De fapt Înălțarea ne revelează miezul ascuns al cugetelor dumnezeiești, este o adevărată mistagogie (1) dumnezeiască. Ea închide ciclul Paștilor și viața pământească a lui Hristos. Dar ea este și condiția Pogorârii Sfântului Duh. Se găsește deci la unirea dintre cele două « iconomii » (2), a Fiului și a Sfântului Duh.

Trebuie mai întâi să subliniem că Domnul nu părăsește pe apostoli fără a-i pregăti îndelung pentru plecarea Sa. După învierea Sa, Hristos a petrecut patruzeci de zile cu ucenicii Săi, zile care au fost probabil pentru ei cele mai bogate și cele mai ziditoare din toți cei trei ani petrecuți pe pământ cu Domnul. Le-a arătat mai întâi în toate felurile cu putință că era cu adevărat rabbi Ieshouah din Nazaret, Stăpânul lor din Capernaum, prezent acolo în fața lor, înviat din morți. După cum se spune în Fapte, le-a dat « multe semne doveditoare» (Fapte. 1, 3). Dacă Domnul a dăruit atâta energie și timp (cel puțin o săptămână, până la arătarea Sa lui Toma), înseamnă că era foarte important ca Apostolii să fie convinși de Învierea Sa, altfel n-ar fi putut niciodată să ia asupră-le misiunea lor apostolică universală.

Apoi Apostolii merg la muntele Galileii despre care vorbește Îngerul vestitor al Învierii, prin gura Mironosițelor. Aici, Iisus li Se arată din nou și le « poruncește prin Duhul Sfânt » (Fapte, 1, 2) ; le dă o misiune universală: Botezul neamurilor (Matei 28, 19-20). Putem observa că în toată această perioadă, Scriptura spune în general că Iisus « Se arată », pentru că Domnul S-a îmbrăcat definitiv cu trupul Slavei Sale. Într-adevăr, trupul slavei este liber, din punct de vedere material, al spațiului și al timpului: nu are nevoie să se arate, și nici să ia aceeași înfățișare (3), iar persoana care îl poartă are darul de a putea fi prezent în mai multe locuri în același timp.

După toate aceste evenimente, Domnul S-a întors deci la Ierusalim și i-a învățat pe Apostoli « vorbind cele despre Împărăția lui Dumnezeu » (Fapte 1, 3). Tradiția creștină spune că în timpul acestei scurte perioade Domnul a vorbit Apostolilor Săi despre tainele Bisericii, și mai ales despre viața liturgică și sacramentală. Am putea spune că este perioada de formare intensă pentru apostolatul lor, despre care nu știm prea multe în afară de ceea ce spune Tradiția, adică ce a fost transmis prin viu grai de către Apostoli următorilor lor, episcopii, de pildă : Sf. Ioan lui Policarp al Smirnei. Este însăși originea a ceea ce numim Tradiție.

Dar Domnul vorbise încă din prima zi despre plecarea Sa definitivă către Ceruri; El spune Mariei Magdalena, spre propovăduire Apostolilor : « Mă sui la Tatăl Meu și Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu și Dumnezeul vostru» (Ioan 20, 17-18). Iar la Ierusalim, Domnul le-a dat un sfat precis : rămâneți aici și așteptați « făgăduința Tatălui », Duhul Sfânt. Le spune limpede că vor fi « botezați în Duhul Sfânt », adică se vor scufunda în El, se vor umple de El. Toate acestea răspund la ceea ce spusese Domnul la cea din urmă a Sa cuvântare, după Cina cea de Taină : El arătase limpede că era nevoie să plece și să vină Duhul Sfânt. Dar Apostolii nu înțeleseseră și fuseseră întristați.

În sfârșit, după această extraordinară pregătire, a urmat evenimentul propriu-zis al Înălțării, care are loc aproape fără veste. Domnul duce pe Apostoli afară din Ierusalim « către Betania », adică pe Muntele Măslinilor, locul agoniei Sale, în Grădina Ghetsimani, după cum spune proorocia lui Zaharia (Za. 14, 4) care se citește la priveghere. Ridică mâinile și îi binecuvântează, adică le transmite harul care vine de la Tatăl. Åži în timpul acestei binecuvântări Domnul a fost « înălțat » și « dus la Cer », în timp ce un « nor L-a luat de la ochii lor». Åži toate se petrec într-o clipită : Apostolii sunt uimiți și rămân uitându-se către Cer. Atunci se arată cei doi îngeri, poate cei doi serafimi care străjuiau mormântul, în ziua de Paști, și vestesc Apostolilor a doua venire a lui Hristos în slavă la sfârșitul veacurilor « tot astfel », adică în același loc, fără veste și străjuit de toate oștirile îngerești, iarăși după cum spune proorocia lui Zaharia.

Iată marea taină care covârșește mintea omenească. Cel care S-a coborât pe Sine în cele mai de jos, și până în adâncurile Iadului (4), Hristos, este ridicat în înaltul Cerurilor, după cum Însuși învățase (5). Fiul nu are nevoie să Se întoarcă la Tatăl, pentru că nu S-a despărțit niciodată de El. Dar Cel care S-a întrupat și S-a făcut om este purtat cu firea Sa omenească îndumnezeită să șadă la locul Său, pe « scaun alb mare» (Apocalipsis 20, 11) de-a dreapta Tatălui, după voia cea bună și iubitoare a Tatălui (« șezi de-a dreapta mea…. », Ps 110, 1). Hristos dăruiește Tatălui Său firea omenească mântuită și îndumnezeită. Este arătarea marii taine a iubirii nespuse a lui Dumnezeu pentru om. Nu I-a fost destul să mântuiască pe om, lucru care încă ar fi fost negrăit, Tatăl ceresc voia mai mult : să așeze pe om de-a dreapta Sa – în persoana Fiului Său –, să-l poftească în sânul dumnezeirii, să-l facă « deopotrivă cu El ». Taină străină : în Sfatul cel mare al lui Dumnezeu se află un om, Hristos. Fiecare ființă omenească își poate spune : Este ca și mine, împărtășește firea mea omenească, mă poate înțelege, pot să-I spun orice.

Cine înalță pe Hristos în tărie ? Desigur îngerii care se minunează și se dau înapoi cu sfială și admirație, neînțelegând cum un om se poate înălța mai presus de ei (după cum spune Tradiția prin minunatul canon bizantin al sărbătorii : « Cine este Acesta Care Se înalță … ? »). Hristos Se înalță (și pe noi împreună cu El) din ce în ce mai sus, trecând de cele nouă cete îngerești (6) care sunt fiecare o treaptă de înălțare duhovnicească, reflexul unei « calități » dumnezeiești, al unei raze de sfințenie dumnezeiască. Este în același timp arătarea smereniei celor netrupești : nu înțeleg această taină, dar se dau la o parte, în ascultare, dau slavă și se închină lui Hristos care Se înalță. Cel care înalță firea omenească a Fiului până la Tronul dumnezeiesc este Duhul Sfânt, căci El îndumnezeiește pe om și îl schimbă la față. Iconomia Lui este de a îndumnezei, de a transmite natura dumnezeiască, de a « da pe Dumnezeu ». Hristos Se așează cu firea Sa omenească îndumnezeită pe Tronul dumnezeiesc, cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Åži-a împlinit misiunea. Acum începe cea a Duhului Sfânt care prin pogorârea Sa împărătească asupra Apostolilor va zidi Biserica și îi va da viață până la cea de-a Doua Venire.

Pr Noël Tanazacq

Note

1. O cale de pătrundere în tainele dumnezeiești (N. Tr.).
2. Economie : mod de acțiune a fiecărei persoane dumnezeiești față de creație și de neamul omenesc, după caracterul Ei ipostatic.
3. Vezi : « S-a arătat în alt chip la doi dintre dânșii… » (Marcu 16, 12).
4. Adică la hotarul dintre ființă și neființă.
5. « Căci tot cel ce se înalță pre sine se va smeri ; iar cel ce se smerește pre sine, se va înălța.» (Pilda Vameșului și a Fariseului, Luca 18, 14)
6. Mai presus de îngeri, de arhangheli și de stăpânii (cea de-a 3-a treaptă), de vârtuți, de puteri, și de domnii (cea de-a 2-a treaptă), de tronuri, de heruvimi și se serafimi (prima treaptă), după Treptele cerești ale Sf. Dionisie Areopagitul.