Postul, mai precis „Postul cel Mare”, care ne pregăteÅŸte de sărbă­toarea Paștelui, este prin excelenÅ£ă vremea luptei duhovniceÅŸti, a luptei lăuntrice, a luptei împotriva demonilor - a duhurilor celor din adâncuri - ÅŸi împotriva noastră înÅŸine, adică împotriva rătă­cirilor firii căzute. Nu ne putem lupta întotdeauna, ÅŸi nici cu ace­laÅŸi zel, nu putem avea mereu aceeaÅŸi trezvie: această luptă du­hovnicească nu se poate purta decât o vreme, relativ scurtă. Miezul acestei lupte este asceza, termen care înseamnă în greceÅŸte „a se exersa”⁽¹⁾: ne antrenăm să devenim creÅŸtini, să lucrăm poruncile lui Hristos, mai mult decât în alte momente ale anului liturgic. ViaÅ£a noastră creÅŸtină - ca ÅŸi viaÅ£a în general - se ba­zează pe alternarea momentelor de efort ÅŸi a momentelor de răgaz, a vremii de pocăinÅ£ă ÅŸi a vremii de bucurie. Dacă nu ar exista decât una dintre ele, viaÅ£a ar fi cu neputinÅ£ă. ÎnÅ£elepciunea Bisericii este menită a ne propune acest calendar.

   Intrarea în Post a fost întotdeauna, din vremea Bisericii Una ÅŸi nedespărÅ£ită, un mo­ment solemn, purtător de un înÅ£eles puternic, atât Răsărit cât ÅŸi în Apus. în afara postu­lui, care este împărtăÅŸit de toÅ£i creÅŸtinii dar diferit în ceea ce priveÅŸte durata ÅŸi felul de a-l practica, cei doi „plămâni ai Bisericii”, Răsăritul ÅŸi Apusul, au introdus un ritual aparte, un semn al intrării în Post. În Apus, este vorba despre ritul cenuÅŸii⁽²⁾. În prima zi din Post, care cade într-o miercuri⁽³⁾, se ard solemn „Ramurile” de la Florii din anul precedent, păstra­te în case la cruci ÅŸi icoane ca niÅŸte semne de apărare. Este un simbol puternic: Ramurile sunt ramurile de finic, care simbolizează slava ⁽⁴⁾, semnul biruinÅ£ei; arderea acestora este un chip al căderii Omului ÅŸi al izgonirii sale din Rai. Apoi, după lungi rugăciuni de pocăinÅ£ă în­soÅ£ite de tămâieri ÅŸi stropire cu apă sfinÅ£ită, creÅŸtinii primesc semnul cenuÅŸii: aceasta re­prezintă o acceptare a morÅ£ii, care va duce la reînnoire, la Înviere.

   Răsăritul a ales iertarea, pocăinÅ£a publică, obÅŸtească, făcută mai întâi de episcopi ÅŸi preoÅ£i, pentru a da pildă credincioÅŸilor⁽⁵⁾. În cap cu clericii, toată obÅŸtea, toată Biserica se pocăieÅŸte public de păcate, atât personale cât ÅŸi de obÅŸte. ToÅ£i cer iertare lui Dumnezeu ÅŸi fi­ecare unul altuia, cu metanii până la pământ.

   Ritualul CenuÅŸii ÅŸi cel al Iertării sunt cele două comori liturgice ale intrării în Post⁽⁶⁾. În liturghia din duminica zisă „a iertării” (a patra duminică din perioada care precede postul în calendarul bizantin), în ajunul primei zile a Postului care, în Răsărit, începe într-o luni⁽⁷⁾, Biserica a pus desigur accent pe Iertare, alegând o pericopă care este o parte din prima predică a lui Hristos, în care arată importanÅ£a de căpătâi a iertării, ÅŸi mai ales a caracterului reciproc al iertării. De fapt, ar trebui citit ÅŸi pasajul care o precede, în care Domnul ne învaÅ£ă despre ru­găciune ÅŸi ne dezvăluie „rugăciunea” prin excelenÅ£ă, Tatăl Nostru. Åži îndată adaugă o învăÅ£ătură despre iertare, care este un fel de exegeză a celei de-a cincea cereri din Tatăl Nostru, care se poate traduce astfel după textele latin ÅŸi grecesc: „ÅŸi lasă nouă datorii­le noastre, după cum ÅŸi noi lăsăm datornicilor noÅŸtri”. Domnul insistă asupra caracterului reci­proc al iertării: „Că de veÅ£i lăsa oamenilor datorii­le lor, ÅŸi Tatăl vostru va lăsa datoriile voastre; iar dacă nu lăsaÅ£i oamenilor datoriile lor, nici Tatăl vos­tru Cel din ceruri nu le va lăsa vouă” (Mt. 6, 14-15). Aceasta ne face să ne punem o întrebare de căpătâi: ce este, de fapt, „iertarea”, ce înseamnă „a ierta”⁽⁸⁾? Este poate unul dintre termenii cei mai greu de înÅ£e­les din viaÅ£a duhovnicească, care poate duce la gra­ve neînÅ£elegeri care pot merge până la contrasens. Să încercăm să-l înÅ£elegem în profunzime.

   Dacă Dumnezeu nu ne-ar ierta, nimic n-ar fi pu­tut exista: firea însăÅŸi ar fi încetat să existe. Dar cum am putea primi iertarea, adică anularea datoriilor, dacă no o cearem? Åži cum putem să o cerem fără conÅŸtiinÅ£a răului pe care l-am făcut (sau a bine­lui pe care nu l-am făcut)? Åži la ce ar folosi să recu­noaÅŸtem aceasta, sau să o mărturisim, dacă nu am simÅ£i pocăinÅ£ă? Aici modelul este Fiul risipitor din pildă: el îÅŸi dă seama de nenorocirea lui în mijlocul porcilor, îÅŸi aminteÅŸte de fericirea de care avea parte alături de tatăl său, ÅŸi îÅŸi intră în sine, se întoar­ce mărturisindu-ÅŸi păcatul ÅŸi cerând iertare din toa­tă inima: dă dovadă de o pocăinÅ£ă profundă. S-a schimbat. Iertarea nu este doar o vorbă, care rosti­tă ar avea un efect magic: nu este nici formală, nici juridică, nici măcar morală. Este vorba despre o com­portare duhovnicească. A cere iertare, înseamnă a se pocăi ÅŸi deci a se întoarce la Dumnezeu. Fără acest gest, fără această metanoia, nu aÅŸ putea primi ierta­rea dumnezeiască, ea nu ar putea pătrunde în mine. Să ne amintim de pilda datornicului ne­milostiv: acesta este mai întâi iertat fără a i se cere nimic în schimb, pentru că a rugat pe stă­pânul său, iar apoi, pentru că s-a purtat din nou fără de lege, neiertând pe aproapele său, primeÅŸte îndoită osândă. Iertarea dumnezeiască nu a putut pătrunde în el: sufletul lui nu se schimbase. In gestul iertării este o sinergie între bunătatea lui Dumnezeu, care dă iertarea, ÅŸi pocăinÅ£a omului care o cere, ÅŸi poate deci primi iertarea. Harul nu este magic: el nu poate lucra decât în unire cu voia liberă a omului.

   Legătura pe care o am cu Dumnezeu are o paralelă în legătura pe care o am cu aproa­pele meu, dar de data aceasta în ambele sensuri, căci eu pot fi ÅŸi păcătos, ÅŸi păgubit. Atunci când am păcătuit faÅ£ă de aproapele meu, trebuie să mă port cu el ca ÅŸi cu Dumnezeu, să fac acelaÅŸi gest de pocăinÅ£ă, amintindu-mi că am făcut rău chipului lui Dumnezeu care se află în el, ÅŸi că, in fine, am păcătuit împotriva lui Dumnezeu. Dar aproapele meu poate să mă ierte sau nu. Nimic nu poate să-l silească să mă ierte. Ceea ce este important pentru mine, este să dobândesc iertarea lui Dumnezeu, prin pocăinÅ£ă. Dar dacă aproapele meu este cel care a păcătuit faÅ£ă de mine iar eu sunt cel păgubit, mă găsesc atunci în aceeaÅŸi poziÅ£ie ca ÅŸi Dumnezeu. Iar Domnul îmi ÅŸopteÅŸte atunci: fă ca ÅŸi Mine, iartă, căci ÅŸi Eu te-am iertat. Numai că aproapele care m-a rănit se poate pocăi sau nu: nu este silit să o facă. Aceasta în­seamnă că tot ce putem face este să „deschidem uÅŸa iertării”, să o facem posibilă. Numai faptul de a rosti cuvântul nu va schimba lucrurile. Dacă aproapele meu nu vrea să se pocăiască, iertarea pe care i-o dăruiesc nu va putea intra în sufletul lui. Dar aceasta nu mai Å£ine de mine: este greutatea lui duhovnicească.

   Este important să subliniem că iertarea nu este de natură formală sau juridică ÅŸi nici nu e vorba un automatism. Acest lucru ni-l confirmă o altă pildă, cea a OspăÅ£ului Euharistic, după Sf. Matei. Când Stăpânul intră în sala de nuntă, zăreÅŸte un om care nu era îmbrăcat în haină de nuntă ÅŸi se miră de aceasta: „Prietene, cum de ai intrat aici?” (Mt. 22, 12-13). Acest om a primit iertarea fără nimic în schimb, după cum frumos spune Sf. Efrem Sirul⁽⁹⁾, dar nu s-a schimbat: nu s-a îmbrăcat cu Hristos. Prin urmare nu poate rămâ­ne în tovărăÅŸia lui Hristos. Åži este deci aruncat „în întunericul cel mai dinafară”. Să luăm deci aminte! Iertarea dată în dar de Dumnezeu cere o schimbare profundă, o reînnoire lă­untrică.

Pr. Noel Tanazacq, Paris 

Note:

1.De la „askesis”, care vine de la verbul „askaîn”: a se exersa, a se antrena, a pune în lucrare, a se obiÅŸnui.

2.Episcopii ÅŸi preoÅ£ii îÅŸi pun cenuÅŸă, apoi pun cenuÅŸă pe frunte credincioÅŸilor, în formă de Cruce, spunând cuvintele potrivite: „omule, adu-Å£i aminte că Å£ărâna se întoarce în Å£ărână iar duhul se întoarce la Dumnezeu” sau: „omule, adu-Å£i aminte că eÅŸti Å£ărână ÅŸi în Å£ărână te vei întoarce”.

3.Postul are o istorie destul de complexă. Dacă obiceiul de a posti în timpul triduumului sacru (Joia, Vinerea, Sâmbăta din Săptămâna Mare) este foarte vechi, forma sa definitivă de 40 de zile din postul PaÅŸtelui nu apare în Apus decât în secolul al 4-lea. Se postea timp de 6 săptă­mâni înainte de PaÅŸte. Dar cum nu se postea niciodată duminica, trebuiau scăzute 6 zile. Pen­tru a compensa, s-au adăugat câteva zile, ceea ce explică începutul Postului în miercurea di­naintea primei duminici din post (36 + 4 = 40). Acest obicei este fixat în secolele 6-7.

4.Duminica Floriilor vesteÅŸte biruinÅ£a lui Hristos asupra MorÅ£ii, dar ÅŸi faptul că Omul, în Rai, a fost încununat cu slavă, ÅŸi îmbrăcat cu energiile dumnezeieÅŸti.

5.Acest obicei este răspândit mai ales în Biserica rusă ÅŸi în Bisericile de tradiÅ£ie slavă.

6.Episcopul Ioan de Saint-Denis, care era de origine rusă, reintrodusese ritul CenuÅŸii, păstrând ÅŸi tradiÅ£ia „spovedaniei de obÅŸte”, atunci când a instaurat un rit occidental pentru ortodocÅŸii francezi, după cel de-al doilea război mondial. Intrarea în post era prin urmare un cutremur duhovnicesc mântuitor.

7.Postul răsăritean este aproape ca ÅŸi cel apusean. Exista o diferenÅ£ă importantă: în Răsărit, nu se postea nici duminica (ceea ce este universal), nici sâmbăta (după cum se obiÅŸnuieÅŸte în apus; galii nu posteau nici ei sâmbăta, dar aceste biserici au sfârÅŸit prin a adopta obiceiul ro­man), ceea ce explică de ce sâmbăta se fac liturghii euharistice (iar nu liturghia Darurilor îna­inte sfinÅ£ite). Au existat nenumărate controverse asupra felului de a se număra cele 40 de zile, incluzând sau nu Săptămâna Mare, ca ÅŸi sâmbetele ÅŸi duminicile. Acest micro-ritualism ecle- zial nu are mult interes. Trebuie să Å£inem minte doar că Răsăritul ca ÅŸi Apusul au rămas le­gate de numărul simbolic ÅŸi sfânt de 40, care ne vine de la Hristos ÎnsuÅŸi.

8.„Pardonner - a ierta”: din latina medievală „perdonare”. „Donare” are deja sensul de a „dărui, izbăvi, elibera de o datorie...”; „per” este un element care arată plinătatea. Este o precizare in­teresantă, pentru că aceasta înseamnă: „a da pe de-a-ntregul, fără rezerve”. Aceasta corespun­de celor spuse de Hristos la Mt. 18, 25: „tot astfel ÅŸi Tatăl Meu va face vouă, dacă fiecare din­tre voi nu iartă fratelui său din toată inima” [adică pe de-a-ntregul].

9.Cf. minunatele sale scrieri despre Iadul cel veÅŸnic în comentariul la Diatessaron (Armonia ce­lor patru evanghelii) (SC N° 121, p. 184-186).