuvine să fie înălÅ£at ÅŸi Fiul Omului, pentru ca oricine crede în El să aibă viaÅ£ă veÅŸnică. Se cuvine să descifrăm acest pasaj (să nu uităm că Domnul se adresa unui doctor al Legii).

După ieÅŸirea din Egipt, evreii au mers timp de 40 de ani în pustiu înainte de a putea intra în Pământul FăgăduinÅ£ei, în Canaan. Dar, ajunÅŸi la muntele Hor (în nordul peninsulei Sinai, la graniÅ£a de sud a Å£ării Canaanului) ÅŸi în faÅ£a greutăÅ£ilor ÅŸi asprimii vieÅ£ii de zi cu zi, poporul s‑a răsculat din nou⁵ împotriva lui Moise ÅŸi a vrut să se întoarcă în Egipt. Domnul a pedepsit atunci pe poporul Său trimiÅ£ând ÅŸerpi înfocaÅ£i⁶: mulÅ£i au murit atunci. Evreii s‑au pocăit ÅŸi au venit să roage pe Moise să‑i scape. Domnul a arătat atunci lui Moise antidotul: Fă‑ţi un ÅŸarpe înfocat⁷ ÅŸi spânzură‑l de o prăjină: oricine este muÅŸcat ÅŸi va privi spre el va trăi (Num. 21, 6‑9).

Pentru a se putea vedea ÅŸarpele de aramă, trebuia ca acesta să fie „înălÅ£at”. Este un chip al lui Hristos pe Cruce. Åžarpele este simbolul înÅ£elepciunii. De aceea Satana a luat chip de ÅŸarpe, pentru a o putea înÅŸela pe Eva. „Înfocat” este o expresie care aminteÅŸte focul iubirii lui Dumnezeu⁸. Hristos este ÎnÅ£elepciunea lui Dumnezeu, care ne descoperă iubirea nebună a lui Dumnezeu pentru Om: primind moartea pe cruce, El a înÅŸelat pe Satana. Este Åžarpele dumnezeiesc, antidotul ÅŸarpelui satanic. Iar toiagul este crucea, pomul cunoaÅŸterii binelui ÅŸi răului sădit în mijlocul Raiului. Trebuia ca Omul să primească a muri sieÅŸi lepădându‑se de antinomiile acestei lumi, pentru a se uni cu Dumnezeu ÅŸi a ajunge la pomul vieÅ£ii. Omul nu a vrut să facă acest drum, Cel care îl va face va fi Fiul Omului ÅŸi Fiul lui Dumnezeu. Iată pentru ce Hristos spune: tot aÅŸa se cuvine să fie înălÅ£at ÅŸi Fiul Omului. În Imperiul Roman, crucea era o tortură legală ÅŸi toată lumea ÅŸtia că „a fi înălÅ£at” însemna a fi răstignit⁹, ÅŸi deci omorât în chinuri groaznice în văzul tuturor.

Hristos este Åžarpele dumnezeiesc care ÎÅŸi dă viaÅ£a pentru noi. Înainte de a muri trupeÅŸte, El a murit lăuntric, a murit SieÅŸi pentru că, om fiind, nu a înÅ£eles pentru ce El, singurul om drept ÅŸi nevinovat, „singurul fără de păcat”, trebuia să fie răstignit ÅŸi omorât. Dar a primit fără a înÅ£elege: a ascultat de Tatăl Său, din iubire pentru El. Ne mântuie prin această ascultare de Dumnezeu.

Părintele Noël Tanazacq, Paris

Note: