Semănătorul dumnezeiesc se îngrijeÅŸte de câmpul Său: îl pliveÅŸte, îl afânează, trage brazde adânci în inima oamenilor ÅŸi seamănă într-însul Cuvântul lui Dumnezeu. Tot Israelul este cutremurat de prezenÅ£a Sa care nu lasă pe nimeni indiferent.

Scena, care este istorisită doar de Sf. Luca (adică de Sf. Pavel[1]) se petrece între pilda smochinului neroditor – simbol al formalismului sec al Sinagogii – ÅŸi cea a grăuntelui de muÅŸtar – simbol al rodniciei ÎmpărăÅ£iei lui Dumnezeu.

Rabbi Ieshouaheste în Galileea într-o zi de Sabbat, ziua cea mai sfântă din săptămână pentru evrei, înainte întruchiparea duminicii ÅŸi, după obiceiul Său, Se duce într-o sinagogă pentru a învăÅ£a. Domnul nu s-a ferit de structurile religiei evreieÅŸti oficiale, pe care le-a inspirat El însuÅŸi evreilor prin Sfântul Duh: aici învaÅ£ă, pentru că este Mesia al evreilor. Această scurtă istorisire a unei vindecări miraculoase conÅ£ine multe elemente remarcabile pe care nu le regăsim în altă parte.

Printre credincioÅŸii adunaÅ£i pentru a asculta Cuvântul lui Dumnezeu[2], se află o femeie evreică infirmă: este gârbovă, îndoită de spate, ÅŸi silită să meargă cu capul în pământ, neputând să se ridice ÅŸi să privească pe oameni în faÅ£ă.

Ne-am putea gândi că e vorba de o simplă boală. Dar Hristos Dumnezeu ne dă o primă învăÅ£ătură importantă: Satana e cel care a legat-o, iată, de 18 ani. Este stăpânită de un duh care o îmbolnăveÅŸte. Orice boală poate avea o origine duhovnicească ÅŸi un caracter duhovnicesc. Această infirmitate este simptomatică: Satana ne împiedică să ne ridicăm, să stăm drepÅ£i (= înviaÅ£i) ÅŸi să privim către Cer. Îi împiedică pe oameni ÅŸi să se privească unii pe alÅ£ii: Iadul este un pustiu al singurătăÅ£ii în care nimeni nu se priveÅŸte în ochi[3].

Cea de-a doua învăÅ£ătură este o minune: Hristos are o asemenea milă pentru oamenii căzuÅ£i, bolnavi pentru că L-au pierdut pe Dumnezeu încât, pe dată ÅŸi fără ca ea să-i fi cerut ceva (de altfel cum să fi făcut asta din moment ce nu putea să-L vadă? - cum ea nu poate merge către El, merge El către ea), o slobozeÅŸte ÅŸi o vindecă.

Pe dată, femeia se ridică ÅŸi slăveÅŸte pe Dumnezeu: a înviat. Devine din nou „om” în toată puterea cuvântului. Satana a fost alungat de Hristos.

Ne-am fi putut aÅŸtepta ca toată sinagoga să fi izbucnit în strigăte de bucurie ÅŸi, ca la Intrarea Domnului in Ierusalim, întreg poporul să fi cântat „Osana Fiului lui David” iar ÅŸeful sinagogii să fi venit să se închine dinaintea lui Mesia. Nimic din toate acestea! Åžeful sinagogii – reprezentantul religiei iudaice oficiale - este indignat că Iisus a săvârÅŸit o vindecare într-o zi de sabbat. Ce prăpastie a nerecunoÅŸtinÅ£ei omeneÅŸti faÅ£ă de Dumnezeu!

Atunci Domnul e cuprins de o sfântă mânie, care vesteÅŸte biciul pe care îl va lua pentru a-i alunga pe vânzători din Templu: FăÅ£arnici! Vă prefaceÅ£i că sunteÅ£i cuvioÅŸi în casa lui Dumnezeu, în ziua lui Dumnezeu. Dar atunci când sunteÅ£i la casele voastre, uitaÅ£i de Legea lui Dumnezeu pentru folosul vostru. Vă îngrijiÅ£i de vitele voastre[4] ÅŸi nu aveÅ£i nicio milostivire pentru fraÅ£ii voÅŸtri care suferă.

Domnul dă aici o învăÅ£ătură de căpătâi despre înÅ£elesul Sabbatului. Sabbatul nu este propriu-zis o zi în care nu se face nimic. Este ziua în care Omul este chemat să împlinească cea mai mare lucrare a sa: să se unească cu Dumnezeu. Sabbatul vesteÅŸte îndumnezeirea. Åži ce poate fi mai plăcut lui Dumnezeu, decât să dăm ajutor aproapelui, să-l izbăvim, să-l vindecăm? A face aceasta înseamnă a se asemăna lui Dumnezeu. El spune de altfel lămurit: Dar aceasta, fiică a lui Avraam fiind, pe care a legat-o Satana, iată de 18 ani, nu se cuvenea, oare, să fie dezlegată de legătura aceasta, în ziua sâmbetei? Åži, în timpul marelui Sabbat din Sâmbăta Mare, Domnul va izbăvi întreaga omenire de moartea cea veÅŸnică ÅŸi ne va vindeca de păcat.

Domnul se mânie nu numai împotriva făÅ£ărniciei, ci ÅŸi împotriva formalismului religiei evreieÅŸti oficiale. Formalismul este legat de litera Legii ÅŸi uită duhul ei, adică Å£elul ei. Å¢elul nu este săvârÅŸirea unui act religios oarecare, ci de a se asemăna lui Dumnezeu, de a lucra ca Dumnezeu, pentru a se putea uni cu El. Formalismul religios va face pe clerul evreiesc să osândească pe Iisus la moarte ÅŸi să-L dea pe mâna păgânilor. Îi vor reproÅŸa că nu săvârÅŸeÅŸte Legea, ceea ce este culmea, pentru că El a dat Legea lui Moise pe Muntele Sinai, prin Sfântul Duh. De fapt, ei nu au suportat libertatea Sa.

Acest formalism religios există ÅŸi la creÅŸtini, în Biserică ÅŸi mai ales sub forma clericalismului. El poate ucide sufletele în loc să le mântuiască. Clericalismul a dat probabil naÅŸtere la mai mulÅ£i atei de-a lungul veacurilor decât faptele directe ale Satanei.

Fiecare creÅŸtin, fie că e cleric sau mirean, trebuie mereu să-ÅŸi pună întrebarea „de ce?”. Care e înÅ£elesul ÅŸi Å£elul a ceea ce fac, a ceea ce practic?

Hristos este lămurit în învăÅ£ătura Sa: închinătorii pe care Tatăl îi iubeÅŸte sunt închinători „în duh ÅŸi în adevăr”[5]. Sf. Pavel adaugă: „…litera ucide dar duhul dă viaÅ£ă” (Cor. 2,3-6). Trebuie mereu să băgăm de seamă dacă punem în faptă învăÅ£ăturile lui Hristos în duh, ÅŸi nu după literă.

Trebuie ÅŸi să ne ferim cu grijă de orice făÅ£ărnicie, despre care textele liturgice din Săptămâna Patimilor spun că este „împuÅ£ită”[6]. Aceasta înseamnă că trebuie să veghem ca cele din afară să fie pe potriva celor dinlăuntru, chiar dacă lăuntrul este mediocru. Nu trebuie să înÅŸelăm, să ne arătăm altfel decât suntem, ci să acceptăm să apărem în sărăcia noastră (să nu arătăm „prea bine”). Dacă începem să înÅŸelăm, nu ne vom mai putea schimba. Trebuie să veghem, după cum spune Sf. Pavel, ca ceilalÅ£i să nu aibă despre noi o imagine mai bună decât suntem de fapt[7]. Este o rânduială duhovnicească de căpătâi.

Părintele Noël TANAZACQ, Paris