Aceasta din urmă este istorisită și de Sf. Luca (Lc 14, 15-24), dar într-un context diferit și cu altă tonalitate. Să observăm înainte de toate că este vorba despre o pildă despre Împărăția lui Dumnezeu, adică despre țelul vieții omenești. Viața veșnică, cea din rai, este o împărăție în care toți oamenii vor trăi în unire cu Dumnezeu și se vor bucura de El, vor împărtă și viața Sa: ce poate fi mai plin de căldură ca un ospăț și ce poate fi mai fericit decât o nuntă? țelul vieții este Fericirea.

Acest Împărat este Tatăl ceresc. El organizează o nuntă, adică un ospăț de nuntă, pentru Fiul Său cel Unul născut, Hristos. Nu se spune cine este logodnica, dar nu este nici o îndoială că e vorba despre Biserică. Această nuntă este cea a lui Dumnezeu cu Omul, a lui Hristos cu Biserica, pentru că Însu și Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat și S-a unit cu omenirea. Tatăl trimite vestitori să cheme la nuntă «pe cei care erau poftiți». Aceștia simbolizează pe îngeri (mai cu seamă cei de la cele două judecăți), dar și pe Prooroci care, în fiecare neam, au fost glasul Duhului Sfânt amintind lui Israel de Logodirea sa cu Dumnezeu. Nu este oare toată omenirea chemată la acest ospăț? Nu încă. La un ospăț de nuntă se invită cei apropiați, cei de același neam. Aici este vorba despre «familia lui Dumnezeu» adică despre Israel, care a plinit Întruparea Cuvântului. Cealaltă parte a omenirii va fi invitată «mai pe urmă»: stă mărturie despre aceasta  urmarea pildei. Israel este într-un fel un «laborator al omenirii». Åži iată primul lucru de mirare: «nu au vrut să vină». Semn al voinței libere a Omului (și a nerecuno  știnței lui): Dumnezeu nu impune nimic, nici măcar fericirea. Dar Dumnezeu este mult răbdător: ceea ce a întemeiat El se va împlini.

Atunci El trimite un al doilea val de prooroci cu o vestire mai limpede: ospățul este gata. Același răspuns îl dau oamenii: nu! Ospățul Tău nu ne interesează, avem alte lucruri de făcut. Oamenii preferă să meargă «unul la țarina sa, altul la neguțătoria lui», adică la treburile lor pământești, care le aduc  hrană și putere. Au uitat pe Dumnezeu și preferă să-și trăiască viața. Ba chiar mai rău: unii îi ocărăsc pe slujitori și îi ucid. Aici desigur este vorba despre proorocii lui Israel, care au fost prigoniți și martirizați pentru că cuvântul lor deranja, punea inimile la încercare. Este mai ușor să omori un prooroc decât să-ți «sfâșii inima» (cf. Isaia). Dar Împăratul este atotputernic: El ceartă și pedepsește.

Până la acest moment al pildei, totul pare «normal», adică potrivit istoriei și a ceea ce gândim despre Dumnezeu. Acum însă Hristos dă pe față ceva absolut nou, de negândit pentru oameni, și care va spori mânia preoților și a fariseilor.

Împăratul nu-și schimbă gândurile: vrea ca sala de nuntă să fie plină și așa va fi. Mai întâi El rostește o judecată, o înfricoșătoare sentință pentru cei mai întâi poftiți: «cei poftiți nu erau vrednici». Åži totuși acești poftiți sunt fiii lui Israel care ascultaseră Cuvântul lui Dumnezeu și care zămisliseră pe Mesia. Să băgăm de seamă noi, creștinii! Înfățișarea exterioară nu este de ajuns: suntem oare credincioși Noului Legământ? Apoi dă o poruncă uimitoare: mergeți afară din cetate (Ierusalim, locul sfânt al întâlnirii lui Dumnezeu cu Omul) pe câmpuri, acolo unde oamenii nici măcar n-au auzit de Dumnezeu, și chemați pe toți cei pe care-i veți găsi, pe primii veniți, pe oricine. Căci toți oamenii, chiar dacă nu cunosc Numele Meu cel Sfânt, sunt lucrul mâinilor Mele, sunt ai Mei și îi iubesc. Slujitorii se supun pe dată. Åži astfel noi, Neamurile, păgânii, idolatrii, suntem poftiți la cina Domnului, la ospățul  euharistic. Noi care nu suntem din neamul trupesc al lui Avraam, noi care eram ca dobitoacele, neștiind să despărțim binele și răul («buni și răi») (1), suntem chemați de Dumnezeu la ospăț, fără să fi făcut nici un efort. La Sf. Luca găsim o uimitoare precizare: Împăratul spune, pentru că încă mai este loc la masă: «… ieși la drumuri și la garduri și sile ște să intre, ca să mi se umple casa» (Luca 14, 23). Aceasta înseamnă: convingei, căci nu au nici o înțelegere și nu pot ști ce este bine pentru ei (2); nu este vorba despre o constrângere exterioară ci mai degrabă de o atitudine convingătoare a unui tată către fiii săi. În cele din urmă, sala este plină: aceasta este Biserica.

Atunci Împăratul intră «ca să privească pe oaspeți». Este o clipă sublimă: întâlnirea lui Dumnezeu Cel Necreat cu omenirea pe care a zidit-o, clipa când omul stă față către față cu Dumnezeu! Atunci însă se petrece un eveniment dintre cele mai misterioase și încifrate dar și dintre cele mai teologice din Evanghelie. Împăratul zăre ște «un om care nu era îmbrăcat în haină de nuntă», adică era fără veșmântul luminos al celor botezați: nu s-a îmbrăcat cu Hristos. Åži Tatăl ceresc s-a mirat: «Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă?» Cum ai putut intra în Casa lui Dumnezeu, adică în intimitatea lui Dumnezeu, în apropierea lui Dumnezeu, fără să fi devenit ca și Dumnezeu, asemănător lui Dumnezeu, fără să fi fost spălat de păcat de Fiul Meu, pe Care L-am trimis ca să mântuiască lumea.

Putem să observăm mai întâi uimirea Împăratului: aceasta arată că Dumnezeu nu este ca un păpușar care trage de sfori. Nu are totul prevăzut dinainte, prefabricat, preformatat: există un spațiu de libertate pentru om, un loc de întors. Conținutul teologic este mai complex: este vorba probabil de faptul că există o cale posibilă pentru tradițiile religioase care nu cunosc pe Hristos, pentru efortul spiritual al omenirii dinainte de Hristos. Să ne amintim de magii din Egipt care au făcut minuni: Moise i-a învins, dar nu fără greutate. Cunoașterea creației și a lumii îngerești, cerească și de dedesubt, poate duce la  o cunoaștere spirituală înaltă și la o anumită putere interioară. Împăratul a spus: luați pe toți cei pe care-i veți găsi. În «mreje» s-a prins  acest pește: a fost poftit. Pentru a înțelege această judecată a lui Dumnezeu, care se face înaintea ospățului, trebuie să ne sprijinim pe teologia Sf. Efrem Sirul în legătură cu vremurile de pe urmă și cu păcatul de neiertat, și pe experiența duhovnicească a Sf. Siluan Athonitul, care sunt pe de-a-ntregul de acord, la depărtare de șaisprezece veacuri (3). Există păcate care sunt iertate lesne și altele a căror iertare trece prin suferințe înspăimântătoare, pentru a aduce pe om să-și schimbe inima: acesta este iadul cel veșnic. Acestuia i s-au iertat lesne păcatele, și a putut intra. Dar, pe urmă, trebuie să se schimbe: după ce a intrat, adică după ce a trecut porțile Cerului (prin prima moarte), trebuia să se schimbe, să cunoască (să recunoască) pe Hristos, pentru a fi îmbrăcat cu veșmântul alb al celor botezați. Dar el n-a făcut-o, adică nu și-a schimbat gândurile: a rămas «păgân» dinaintea lui Dumnezeu. Aceasta este însă cu neputință ontologic, pentru că trebuie să fim în lumina dumnezeiască pentru a vedea pe Dumnezeu («Întru lumina Ta, vom vedea lumina»: Apostolii n-au putut vedea pe Hristos schimbat la față decât pentru că erau în lumina Sa).

Atunci judecata este înfricoșătoare. Este o judecată dumnezeiască (3): «aruncați-l în întunericul cel mai din afară… ». Acest om scăpase lesne de chinurile iadului, însă va trebui să se întoarcă să-și ispășească greșeala de a nu fi vrut să se schimbe. Aceasta este una dintre cele mai mari lecții de  teologie ale Evangheliei. Omul rămâne liber, chiar după moarte, chiar în Împărăția lui Dumnezeu. Unirea noastră cu Hristos trebuie să fie voită și liberă, pentru că iubirea este liberă. Fără acest dar liber de sine, nu există iubire.

Pr. Noël Tanazacq

Note

1. V. Iona și ninivitenii, care nu știau nici măcar să deosebească dreapta de stânga.
2. Sf. Efrem Sirul (306-377): Comentariu la Diatessaron sau Armonia celor patru Evaghelii, X/II-III (S. C. n°121, p. 184-188). Sf. Siluan Athonitul (+1938), care a avut o experiență îndelungată a iadului veșnic.
3. Însă rămâne o judecată personală. Prima judecată era de obște (cetatea nimicită). Aceasta corespunde celor două judecăți ale Omului: cea personală, de după moartea fiecăruia, și judecata cea de obște la sfârșitul veacurilor