Cred că mulÅ£i ÅŸtiu că Serghei Nikolaevici Bulgakov (1871-1944) a ajuns la Hristos trecând prin marxism. Mai puÅ£in cunoscute sunt însă însemnările autobiografice ale renumitului teolog, publicate la Paris, în 1946. Alegerea ÅŸi prezentarea, fie ÅŸi pe scurt, a fragmentelor care ilustrează convertirea autorului ÅŸi consecinÅ£ele ei în plan duhovnicesc – povestirea „întâlnirilor” cu Madona Sixtină pictată de Rafael (1483-1520) ÅŸi referirile critice pe care Bulgakov le-a făcut în legătură cu grava rătăcire a picturii religioase din Occident – dorim să fie prilej de meditaÅ£ie.

În 1898, când încă era marxist, Bulgakov vizitează Muzeul de Artă din Dresda. Întâlnirea cu una din Madonele lui Rafael îl impresionează până la lacrimi:

„Acolo, ochii Împărătesei Cerurilor (…) m-au privit. Era în acei ochi o infinită forÅ£ă de puritate ÅŸi de jertfire voluntară. Vedeam în ei presimÅ£irea suferinÅ£ei ÅŸi acceptarea ei de bunăvoie. AceeaÅŸi menire spre sacrificiu se citea ÅŸi în ochii Pruncului, plini de o înÅ£elepciune care nu mai era aceea a copilăriei...

Îmi pierdusem parcă simÅ£irile. Din ochi îmi curgeau pe obraji, laolaltă, lacrimi dulci ÅŸi amare care topiră inima mea îngheÅ£ată. Era ca ÅŸi cum un nod vital se deschisese pe neaÅŸteptate. Nu era o tulburare estetică. Era o adevarată întâlnire, o nouă cunoaÅŸtere, era o minune. Am numit această stare o rugaciune”.

După 20 de ani, în 1918, în chiar timpul RevoluÅ£iei bolÅŸevice, Bulgakov se converteÅŸte. În scurt timp este hirotonit preot ortodox, eveniment care a fost, la fel ca hirotonia prietenului său, Pavel Florensky, o provocare adresată intelectualilor din acea vreme. Expulzat din Rusia, în 1923, are ocazia să viziteze din nou Muzeul din Dresda. Ceea ce s-a ÅŸi întâmplat. Numai că, de data aceasta, reîntâlnirea cu Madona Sixtină îl dezamăgeÅŸte. Celebra reprezentare picturală a Maicii Domnului, în faÅ£a căreia stătea ÅŸi pe care în primele clipe nici nu a recunoscut-o!, nu-i mai provocase acea stare de rugăciune.

„Prima mea impresie a fost că mă înÅŸelasem, că aceasta nu era Madona Sixtină. Dar, în cele din urmă, am recunoscut-o ÅŸi m-am convins că era într-adevăr ea; dar, în realitate, nu era ea, sau mai degrabă eu nu mai eram acelaÅŸi... Inima mea rămase insensibilă: să se fi răcit între timp? Nu. Nu era asta. Nu fusese o întâlnire; nu am întâlnit ceea ce am aÅŸteptat. Åži de ce să tac ÅŸi să nu spun adevărul: nu am văzut-o pe Maica Domnului”.

Citind aceste rânduri mulÅ£i dintre noi am putea zice că am avut parte de-o experienÅ£ă asemănătoare cu cea a lui Bulgakov. Åži lipsa noastră de discernământ în ceea ce priveÅŸte pictura eclesială, ca ÅŸi cea a „vizitatorului marxist” – manifestată cândva prin confuzia pe care o făceam între icoană ÅŸi tabloul religios – era, de fapt, de ce să nu recunoaÅŸtem, dovada unei credinÅ£e cam ÅŸubrede. Insensibilitatea faÅ£ă de icoană se datora, aÅŸadar, insensibilităÅ£ii faÅ£ă de Biserică.

Dar am văzut cu toÅ£ii că pe măsura apropierii noastre de Hristos, adevăratele icoane au început să ia locul fotogenicelor picturi religioase. Mai devreme sau mai târziu acest lucru tot s-a întâmplat. Åži-apoi, asemenea lui Bulgakov, nici noi nu ne-am mai putut ruga în faÅ£a produselor curentului realist. De ce? Pentru că „Duhul înnoirii dăruieÅŸte credinciosului ochi ÅŸi urechi noi”, ne spune Sfântul Simeon Noul Teolog. Acesta este motivul pentru care, de-aici încolo, nu mai priveÅŸti cele fizice ca un om trupesc, ci, depăÅŸind omul, contempli cele văzute în chip duhovnicesc (cf. Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheze II, Paris, 1964, Cateheza XV, pp. 213-215).

Pr. Ioan Gînscă