BOTEZUL DOMNULUI ÎN IORDAN

SAU

ELIBERAREA COSMOSULUI

Teofania este sărbătoarea „sfântă și luminată a Ortodocșilor” (1). Această manifestare a lui Dumnezeu în Treime are loc cu prilejul unei întâmplări surprinzătoare, uimitoare, care este Botezul lui Hristos în Iordan de către Sfântul Ioan Botezătorul. Dacă Dumnezeiasca Treime se manifestă ca atare, în acel moment, este pentru că Una dintre persoanele dumnezeiești primește să se coboare până în cele mai de jos. Într-adevăr, Fiul lui Dumnezeu întrupat – Iisus Hristos – prime ște a fi botezat ca un păcătos, El care este singurul om fără de păcat. Acest aspect al sărbătorii aș vrea să-l abordez aici. Această întâmplare este istorisită de către cele trei Evanghelii Sinoptice: la liturghia din 6 ianuarie, se citește Matei 3, 13-17 iar la Binecuvântarea apelor Marcu 1, 9-11 (2).

 Mai întâi se cuvine să ne amintim în ce context se petrece acest eveniment. În vremea aleasă de către Tatăl, Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat, prin Duhul Sfânt: S-a făcut Om din iubire de oameni și pentru a-i mântui de moartea cea veșnică, pentru a-i împăca cu Dumnezeu. Hristos S-a pregătit pentru misiunea Sa pământească timp de 30 de ani, în liniște și neștiut de nimeni, a vorbit timp de 3 ani, descoperind oamenilor cugetele Tatălui, și a mântuit lumea în 3 zile.Pregătirile sunt întotdeauna îndelungate iar împlinirile repezi. Suntem aici chiar la răspântia dintre două perioade ale vieții pământești a lui Hristos: El iese din viața Sa ascunsă și Își începe viața publică. În acest moment apare în Evanghelie cel pe care Tradiția îl numește „Înaintemergătorul” și pe care Biblia îl numește „Botezătorul”, Ioan prorocul, cel care fusese vestit cu opt veacuri mai devreme de către proorocul Isaia (în numeroase locuri, dar mai ales în capitolul 40), apoi de proorocul Maleahi în veacul al cincelea înainte de Hristos:Iată trimit dinaintea Ta un vestitor.

 Ioan Botezătorul este un personaj extraordinar.A fost zămislit cu șase luni înaintea Domnului, în chip minunat, de către doi drepți,vârstnici și care nu puteau avea prunci, preotul Zaharia și Elisabeta, verișoara Mariei, Maica Domnului, și s-a născut deci cu șase luni mai devreme decât Hristos. La nașterea sa, tatăl său Zaharia a fost vindecat de muțenie (cu care îl lovise arhanghelul Gabriel pentru îndoiala lui), și plin de Duhul Sfânt (Lc. 1, 67) a cântat minunata cântare proorocească numită în Apus „Benedictus” (3) (Lc. 1, 68-79), în care se spune: „….iar tu, pruncule, proroc al Celui Prea-Înalt te vei chema, căci vei merge înaintea feței Domnului, ca să gătești căile Lui…” (4).

 Ca și Domnul, s-a pregătit de misiunea sa timp de aproape 30 de ani, în tăcere și viață aspră. Apoi s-a retras în pustie îmbrăcat în piei de animale, pentru a arăta starea duhovnicească a omenirii căzute: pustiul absenței lui Dumnezeu și întoarcerea către o stare animalică. Åži în acest pustiu Duhul Sfânt i-a deschis gura și a profețit deslușit apropiata venire a lui Mesia. Esența acestei profeții stă în acest cuvânt: „Pocăiți-vă căci s-a arătat Împărăția Cerurilor” (Mt. 3, 2), care va fi reluată aidoma de către Hristos când va începe să învețe (Mt. 4, 17), pentru a arăta Evreilor că El este Cel care era vestit de către Ioan Botezătorul.

 Ioan nu se mulțumește să vestească venirea lui Mesia, ci dă și sfaturi duhovnice ști și mai cu seamă botează (5): afundă oamenii în apele Iordanului. Acest botez este un botez al pocăinței, profetic și simbolic: după cum apa spală trupul, lacrimile de pocăință spală sufletul. Nu mântuiește pe om de moartea veșnică. Dar Ioan adaugă: „Eu vă botez cu apă, spre pocăință, dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine… Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt și cu foc…” (Mt. 3, 11). Iar mulțimile vin din toate părțile pentru a se boteza. Ioan este omul cel mai vestit din Iudeea.

 Primul act public al lui Hristos este de a urca din Galileea în Iudeea pentru a primi botezul lui Ioan în Iordan. Ce lucru de necrezut, uimitor, tulburător! Deși sunt veri după trup, nu e nicio legătură biologică între ei: doar una pur duhovnicească (6). Sfântul Duh a arătat pe Iisus lui Ioan spunându-i: Iată Mielul lui Dumnezeu (In. 1, 29); El este, rabbi Ieshouah din Nazaret, el este Mesia, cel pe care îl vestești. Ioan știe deci că acest om care vine către el este Mesia. Dar este uimit că tocmai El îi cere botezul: s-ar putea spune chiar că e zdrobit. Este absolut de negândit pentru un drept: cum făptura căzută ar putea să boteze – și deci să curețe – pe Hristos Fiul lui Dumnezeu? El vorbește deslușit: „eu am trebuință să fiu botezat de Tine, și Tu vii la mine!” (Mt. 3, 14). Hristos dă atunci acest răspuns uluitor care este o revelație te o l o g i c ă d e p r i m ă importanță: „Lasă să fie acestea acum; că așa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea” (Mt. 3, 15). Este un răspuns treimic: se cuvine Nouă, Tatăl, Duhul Sfânt și cu Mine, să făptuim astfel; aceasta am hotărât Noi. Dreptatea despre care este vorba nu are nimic de-a face cu morala sau cu dreptul: este vorba de cugetele drepte ale lui Dumnezeu, care sunt temelia zidirii. Cât despre așa, este vorba de un fel de a făptui: pentru a mântui omul respectându-i în același timp libertatea, Eu trebuie să Mă cobor, să merg până în adâncul prăpastiei prin firea Mea omenească; și astfel voi putea să înșel pe Satana, cel care a înșelat pe Om în Grădina Raiului. Dacă Domnul spune acum, înseamnă că nu va fi mereu așa. Într-adevăr, 40 de zile după Învierea Sa, va fi ridicat, cu firea Sa omenească îndumnezeită, mai presus de Ceruri: Cel care s-a coborât pe Sine întru cele mai de jos, întru cele mai de sus va fi înălțat.

 Iar evenimentul care urmează adeverește aceasta. Domnul este afundat în ape de Ioan și de cum S-a ridicat, cerurile s-au deschis, adică lumea îngerească s-a dat deoparte pentru ca să se dezvăluie o taină dumnezeiască. Duhul Sfânt, degetul lui Dumnezeu (7), a arătat pe Iisus din Nazaret ca Mesia și Fiu al lui Dumnezeu, iar Tatăl, prin gura unui serafim (8), mărturisește iubirea Sa pentru Fiul Său. Pentru că Iisus a săvârșit această kenoză minunată, Sfântul Duh L-a arătat ca Mesia iar Tatăl a adeverit dinaintea făpturilor iubirea Sa pentru El.

 Suntem dinaintea unei mari taine care reprezintă începutul mântuirii zidirii. În clipa în care Iisus este afundat în apele Iordanului, nu apa este cea care Îl curățește, ci El curățește apele. Însăși prezența Sa, a Cuvântului întrupat, în apele pe care le curățește, alungă din ele duhurile necurate care le murdăreau și le spurcau de la căderea Omului (care a atras după ea căderea întregii zidiri, pentru că o poartă în el). Or apele reprezintă materia primordială a zidirii, lumea, cosmosul. Primind să Se coboare în ape (chip al Întrupării Sale, căci Fiul S-a coborât din Ceruri), Domnul curățește și izbăvește lumea. Este primul act de mântuire.

 Cel de-al doilea va avea loc cu trei ani mai târziu, de Paște: Domnul va mântui pe Om de moartea cea veșnică, prin moartea și învierea Sa. Este o analogie profundă între cele două momente: pe unele din icoanele Teofaniei, se vede că apele sunt foarte întunecate, aproape negre, semănând cu Iadul din icoana Învierii. Cosmosul este în sfârșit eliberat de stăpânirea demonilor (9). Aceasta va face cu putință botezul creștin: în această apă curățită, Se va coborî Duhul Sfânt (10). Iar omul afundat în această apă sfântă va fi afundat și în Duhul Sfânt. Este botezul în Duh: noua naștere din apă și din Duh.

 Această eliberare a Cosmosului, primul act mântuitor de la căderea Omului, este și vestirea sfârșitului magiei. Oamenii care s-au despărțit de Dumnezeu, dar care păstraseră o nostalgie a divinului, s-au găsit dinaintea forțelor de sub Cer și au elaborat ritualuri magice, după un procedeu analogic (cele văzute fiind un reflex al celor nevăzute, materia un reflex al duhului), pentru a se apăra de demoni sau pentru a le folosi puterea. Din momentul în care cosmosul își regăsește libertatea și curăția, magia devine inutilă, deoarece demonii nu mai au putere asupra lui. Este un eveniment duhovnicesc de căpătâi, la scara destinului omenesc.

Pr. Noël TANAZACQ (Paris)

Note:

1. Anafora Binecuvântării apelor, a Sf. Sofronie al Ierusalimului (secolul al VII-lea), care este unul dintre „monumentele” ritului bizantin, o lecție de teologie și o splendoare liturgică.

2. Sf. Luca: 3, 21-22, verset care în mod curios nu este citit la liturghia de la priveghere (lectura se oprește la versetul 18).

3. „Benedictus” sau Cântarea lui Zaharia nu se cântă niciodată în ritul bizantin, dar este una dintre comorile ritului Galilor, numită „proorocia” de către Sf. Gherman al Parisului în vestitele sale scrisori care descriu tipicul ritului Galilor (secolul al VI-lea).

4. Mal. 3, 1, citat la Mc. 1, 2.

5. Din grecescul baptizein = a afunda în apă, a scufunda. Se folosea și pentru o corabie care se scufunda.

6. După învățătura și purtarea lui Hristos, care relativizează întotdeauna legăturile biologice, pentru a ni le arăta pe cele duhovnicești.

7. Așa îl numește Hristos la Lc. 11, 20.

8. Tatăl nu poate fi cunoscut, nici văzut și nici auzit. Glasul Tatălui este Fiul, Cuvântul Său. Dar Fiul nu putea să mărturisească pentru Sine, după propria Sa învățătură despre mărturie, iar Duhul se manifesta deja în chip de porumbel. Ca urmare revelația se face prin gura unui serafim, probabil mai-marele oștilor cerești. În niciun alt loc în Evanghelie, în acel moment, nu se spune că este glasul Tatălui.

Pe de o parte este „un glas care s-a auzit” iar pe de altă parte un mesaj al cărui conținut arată că nu poate veni decât de la Tatăl („Fiul Meu”).

9. Demonii nu s-au ferit de acest om „de rând” care a venit, ca orișicine, să se boteze de către Ioan. Au fost înșelați de Hristos. Dar de acum, vor fi cu băgare de seamă. Imediat după aceea, Duhul Sfânt Îl va duce pe Iisus în pustie. Åži acolo, Satana va ataca. Pentru că voia să știe o dată pentru totdeauna: cine era cu adevărat acest om Iisus?

10. Acesta este chiar ritul binecuvântării apelor  botezului, în Răsărit ca și în Apus: mai întâi se purifică apele prin lepădări, apoi este rugat Tatăl să trimită Duhul Sfânt pentru a le sfinți.