Cu Pogorârea Sfântului Duh începe Biserica, adică împreună-lucrarea concretă a Omului cu Dumnezeu (înainte, Apostolii erau conduși de Hristos, ca niște copii). El nu se arată, nu vorbește și nu se revelează, pentru că nu S-a întrupat (aceasta fiind misiunea Fiului). Dar Se pogoară în inima omului, se sălășluiește și lucrează întru el. Ne îngăduie să înțelegem ceea ce a vestit Hristos și să făptuim, să punem în practică, să plinim chemarea Lui. Hristos a arătat planul dumnezeiesc, iar Duhul Sfânt îl plinește în om.

Cel care este pretutindenea prezent în Scriptură este necuprins. Nu ne putem apropia de Taina Sa decât prin analogii și simboluri de felul celor două pe care le găsim în textele biblice ale acestei zile: apa și focul. În cele ce urmează ne vom apleca asupra apei.

Simbolul apei este folosit explicit de Domnul în pericopa de la Sfântul Ioan  pentru a vesti venirea Duhului, după cum făcuse cu puțin timp înainte cu femeia samarineancă. Hristos se află la sfârșitul vieții Sale pământești, cu aproape șase lui înaintea Morții și Învierii Sale. Merge la Ierusalim pentru sărbătoarea corturilor (Suhot)[1] în ascuns, pentru că Iudeii vor să-L omoare (Ioan 7, 1) și ceasul Său nu a venit încă (Ioan 7, 6). Åži împotriva oricăror așteptări Se arată ziua în amiaza mare și învață în Templu. Atunci se instalează o puternică tensiune între El și Iudei, un antagonism care anunță Patima Sa. În acest context, în ultima zi a sărbătorii, « ziua cea mare», Domnul profețește venirea Sfântului Duh ca o apă vie care va curge din sânul celor care vor crede în El. Åžase luni înaintea Învierii Sale, Hristos profețește Cincizecimea, pentru că dorește să vadă împlinirea planului părintelui Său : restaurarea omului.

Mai întâi trebuie să vedem legătura dintre Fiul și Duhul : « Dacă cuiva îi este sete, să vină la Mine…. ; Cel care crede în Mine … ». Cel ce nu crede în Dumnezeu nu poate primi Duhul Sfânt (nu pentru că Duhul ar fi cu desăvârșire absent din sufletul lui, căci nimic nu poate trăi fără prezența Duhului Sfânt, ci Duhul nu se va arăta prin darurile Sale : va rămâne tăcut, ascuns în cămara inimii, așteptând cu răbdare convertirea liberă a persoanei). Or, a crede în Dumnezeu înseamnă a crede în Cel care Îl revelează, adică în Hristos. Caracterul ipostatic al Fiului este de a revela pe Dumnezeu. Cel care nu cunoaște pe Fiul nu poate cunoaște pe Tatăl. Cel care nu primește pe Fiul nu primește nici pe Tatăl (Ioan15, 23).

Apoi, felul în care Domnul vestește venirea Duhului este surprinzător : « …râuri de apă vie vor curge din sânul său ». Apa este în miezul acestei taine.

Apa este vitală : fără apă nu există viață. Este singurul element strict indispensabil vieții. Tot apa face să se macine stâncile, producând humusul, lutul, acest lut care conține acei « acizi aminați» despre care se vorbește și care constituie după părerea biochimiștilor secretul vieții vegetale. Åži acest lut, care conține posibilitatea vieții, nu va putea da rod decât dacă este stropit cu ploaie din cer. Apa simbolizează Duhul pentru că Duhul este viața : Duhul Sfânt este cel care dă viață: El este viață în orice lucru și în orice făptură. Dacă s-ar retrage cu desăvârșire, nimic nu ar mai putea fi : totul s-ar întoarce în ne-ființă.

Åži această apă mâinile nu o pot ține : ea scapă, este de necuprins. Are o înclinare firească spre curgere, răspândire, în funcție de legile gravitației universale. Aproape că s-ar putea spune că « se dăruiește » firesc. Se poate doar canaliza, recupera într-un recipient. Dar nu poate fi stăpânită. Nimeni pe lume nu poate împiedica ploaia să cadă. Iar marea, dacă Domnul n-ar fi pus un hotar (munții), ar acoperi totul (V. Ps. 103 (104))[2]. Așa este Duhul : este vital și de necuprins; nu poate fi reificat, imobilizat.  Nu putem fi decât întru El, și El întru noi, ca apa. « Întru » este cuvântul cheie al caracterului ipostatic al Duhului Sfânt. Totul este « întru El », după cum totul este « de la Tatăl» și totul este « prin Fiul». Duhul « toate le plinește» (vezi rugăciunea către Duhul Sfânt : « Împărate ceresc…. »).

Åži această apă dumnezeiască pe care Domnul ne-o vestește, nu stă niciodată, nu este niciodată în nemișcare, este o « apă vie», adică o apă în care este mult aer – alt simbol al Duhului Sfânt – o apă care izvorăște cu putere. Aceasta ne amintește ce a spus Domnul femeii samarinence : « ți-ar fi dat apă vie … », « …căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viață veșnică» (Ioan 4, 10 et 14), adică nu va seca niciodată.

            Această apă este puternică : ea izvorăște ca apa unui torent. Dar Domnul merge și mai departe : « râuri de apă vie… ». Un râu este imens, o forță uriașă, împotriva căreia nu se poate face nimic. Åži iarăși : « ….vor izvorî din sânul său… ». Iată ceva uluitor. Acest cuvânt al Domnului nu are decât un echivalent în Biblie : raiul, grădina desfătărilor, în Eden, de unde izvorau 4 râuri care stropeau, irigau toată făptura. Aceste râuri de apă vie vor curge din « sânul » persoanei care primește Duhul Sfânt, adică din inima sa, din altarul sufletului său.

Ajungem acum la miezul tainei. Când Duhul Sfânt locuiește în inima omului, această inimă se face un nou rai, un izvor de har. Persoana nu mai primește acum doar haruri, ci pe izvorul harurilor, Duhul Sfânt, Dătătorul harului se sălășluiește întru ea: este casa Lui.  Este plinirea destinului omenesc, căruia Dumnezeu a menit lumea întreagă și tot ce este întru ea, de la începuturi.

Acest foarte scurt pasaj din Evanghelie este o comoară de teologie, care ne lămurește înțelesul întregii spiritualități creștine, dar mai ales a părinților noștri « de Duh purtători ». Ne amintește învățătura Sfântului Serafim de Sarov, care toată viața sa a spus fără încetare două lucruri : « Bucuria mea, Hristos a înviat» și « țelul vieții este dobândirea Duhului Sfânt ». Cele două sunt legate : deoarece cred în Hristos Cel înviat pot primi Duhul Sfânt. Å¢elul vieții nu este doar de a primi « haruri » ci de a îngădui, prin purtarea noastră duhovnicească, Celui care este izvorul tuturor harurilor, să Se sălășluiască întru noi, în inima noastră. El, Duhul Sfânt, este Cel care, după preafrumoasa învățătură a Sfântului Grigorie Teologul, vine și se sălășluiește în inima omului pentru a pregăti venirea Tatălui și a Fiului. El este Cel care îngăduie plinirea acestui minunat și tainic cuvânt al lui Hristos : « Vom [Tatăl și cu Mine] veni la El, și Ne vom face locaș la el »[3].

Å¢elul omului este ca inima să se facă cu adevărat templu al lui Dumnezeu, casă a Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh. Duhul Sfânt este ziditorul. El lucrează în Biserică și în fiecare dintre noi de la Cincizecimea istorică, și până la venirea lui Hristos în slavă.

P. Noël TANAZACQ.