Sfântul Duh poruncise lui Moise ritualurile curățirii pentru că nașterea, după căderea Evei, se făcea în dureri, cu pierdere de sânge (care este simbolul pierderii vieții și deci a Duhului), iar femeile nășteau fii spre moarte : toți cei care ieșeau din sânul lor erau sortiți morții. Toate acestea nu erau pe potriva gândului dumnezeiesc, căci Dumnezeu niciodată n-a voit nici durerea, nici moartea. Era o naștere « în păcat » (1). De aici ritualurile de « curățire » descrise în capitolul 12 din Levitic : femeia era « necurată » timp de 40 de zile, și trebuia « să se curățească de sângele ei » (adică de sângele vărsat, pierdut), aducând jertfă (un miel și un porumbel, sau doi porumbei).

Dar Maria nu este nicidecum sub apăsarea acestor ritualuri. Într-adevăr, pentru prima oară de la Eva, o femeie a născut un fiu după gândul lui Dumnezeu : nașterea a fost fără durere și fără sângerare (Maria a rămas fecioară ) iar pruncul pe care l-a adus pe lume nu este sortit morții : ea l-a născut numai spre viață (2). Pentru prima oară în istoria omenească se plinește o naștere plăcută lui Dumnezeu. Maria, Iosif și pruncul Iisus plinesc tot ce este scris în Legea lui Moise din smerenie, dar și pentru că Hristos a spus: nu am venit să calc Legea, ci să o plinesc.

Acest lucru este și mai deplin în cea de-a doua parte a sărbătorii : aducerea pruncului Iisus la Templu. Legea spunea : « Orice prunc întâi-născut de parte bărbătească se va închina Domnului » ; el trebuia să fie adus la Templu, primit de preot, apoi « răscumpărat » de părinți (pentru 5 sicli de argint), în amintirea harului lui Dumnezeu care păzise pe pruncii evreilor prin sângele mielului, în vreme ce îngerul Său lovea pe primii născuți ai egiptenilor (Ieșirea 11 și 13, Numerii 15). Dar de fapt, această lege amintea omului că nu plinise voia lui Dumnezeu în rai (primul născut al Evei trebuia să fie fiu al omului și fiu al lui Dumnezeu) și închipuia venirea lui Hristos. Era o profeție. Chiar prin faptul nașterii lui Hristos, profeția a fost plinită. Hristos se lasă deci purtat la Templu în semn de plinire a Legii. Se poate merge chiar mai departe : Templul fusese construit pentru El, pentru a-L primi. Astăzi, Templul își află adevărata rațiune de a fi. (Dar cum evreii nu au primit pe Iisus ca pe Mesia, Templul își va pierde rațiunea de a fi : va fi distrus).

Această sărbătoare este desigur hristologică, pentru că Hristos este în centrul ei și pentru că este legată de Lege, care trebuia să pregătească oamenii pentru a primi Adevărul, dar ea are și un puternic, chiar excepțional, caracter pnevmatologic, deoarece Sfântul Duh este prezent în putere.
Într-adevăr, evenimentul ar fi putut trece neobservat, pentru că Maria și Iosif nu erau persoane importante, ci erau discreți și smeriți. Dar nu aceasta era voia lui Dumnezeu. Evanghelia ne spune că era la Ierusalim un bătrân, Simeon, care era « drept și credincios » și « care aștepta mângâierea lui Israel », adică venirea lui Mesia. Åži Evanghelia spune lucrul acesta extraordinar : « Duhul Sfânt era asupra lui ». Această frază este de o mare importanță teologică. Duhul Sfânt nu fusese încă revelat omului ca Dumnezeu, pentru că Iisus nu plinise încă economia mântuirii (este încă un prunc), nu fusese încă slăvit (3). Dar Duhul este prezent, și plinește lucrarea Sa. Este « asupra bătrânului Simeon » : i-a vestit că nu va muri înainte de a vedea pe Mesia, pe « Hristosul Domnului », adică pe Cel Uns de Tatăl, și Duhul este Cel care cheamă pe Simeon la Templu chiar în acea clipă. Aceasta înseamnă că economia Duhului este liberă și suverană : nu este supusă economiei Fiului. Duhul este Duhul Tatălui, așa cum Fiul este Fiul Tatălui, amândoi purced de la unul Tatăl, izvorul unic. Aceasta înseamnă că viața nu este supusă legii, structurii, adevărului. Fiul ne arată adevărul, Duhul ne dă viață. Dar amândoi sunt liberi. Nu există ierarhie : economia celor doi acționează dimpreună, dar liber.

Hristos a venit în lume iar lumea nu L-a primit : L-a ignorat cu desăvârșire. Religia iudaică oficială nu a văzut că a venit Mesia, pentru că era prizoniera propriilor cugete, pentru că era formalistă și exterioară (4). Cât privește pe Romani, este un eveniment care nu-i privește câtuși de puțin : Dumnezeul lor este împăratul pământesc, August. Åži totuși, în acest pustiu spiritual, există un om extraordinar, care așteaptă, și care crede în descoperirea pe care i-a făcut-o Duhul Sfânt: Simeon (5). El salvează onoarea omenirii. Duhul Sfânt a vorbit inimii sale iar el a crezut. Merge la Templu chiar în clipa în care Maria și Iosif aduc pe fiul « lor », pe Iisus. Îl primește în brațele sale. Duhul Sfânt îi spune : privește pe acest prunc, este Fiul lui Dumnezeu, Mesia, Mântuitorul lumii: primește-L, ia-L în brațele tale, strânge-L la inima ta, este Dumnezeul tău. Iar Simeon crede.

Admirabilă și negrăită întâlnire între două persoane, un bătrân și un prunc, și între două lumi, cea veche, obosită și încărcată, și lumea nouă, înnoită, purtătoare de viață veșnică, între vechiul legământ și cel nou. Această întâlnire este unică, sublimă, minunată : este mângâierea tuturor drepților care de 2000 de ani (de la Avraam) au crezut, au nădăjduit, s-au ostenit, au luptat pentru ca Mesia să poată veni, pentru ca Fiul lui Dumnezeu să se poată întrupa.

Ce nădejde pentru noi toți, ce nădejde pentru toți cei care luptă și se ostenesc în taină, în singurătate, nesocotiți și disprețuiți ! Care adesea se cred părăsiți, li se pare că răul învinge. Åži totuși Duhul Sfânt este aici. Cum spune frumosul canon bizantin al sărbătorii : nu bătrânul duce în brațe pe prunc, ci pruncul pe bătrân.

Iar Simeon, insuflat de Duhul, înalță o minunată cântare, care a devenit unul din cele mai frumoase imne ale Bisericii, cântat în Răsărit la sfârșitul vecerniei, și în Apus la priveghere, Nunc dimittis. Pentru ce spune Simeon : « Acum slobozește pe robul Tău Stăpâne, după cuvântul Tău în pace…» (6)? Pentru că, acum, știe că moartea nu mai e veșnică, că Cel care va învinge moartea S-a născut. Poate deci să adoarmă în pace, pentru că nu va muri de tot, ci va trăi din nou, va învia, în și prin acest prunc care este Hristos.

Åži Îl mărturisește pe Domnul ca « Lumina neamurilor » și « slava lui Israel » : « Lumina neamurilor », pentru că acestea erau în întunericul necunoașterii, iar Hristos le va descoperi pe Dumnezeu, pe singurul Dumnezeu ; « Slava lui Israel », pentru că poporul lui Dumnezeu și-a împlinit menirea : a născut după trup pe Mesia, pe Hristos, pe Unsul Domnului.

Această sărbătoare este cu adevărat universală : ea unește cele două popoare, neamurile și evreii, unește Răsăritul și Apusul, care cu perspectivele lor diferite îi arată toată bogăția. Este în același timp unirea celor două cicluri liturgice, cel al teofaniilor (Crăciunul) (7) și cel al Paștelui. Începând de la această dată ziua începe să se lungească, soarele crește : în Întâmpinarea Domnului se simte mireasma înnoirii.

Pr. Noël Tanazacq

Note

1. Vezi psalmul 50 (51), 5 : « Iată întru fărădelegi m-am zămislit și întru păcate m-a născut maica mea »
2. Hristos Își va da viața în mod liber : El nu era supus morții.
3. « Duhul nu era încă [răspândit], pentru că Iisus nu fusese încă slăvit » (Ioan 7, 39).
4. Judecând după aparențele exterioare.
5. Simeon înseamnă, în ebraică: El [Dumnezeu] a ascultat.
6. Sau : « lasă pe robul tău să meargă în pace … ». Ebraica permite ambele traduceri. Dar sensul este clar: pot să plec în pace …
7. În Apus, Întâmpinarea Domnului închide ciclul teofaniilor, care începe cu Adventul.