Trufia este o boală ucigătoare a sufletului care macină ÅŸi otrăveÅŸte toate facultăÅ£ile omeneÅŸti, intelectuale, afective ÅŸi spirituale: „Scară putredă e mândria, ÅŸi cine se urcă pe ea se va prăbuÅŸi” (Sfântul Evagrie Ponticul, Despre cele opt gânduri ale răutăÅ£ii).

Mândria poate lua aparenÅ£a tuturor virtuÅ£ilor creÅŸtine, ÅŸi chiar a smereniei, la acela care vede viaÅ£a spirituală ca pe o competiÅ£ie ÅŸi caută să devină un „campion” al sfinÅ£eniei: „Să nu ne lăsăm ispitiÅ£i de o sârguinÅ£ă trufaÅŸă care ne-ar îndemna să dobândim  înainte de vreme cea ce va veni la timpul său. Altfel spus, să nu căutăm iarna ceea ce trebuie să vină vara, sau la vremea semănăturilor ceea ce trebuie să vină la vremea recoltei. (…) Altminteri, chiar atunci când va fi venit vremea, nu vom primi ceea ce era sortit acelui timp” (Sfântul Ioan Scărarul, Despre discernământ – Treapta a douăzeci ÅŸi ÅŸasea).    

Trufia, sub toate formele ei vizibile sau ascunse, se hrăneÅŸte din încrederea noastră oarbă în forÅ£ele noastre, în propria noastră judecată ÅŸi în ÅŸtiinÅ£a noastră, ea fiind de aceeaÅŸi natură cu duhul ÅŸarpelui care l-a făcut pe om să creadă că va putea deveni egalul lui Dumnezeu, dobândind cunoaÅŸterea deplină a ceea ce este bine ÅŸi a ceea ce este rău. AÅŸa se face că, de la căderea lui Adam încoace, ÅŸi mai cu seamă în vremurile moderne, lumea seamănă cu un azil de nebuni, găzduind câteva miliarde de falÅŸi dumnezei care încearcă fiecare să impună celorlalÅ£i propria sa voinÅ£ă, propriile sale idei, credinÅ£e ÅŸi învăÅ£ături…

Această reîntoarcere la haos nu mai miră pe nimeni în zilele noastre, dimpotrivă, ea ne este prezentată ca fiind o cucerire a omului luminat ÅŸi civilizat, sacralizată sub numele de democraÅ£ie ÅŸi de drepturile omului, care permite oriÅŸicui să devină propriul lui dumnezeu, hotărând după capul lui ce este bine ÅŸi ce este rău, aidoma unui bolnav care, fără a avea habar de medicină, ar deveni propriul lui medic. Ne asemănăm cu toÅ£ii acestui bolnav de fiecare dată când credem că ÅŸtim mai bine decât Dumnezeu ce este bine pentru noi ÅŸi pentru ceilalÅ£i, ÅŸi de fiecare dată când refuzăm leacul, uneori amar ÅŸi dureros, trimis de Cel de Sus.

Dumnezeu este ViaÅ£ă ÅŸi limbajul prin care ni se adresează este propria noastră viaÅ£ă, cu toate bucuriile, suferinÅ£ele, biruinÅ£ele, înfrângerile, poverile ÅŸi încercările ei, cu tot ce ni se dă, cu tot ce ni se ia, cu tot ce ne place sau nu... Întreaga noastră existenÅ£ă nu este altceva decât tratamentul prescris de Dumnezeu fiecăruia din noi, personal, aÅŸa încât niciun doctor din lume nu ar putea afla un leac mai bun.

Adevărul lui Dumnezeu – mai presus de orice alt adevăr ÅŸi, deci, singurul care merită acest nume – este inaccesibil minÅ£ii omeneÅŸti ÅŸi nu poate fi cunoscut, aÅŸa cum ne aminteÅŸte Sfântul Siluan – decât prin Sfântul Duh, care fiind de o cu totul altă natură decât raÅ£iunea omenească, nu poate fi nicidecum dobândit pe cale intelectuală, nici predat în universităÅ£i, nici studiat în biblioteci. Nu putem „învăÅ£a” Duhul Sfânt ca pe o materie ÅŸcolară, nu-l putem nici spune, nici citi, nici gândi, nici înÅ£elege prin mijlocirea limbajului ÅŸi categoriilor noastre raÅ£ionale. De aceea putem fi încredinÅ£aÅ£i că orice fel de reprezentare conceptuală sau construcÅ£ie intelectuală care ne apare în minte sub numele de Dumnezeu, nu este decât o închipuire omenească, după chipul ÅŸi asemănarea nostră, făurită de facultăÅ£ile noastre naturale, care nu cunosc decât măsurile acestei lumi. AÅŸa încât, în loc să ne înalÅ£e către Dumnezeu, speculaÅ£iile noastre filozofice ÅŸi metafizice ne Å£in legaÅ£i de această lume în mod mai viclean ÅŸi mai îndărătnic decât făptura de carne: „Vai de cei care sunt înÅ£elepÅ£i în ochii lor ÅŸi deÅŸtepÅ£i după capul lor” (Isaia 5, 21).

Cel care se încrede în propria sa înÅ£elepciune se îndepărtează în aceeaÅŸi măsură de Duhul lui Dumnezeu care este de o cu totul altă natură decât inteligenÅ£a omenească. Ideea mea, teoria mea, sistemul meu, devin un obiect de credinÅ£ă ÅŸi de cult, un idol zămislit de inteligenÅ£a noastră rătăcită, orbită de trufie, ÅŸi încă ÅŸi mai oarbă decât dacă n-ar fi ÅŸtiut nimic: „VoieÅŸti să-l Å£ii pe Dumnezeu sub privirea ta, Dumnezeu, fiinÅ£a care n-are niciun început, imuabil, imaterial, incoruptibil, cel care este omniprezent, mai presus de toate ÅŸi infinit superior creaÅ£iei universale ? (…) Dacă cineva îÅŸi închipuie că are o cunoaÅŸtere perfect clară, el dovedeÅŸte prin aceasta că nu ÅŸtie nimic” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre neputinÅ£a cunoaÅŸterii lui Dumnezeu).

CunoaÅŸterea intelectuală, sortită prin însăÅŸi natura ei să rămână în afara adevărului – ea situîndu-se în sfera lui „a avea”, în timp ce adevărul se înrădăcinează în „a fi” –, poate deveni, atunci când pretinde a cuprinde necuprinsul, o formă de erezie ÅŸi o ispită diavolească, prin care cel viclean se arată închipuirii noastre sub înfăÅ£iÅŸarea unui doctor universitar sau chiar a unui Sfânt Părinte – dat fiind că Satana se poate preface în înger al luminii (II Cor. 11, 14) – pentru a ne încredinÅ£a că suntem mai înaintaÅ£i decât mulÅ£i alÅ£ii pe calea lui Dumnezeu ÅŸi destul de luminaÅ£i pentru a-i călăuzi ÅŸi pe ceilalaÅ£i pe calea adevărului. Dar adevărul se îndepărtează ca un miraj pe măsură ce cunoaÅŸterea noastră avansează, căci simplul fapt de a putea cunoaÅŸte ÅŸi numi un lucru dovedeÅŸte că acel lucru nu este Dumnezeu: ”Dacă aÅŸ avea un Dumnezeu pe care l-aÅŸ putea cunoaÅŸte, n-aÅŸ mai putea să-l consider ca fiind Dumnezeu! Dacă cunoÅŸti ceva despre Dumnezeu, el nu este deloc aceasta” (Meister Eckhart, Predici).

AÅŸa cum ÅŸtiinÅ£ele vieÅ£ii nu sunt viaÅ£a ÅŸi o planÅŸă anatomică nu poate înlocui un trup omenesc, tot aÅŸa, teologia nu este Dumnezeu, dogma Sfintei Treimi nu este Sfânta Treime, noÅ£iunea de Duh Sfânt nu este Duhul Sfânt, ÅŸi aÅŸa mai departe… Ca ÅŸi viaÅ£a, Dumnezeu nu poate fi cunoscut decât prin atributele ÅŸi energiile lui, „FiinÅ£a divină fiind prin esenÅ£ă dătătoare de viaÅ£ă (…). Căci ViaÅ£a adevărată este Cel care este prin esenÅ£ă. Ori această fiinÅ£ă este inaccesibilă cunoaÅŸterii. Prin urmare, dacă Natura dătătoare de viaÅ£ă transcende cunoaÅŸterea, ceea ce putem cuprinde cu mintea nu este deloc ViaÅ£a. Iar ceea ce nu este viaÅ£ă nu are putinÅ£a de a transmite viaÅ£a”. (Sfântul Grigorie al Nisei, ViaÅ£a lui Moise).

Aceasta înseamnă oare că cunoaÅŸterea este zadarnică ÅŸi gândirea raÅ£ională fără de folos în relaÅ£ia noastră cu Dumnezeu? Nicidecum. AÅŸa cum se spune că banul este un bun slujitor dar un rău stăpân, tot aÅŸa raÅ£iunea este un bun slujitor când ne luminează calea către Dumnezeu, ÅŸi un rău stăpân când pretinde că ea este această cale. RaÅ£iunea sănătoasă îÅŸi cunoaÅŸte limitele ÅŸi ÅŸtie că nu va putea ÅŸti niciodată totul. Ea este un antidot indispensabil împotriva iluziilor ÅŸi patimilor omeneÅŸti, atunci când nu face alianÅ£ă cu acestea. RaÅ£iunea îÅŸi trage forÅ£a din însăÅŸi neputinÅ£a ei, căci prin ea cunoaÅŸtem adevărata stare a fiinÅ£ei noastre muritoare. Ea ne aminteÅŸte la tot ceasul capacităÅ£ile noastre limitate, slăbiciunea ÅŸi infirmităÅ£ile noastre, exilul nostru pământesc sub robia morÅ£ii, ÅŸi imposibiltatea salvării prin propriile noastre mijloace. Ea ne atrage către Dumnezeu prin însăÅŸi absenÅ£a lui, dându-ne o viziune exactă a neputinÅ£ei ÅŸi a neantului fiinÅ£ei desprinse de Creatorul ei. RaÅ£iunea, bine întrebuinÅ£ată, nu ne poate duce decât la smernie ÅŸi pocăinÅ£ă. Iar smerenia ÅŸi pocăinÅ£a ne fac vrednici de a primi harul Sfântului Duh. Acolo unde se opreÅŸte cunoaÅŸterea raÅ£ională, începe adevărata cunoaÅŸtere: „însuÅŸi faptul  de a nu cunoaÅŸte nimic este cunoaÅŸtere” (Sfântul Maxim Mărturisitorul).

Căci raÅ£iunea este o facultate naturală ÅŸi nu poate cunoaÅŸte ceea ce este deasupra naturii. RaÅ£iunea nu poate cunoaÅŸte decât fiinÅ£a căzută în păcat. Ea ne dezvăluie ca o radiografie plăgile ucigătoare ale sufletului căzut în păcat. Adevărul suprem al raÅ£iunii este moartea. Ea nu poate merge mai departe. În timp ce adevărul lui Dumnezeu este ViaÅ£ă, ÅŸi el nu poate fi cunoscut decât prin credinÅ£ă, „a cărei cale merge deasupra naturii”: „CunoaÅŸterea este urmată de spaimă. Dar credinÅ£a este urmată de nădejde. (…) Căci credinÅ£a are puterea de a face o fiinÅ£ă nouă după asemănarea lui Dumnezeu” (Sfântul Isaac Sirul, Cuvântări ascetice).

Viorel Åžtefăneanu