Postul, mai precis „Postul cel Mare”, care ne pregătește de sărbă­toarea Paștelui, este prin excelență vremea luptei duhovnicești, a luptei lăuntrice, a luptei împotriva demonilor - a duhurilor celor din adâncuri - și împotriva noastră înșine, adică împotriva rătă­cirilor firii căzute. Nu ne putem lupta întotdeauna, și nici cu ace­lași zel, nu putem avea mereu aceeași trezvie: această luptă du­hovnicească nu se poate purta decât o vreme, relativ scurtă. Miezul acestei lupte este asceza, termen care înseamnă în grecește „a se exersa”⁽¹⁾: ne antrenăm să devenim creștini, să lucrăm poruncile lui Hristos, mai mult decât în alte momente ale anului liturgic. Viața noastră creștină - ca și viața în general - se ba­zează pe alternarea momentelor de efort și a momentelor de răgaz, a vremii de pocăință și a vremii de bucurie. Dacă nu ar exista decât una dintre ele, viața ar fi cu neputință. Înțelepciunea Bisericii este menită a ne propune acest calendar.

   Intrarea în Post a fost întotdeauna, din vremea Bisericii Una și nedespărțită, un mo­ment solemn, purtător de un înțeles puternic, atât Răsărit cât și în Apus. în afara postu­lui, care este împărtășit de toți creștinii dar diferit în ceea ce privește durata și felul de a-l practica, cei doi „plămâni ai Bisericii”, Răsăritul și Apusul, au introdus un ritual aparte, un semn al intrării în Post. În Apus, este vorba despre ritul cenușii⁽²⁾. În prima zi din Post, care cade într-o miercuri⁽³⁾, se ard solemn „Ramurile” de la Florii din anul precedent, păstra­te în case la cruci și icoane ca niște semne de apărare. Este un simbol puternic: Ramurile sunt ramurile de finic, care simbolizează slava ⁽⁴⁾, semnul biruinței; arderea acestora este un chip al căderii Omului și al izgonirii sale din Rai. Apoi, după lungi rugăciuni de pocăință în­soțite de tămâieri și stropire cu apă sfințită, creștinii primesc semnul cenușii: aceasta re­prezintă o acceptare a morții, care va duce la reînnoire, la Înviere.

   Răsăritul a ales iertarea, pocăința publică, obștească, făcută mai întâi de episcopi și preoți, pentru a da pildă credincioșilor⁽⁵⁾. În cap cu clericii, toată obștea, toată Biserica se pocăiește public de păcate, atât personale cât și de obște. Toți cer iertare lui Dumnezeu și fi­ecare unul altuia, cu metanii până la pământ.

   Ritualul Cenușii și cel al Iertării sunt cele două comori liturgice ale intrării în Post⁽⁶⁾. În liturghia din duminica zisă „a iertării” (a patra duminică din perioada care precede postul în calendarul bizantin), în ajunul primei zile a Postului care, în Răsărit, începe într-o luni⁽⁷⁾, Biserica a pus desigur accent pe Iertare, alegând o pericopă care este o parte din prima predică a lui Hristos, în care arată importanța de căpătâi a iertării, și mai ales a caracterului reciproc al iertării. De fapt, ar trebui citit și pasajul care o precede, în care Domnul ne învață despre ru­găciune și ne dezvăluie „rugăciunea” prin excelență, Tatăl Nostru. Åži îndată adaugă o învățătură despre iertare, care este un fel de exegeză a celei de-a cincea cereri din Tatăl Nostru, care se poate traduce astfel după textele latin și grecesc: „și lasă nouă datorii­le noastre, după cum și noi lăsăm datornicilor noștri”. Domnul insistă asupra caracterului reci­proc al iertării: „Că de veți lăsa oamenilor datorii­le lor, și Tatăl vostru va lăsa datoriile voastre; iar dacă nu lăsați oamenilor datoriile lor, nici Tatăl vos­tru Cel din ceruri nu le va lăsa vouă” (Mt. 6, 14-15). Aceasta ne face să ne punem o întrebare de căpătâi: ce este, de fapt, „iertarea”, ce înseamnă „a ierta”⁽⁸⁾? Este poate unul dintre termenii cei mai greu de înțe­les din viața duhovnicească, care poate duce la gra­ve neînțelegeri care pot merge până la contrasens. Să încercăm să-l înțelegem în profunzime.

   Dacă Dumnezeu nu ne-ar ierta, nimic n-ar fi pu­tut exista: firea însăși ar fi încetat să existe. Dar cum am putea primi iertarea, adică anularea datoriilor, dacă no o cearem? Åži cum putem să o cerem fără conștiința răului pe care l-am făcut (sau a bine­lui pe care nu l-am făcut)? Åži la ce ar folosi să recu­noaștem aceasta, sau să o mărturisim, dacă nu am simți pocăință? Aici modelul este Fiul risipitor din pildă: el își dă seama de nenorocirea lui în mijlocul porcilor, își amintește de fericirea de care avea parte alături de tatăl său, și își intră în sine, se întoar­ce mărturisindu-și păcatul și cerând iertare din toa­tă inima: dă dovadă de o pocăință profundă. S-a schimbat. Iertarea nu este doar o vorbă, care rosti­tă ar avea un efect magic: nu este nici formală, nici juridică, nici măcar morală. Este vorba despre o com­portare duhovnicească. A cere iertare, înseamnă a se pocăi și deci a se întoarce la Dumnezeu. Fără acest gest, fără această metanoia, nu aș putea primi ierta­rea dumnezeiască, ea nu ar putea pătrunde în mine. Să ne amintim de pilda datornicului ne­milostiv: acesta este mai întâi iertat fără a i se cere nimic în schimb, pentru că a rugat pe stă­pânul său, iar apoi, pentru că s-a purtat din nou fără de lege, neiertând pe aproapele său, primește îndoită osândă. Iertarea dumnezeiască nu a putut pătrunde în el: sufletul lui nu se schimbase. In gestul iertării este o sinergie între bunătatea lui Dumnezeu, care dă iertarea, și pocăința omului care o cere, și poate deci primi iertarea. Harul nu este magic: el nu poate lucra decât în unire cu voia liberă a omului.

   Legătura pe care o am cu Dumnezeu are o paralelă în legătura pe care o am cu aproa­pele meu, dar de data aceasta în ambele sensuri, căci eu pot fi și păcătos, și păgubit. Atunci când am păcătuit față de aproapele meu, trebuie să mă port cu el ca și cu Dumnezeu, să fac același gest de pocăință, amintindu-mi că am făcut rău chipului lui Dumnezeu care se află în el, și că, in fine, am păcătuit împotriva lui Dumnezeu. Dar aproapele meu poate să mă ierte sau nu. Nimic nu poate să-l silească să mă ierte. Ceea ce este important pentru mine, este să dobândesc iertarea lui Dumnezeu, prin pocăință. Dar dacă aproapele meu este cel care a păcătuit față de mine iar eu sunt cel păgubit, mă găsesc atunci în aceeași poziție ca și Dumnezeu. Iar Domnul îmi șoptește atunci: fă ca și Mine, iartă, căci și Eu te-am iertat. Numai că aproapele care m-a rănit se poate pocăi sau nu: nu este silit să o facă. Aceasta în­seamnă că tot ce putem face este să „deschidem ușa iertării”, să o facem posibilă. Numai faptul de a rosti cuvântul nu va schimba lucrurile. Dacă aproapele meu nu vrea să se pocăiască, iertarea pe care i-o dăruiesc nu va putea intra în sufletul lui. Dar aceasta nu mai ține de mine: este greutatea lui duhovnicească.

   Este important să subliniem că iertarea nu este de natură formală sau juridică și nici nu e vorba un automatism. Acest lucru ni-l confirmă o altă pildă, cea a Ospățului Euharistic, după Sf. Matei. Când Stăpânul intră în sala de nuntă, zărește un om care nu era îmbrăcat în haină de nuntă și se miră de aceasta: „Prietene, cum de ai intrat aici?” (Mt. 22, 12-13). Acest om a primit iertarea fără nimic în schimb, după cum frumos spune Sf. Efrem Sirul⁽⁹⁾, dar nu s-a schimbat: nu s-a îmbrăcat cu Hristos. Prin urmare nu poate rămâ­ne în tovărășia lui Hristos. Åži este deci aruncat „în întunericul cel mai dinafară”. Să luăm deci aminte! Iertarea dată în dar de Dumnezeu cere o schimbare profundă, o reînnoire lă­untrică.

Pr. Noel Tanazacq, Paris 

Note:

1.De la „askesis”, care vine de la verbul „askaîn”: a se exersa, a se antrena, a pune în lucrare, a se obișnui.

2.Episcopii și preoții își pun cenușă, apoi pun cenușă pe frunte credincioșilor, în formă de Cruce, spunând cuvintele potrivite: „omule, adu-ți aminte că țărâna se întoarce în țărână iar duhul se întoarce la Dumnezeu” sau: „omule, adu-ți aminte că ești țărână și în țărână te vei întoarce”.

3.Postul are o istorie destul de complexă. Dacă obiceiul de a posti în timpul triduumului sacru (Joia, Vinerea, Sâmbăta din Săptămâna Mare) este foarte vechi, forma sa definitivă de 40 de zile din postul Paștelui nu apare în Apus decât în secolul al 4-lea. Se postea timp de 6 săptă­mâni înainte de Paște. Dar cum nu se postea niciodată duminica, trebuiau scăzute 6 zile. Pen­tru a compensa, s-au adăugat câteva zile, ceea ce explică începutul Postului în miercurea di­naintea primei duminici din post (36 + 4 = 40). Acest obicei este fixat în secolele 6-7.

4.Duminica Floriilor vestește biruința lui Hristos asupra Morții, dar și faptul că Omul, în Rai, a fost încununat cu slavă, și îmbrăcat cu energiile dumnezeiești.

5.Acest obicei este răspândit mai ales în Biserica rusă și în Bisericile de tradiție slavă.

6.Episcopul Ioan de Saint-Denis, care era de origine rusă, reintrodusese ritul Cenușii, păstrând și tradiția „spovedaniei de obște”, atunci când a instaurat un rit occidental pentru ortodocșii francezi, după cel de-al doilea război mondial. Intrarea în post era prin urmare un cutremur duhovnicesc mântuitor.

7.Postul răsăritean este aproape ca și cel apusean. Exista o diferență importantă: în Răsărit, nu se postea nici duminica (ceea ce este universal), nici sâmbăta (după cum se obișnuiește în apus; galii nu posteau nici ei sâmbăta, dar aceste biserici au sfârșit prin a adopta obiceiul ro­man), ceea ce explică de ce sâmbăta se fac liturghii euharistice (iar nu liturghia Darurilor îna­inte sfințite). Au existat nenumărate controverse asupra felului de a se număra cele 40 de zile, incluzând sau nu Săptămâna Mare, ca și sâmbetele și duminicile. Acest micro-ritualism ecle- zial nu are mult interes. Trebuie să ținem minte doar că Răsăritul ca și Apusul au rămas le­gate de numărul simbolic și sfânt de 40, care ne vine de la Hristos Însuși.

8.„Pardonner - a ierta”: din latina medievală „perdonare”. „Donare” are deja sensul de a „dărui, izbăvi, elibera de o datorie...”; „per” este un element care arată plinătatea. Este o precizare in­teresantă, pentru că aceasta înseamnă: „a da pe de-a-ntregul, fără rezerve”. Aceasta corespun­de celor spuse de Hristos la Mt. 18, 25: „tot astfel și Tatăl Meu va face vouă, dacă fiecare din­tre voi nu iartă fratelui său din toată inima” [adică pe de-a-ntregul].

9.Cf. minunatele sale scrieri despre Iadul cel veșnic în comentariul la Diatessaron (Armonia ce­lor patru evanghelii) (SC N° 121, p. 184-186).