Adaugat la: 1 Septembrie 2009 Ora: 15:14

Duminica a 14-a după Rusalii: Ospățul ceresc (Matei 22, 1-14)

Domnul spune această pildă la puţină vreme după Florii, într-un moment de tensiune şi confruntare cu iudeii, care erau mânioşi văzând că pruncii în Templu Îl slăveau ca Mesia. El răspunde întrebărilor lor încuietoare prin pilde cu un puternic caracter de judecată, mai cu seamă cea a lucrătorilor viei care ucid pe fiul stăpânului şi cea a ospăţului ceresc.

Aceasta din urmă este istorisită şi de Sf. Luca (Lc 14, 15-24), dar într-un context diferit şi cu altă tonalitate. Să observăm înainte de toate că este vorba despre o pildă despre Împărăţia lui Dumnezeu, adică despre ţelul vieţii omeneşti. Viaţa veşnică, cea din rai, este o împărăţie în care toţi oamenii vor trăi în unire cu Dumnezeu şi se vor bucura de El, vor împărtă şi viaţa Sa: ce poate fi mai plin de căldură ca un ospăţ şi ce poate fi mai fericit decât o nuntă? ţelul vieţii este Fericirea.

Acest Împărat este Tatăl ceresc. El organizează o nuntă, adică un ospăţ de nuntă, pentru Fiul Său cel Unul născut, Hristos. Nu se spune cine este logodnica, dar nu este nici o îndoială că e vorba despre Biserică. Această nuntă este cea a lui Dumnezeu cu Omul, a lui Hristos cu Biserica, pentru că Însu şi Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat şi S-a unit cu omenirea. Tatăl trimite vestitori să cheme la nuntă «pe cei care erau poftiţi». Aceştia simbolizează pe îngeri (mai cu seamă cei de la cele două judecăţi), dar şi pe Prooroci care, în fiecare neam, au fost glasul Duhului Sfânt amintind lui Israel de Logodirea sa cu Dumnezeu. Nu este oare toată omenirea chemată la acest ospăţ? Nu încă. La un ospăţ de nuntă se invită cei apropiaţi, cei de acelaşi neam. Aici este vorba despre «familia lui Dumnezeu» adică despre Israel, care a plinit Întruparea Cuvântului. Cealaltă parte a omenirii va fi invitată «mai pe urmă»: stă mărturie despre aceasta  urmarea pildei. Israel este într-un fel un «laborator al omenirii». Şi iată primul lucru de mirare: «nu au vrut să vină». Semn al voinţei libere a Omului (şi a nerecuno  ştinţei lui): Dumnezeu nu impune nimic, nici măcar fericirea. Dar Dumnezeu este mult răbdător: ceea ce a întemeiat El se va împlini.

Atunci El trimite un al doilea val de prooroci cu o vestire mai limpede: ospăţul este gata. Acelaşi răspuns îl dau oamenii: nu! Ospăţul Tău nu ne interesează, avem alte lucruri de făcut. Oamenii preferă să meargă «unul la ţarina sa, altul la neguţătoria lui», adică la treburile lor pământeşti, care le aduc  hrană şi putere. Au uitat pe Dumnezeu şi preferă să-şi trăiască viaţa. Ba chiar mai rău: unii îi ocărăsc pe slujitori şi îi ucid. Aici desigur este vorba despre proorocii lui Israel, care au fost prigoniţi şi martirizaţi pentru că cuvântul lor deranja, punea inimile la încercare. Este mai uşor să omori un prooroc decât să-ţi «sfâşii inima» (cf. Isaia). Dar Împăratul este atotputernic: El ceartă şi pedepseşte.

Până la acest moment al pildei, totul pare «normal», adică potrivit istoriei şi a ceea ce gândim despre Dumnezeu. Acum însă Hristos dă pe faţă ceva absolut nou, de negândit pentru oameni, şi care va spori mânia preoţilor şi a fariseilor.

Împăratul nu-şi schimbă gândurile: vrea ca sala de nuntă să fie plină şi aşa va fi. Mai întâi El rosteşte o judecată, o înfricoşătoare sentinţă pentru cei mai întâi poftiţi: «cei poftiţi nu erau vrednici». Şi totuşi aceşti poftiţi sunt fiii lui Israel care ascultaseră Cuvântul lui Dumnezeu şi care zămisliseră pe Mesia. Să băgăm de seamă noi, creştinii! Înfăţişarea exterioară nu este de ajuns: suntem oare credincioşi Noului Legământ? Apoi dă o poruncă uimitoare: mergeţi afară din cetate (Ierusalim, locul sfânt al întâlnirii lui Dumnezeu cu Omul) pe câmpuri, acolo unde oamenii nici măcar n-au auzit de Dumnezeu, şi chemaţi pe toţi cei pe care-i veţi găsi, pe primii veniţi, pe oricine. Căci toţi oamenii, chiar dacă nu cunosc Numele Meu cel Sfânt, sunt lucrul mâinilor Mele, sunt ai Mei şi îi iubesc. Slujitorii se supun pe dată. Şi astfel noi, Neamurile, păgânii, idolatrii, suntem poftiţi la cina Domnului, la ospăţul  euharistic. Noi care nu suntem din neamul trupesc al lui Avraam, noi care eram ca dobitoacele, neştiind să despărţim binele şi răul («buni şi răi») (1), suntem chemaţi de Dumnezeu la ospăţ, fără să fi făcut nici un efort. La Sf. Luca găsim o uimitoare precizare: Împăratul spune, pentru că încă mai este loc la masă: «… ieşi la drumuri şi la garduri şi sile şte să intre, ca să mi se umple casa» (Luca 14, 23). Aceasta înseamnă: convingei, căci nu au nici o înţelegere şi nu pot şti ce este bine pentru ei (2); nu este vorba despre o constrângere exterioară ci mai degrabă de o atitudine convingătoare a unui tată către fiii săi. În cele din urmă, sala este plină: aceasta este Biserica.

Atunci Împăratul intră «ca să privească pe oaspeţi». Este o clipă sublimă: întâlnirea lui Dumnezeu Cel Necreat cu omenirea pe care a zidit-o, clipa când omul stă faţă către faţă cu Dumnezeu! Atunci însă se petrece un eveniment dintre cele mai misterioase şi încifrate dar şi dintre cele mai teologice din Evanghelie. Împăratul zăre şte «un om care nu era îmbrăcat în haină de nuntă», adică era fără veşmântul luminos al celor botezaţi: nu s-a îmbrăcat cu Hristos. Şi Tatăl ceresc s-a mirat: «Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă?» Cum ai putut intra în Casa lui Dumnezeu, adică în intimitatea lui Dumnezeu, în apropierea lui Dumnezeu, fără să fi devenit ca şi Dumnezeu, asemănător lui Dumnezeu, fără să fi fost spălat de păcat de Fiul Meu, pe Care L-am trimis ca să mântuiască lumea.

Putem să observăm mai întâi uimirea Împăratului: aceasta arată că Dumnezeu nu este ca un păpuşar care trage de sfori. Nu are totul prevăzut dinainte, prefabricat, preformatat: există un spaţiu de libertate pentru om, un loc de întors. Conţinutul teologic este mai complex: este vorba probabil de faptul că există o cale posibilă pentru tradiţiile religioase care nu cunosc pe Hristos, pentru efortul spiritual al omenirii dinainte de Hristos. Să ne amintim de magii din Egipt care au făcut minuni: Moise i-a învins, dar nu fără greutate. Cunoaşterea creaţiei şi a lumii îngereşti, cerească şi de dedesubt, poate duce la  o cunoaştere spirituală înaltă şi la o anumită putere interioară. Împăratul a spus: luaţi pe toţi cei pe care-i veţi găsi. În «mreje» s-a prins  acest peşte: a fost poftit. Pentru a înţelege această judecată a lui Dumnezeu, care se face înaintea ospăţului, trebuie să ne sprijinim pe teologia Sf. Efrem Sirul în legătură cu vremurile de pe urmă şi cu păcatul de neiertat, şi pe experienţa duhovnicească a Sf. Siluan Athonitul, care sunt pe de-a-ntregul de acord, la depărtare de şaisprezece veacuri (3). Există păcate care sunt iertate lesne şi altele a căror iertare trece prin suferinţe înspăimântătoare, pentru a aduce pe om să-şi schimbe inima: acesta este iadul cel veşnic. Acestuia i s-au iertat lesne păcatele, şi a putut intra. Dar, pe urmă, trebuie să se schimbe: după ce a intrat, adică după ce a trecut porţile Cerului (prin prima moarte), trebuia să se schimbe, să cunoască (să recunoască) pe Hristos, pentru a fi îmbrăcat cu veşmântul alb al celor botezaţi. Dar el n-a făcut-o, adică nu şi-a schimbat gândurile: a rămas «păgân» dinaintea lui Dumnezeu. Aceasta este însă cu neputinţă ontologic, pentru că trebuie să fim în lumina dumnezeiască pentru a vedea pe Dumnezeu («Întru lumina Ta, vom vedea lumina»: Apostolii n-au putut vedea pe Hristos schimbat la faţă decât pentru că erau în lumina Sa).

Atunci judecata este înfricoşătoare. Este o judecată dumnezeiască (3): «aruncaţi-l în întunericul cel mai din afară… ». Acest om scăpase lesne de chinurile iadului, însă va trebui să se întoarcă să-şi ispăşească greşeala de a nu fi vrut să se schimbe. Aceasta este una dintre cele mai mari lecţii de  teologie ale Evangheliei. Omul rămâne liber, chiar după moarte, chiar în Împărăţia lui Dumnezeu. Unirea noastră cu Hristos trebuie să fie voită şi liberă, pentru că iubirea este liberă. Fără acest dar liber de sine, nu există iubire.

Pr. Noël Tanazacq

Note

1. V. Iona şi ninivitenii, care nu ştiau nici măcar să deosebească dreapta de stânga.
2. Sf. Efrem Sirul (306-377): Comentariu la Diatessaron sau Armonia celor patru Evaghelii, X/II-III (S. C. n°121, p. 184-188). Sf. Siluan Athonitul (+1938), care a avut o experienţă îndelungată a iadului veşnic.
3. Însă rămâne o judecată personală. Prima judecată era de obşte (cetatea nimicită). Aceasta corespunde celor două judecăţi ale Omului: cea personală, de după moartea fiecăruia, şi judecata cea de obşte la sfârşitul veacurilor

Ultimele stiri
actualizate de doua ori pe saptamana

Din dragoste...

1 Noiembrie 2013

Un Festival luminos

1 Noiembrie 2013
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni