Pilda Semănătorului este fără pereche, nu numai prin înțelesul ei duhovnicesc, ci și pentru că Domnul o lămurește de îndată Apostolilor. Astfel arată tuturor creștinilor o cale, o metodă simbolică, pentru a descifra toate celelalte pilde care sunt, prin excelență, o arătare a cugetelor dumnezeiești. De altfel la Sf Marcu Domnul spune Apostolilor Săi, în mare: Dacă nu pricepeți această pildă, cum veți înțelege toate pildele? (Mc 4/13).

Mai întâi se cuvine să subliniem caracterul trinitar al începutului acestei pilde, cu această minunată triadă lingvistică: semănător, semăna, sămânță. Semănătorul este Tatăl, izvorul unic. Cel care a « ieșit la semănat » este Fiul care se întrupează. Sămânța, care este Cuvântul lui Dumnezeu, care iese din gura Verbului, nu poate intra în inima Omului decât prin Duhul Sfânt : putem spune deci că ea reprezintă economia Duhului. Pe de altă parte e lucru minunat că Domnul asemuiește Cuvântul lui Dumnezeu (adică Adevărul cel viu revelat) cu o hrană potențială (sămânța dă grâul, dacă ajunge în pământ) și de asemenea, chiar dacă acest lucru nu se spune aici, cu o naștere potențială (sămânța omului poate da naștere unui urmaș) (2).

Putem apoi să ne uimim de mărinimia lui Dumnezeu. La fel cum agricultorii seamănă din belșug (3), Domnul seamănă peste tot, în toate pământurile, bune sau rele, seamănă fără zgârcenie, fără să socotească. Dumnezeu se poartă ca un împărat, nu ca un contabil. El mereu nădăjduiește în Om, oricare ar fi starea sufletului fiecăruia.

Cele patru feluri de pământuri sunt patru feluri de suflete. Dar este cu putință să mai existe și altfel de feluri de pământuri, separat sau chiar în același timp, pentru că sufletul omenesc este complex și nu « linear ». Ne vom opri asupra celor patru feluri unul după altul.

Primul fel de suflet este al celor care se află lângă cale: este vorba de cei care sunt mereu pe drum, în căutare. Când au găsit, nu sunt în stare să se oprească, să se stabilească, să aleagă adevărul și să-l cultive. A alege, înseamnă a muri pentru toate celelalte, înseamnă a muri pentru ce nu este adevăr (sau iubire) : este o grea asceză. Mulți oameni sunt așa, chiar și în Biserică. Sunt mereu în căutare de ceva, și astfel nu văd vremea când Dumnezeu vine către ei. Trebuie să subliniem că aceștia au « auzit», dar nu au ascultat, nu au păstrat. Când am « găsit» trebuie să ne oprim din căutare : trebuie să lucrăm. Atunci și diavolul lucrează: le șoptește la ureche: mergi mai departe, mai departe e mai bine. Åži pierd Cuvântul, trec pe lângă adevăr.

Cel de-al doilea fel de suflet este al celor care sunt în loc pietros. Piatra nu este pământ arabil. E frumoasă, dar e stearpă. Spre deosebire de ceilalți, aceștia nu numai că aud, ci și primesc cu bucurie Cuvântul, ceea ce e deja mai bine. Dar sunt superficiali, s-ar putea chiar spune că sunt niște esteți. Sunt entuziaști pe moment, ceea ce arată simpatie, dar de îndată ce apare cea mai mică greutate, se lasă păgubași și trec la altceva. Nu au profunzime, nu au rădăcini, cu care să scoată bogăția interioară din adâncul inimii, nu au umezeală, adică nu au adevărată mărinimie, nu au dorința de a iubi. În ceea ce privește adevărul ca și în ceea ce privește dragostea, trebuie să fim în stare să ne dăm viața.

Cel de-al treilea fel de suflet este al celor care sunt între spini. Aici avem de-a face cu un caz mai complex : aceștia au auzit, au primit și au păstrat și chiar dau rod, ceea ce e mai mult decât ceilalți. Dar acest rod nu ajunge la coacere : deci nu există recoltă. Acestea sunt sufletele care sunt împărțite, nelămurite, asaltate de tot felul de probleme, care nu au ierarhia valorilor, nu au metodă, nu au statornicie. Aceasta amintește pilda neghinei: este în același timp și bob bun și neghină, dar neghina va sfârși prin a înăbuși grâul. Aceștia au un fel de cancer duhovnicesc : o dezvoltare necontrolată care până la urmă duce la moarte. Tânăra mlădiță este încetul cu încetul înăbușită de creșterea mărăcinilor, a spinilor și a buruienilor, ca o grădină neîngrijită. Un bun grădinar tunde, plivește, sapă, face loc pentru ierburile bune, le stropește, le ocrotește …

Sunt înăbușiți de griji, de bogății și de plăcerile vieții. Aici regăsim triada păcatului originar : putere, avere, plăcere. Grijile sunt inevitabile, dar nu trebuie să fim concentrați asupra lor, trebuie să știm să le depășim. Bogățiile sunt folositoare, dar în măsura în care aduc bine și în care sunt însoțite de mărinimie. Cât despre plăcerile vieții, acestea sunt îndreptățite și mângâietoare, dar nu sunt țelul vieții. Termenul important aici este a « înăbuși » care înseamnă moartea prin sufocare. Acestor oameni le lipsește « aerul », Duhul. Ele au găsit adevărul formal, dar nu caută să dobândească Duhul Sfânt.

Cel de-al patrulea fel de suflet este cel îndrăgit de Dumnezeu : sunt cei care au pământ bun. Pentru a avea pământ bun, lut rodnic, pământ arabil, trebuie muncă multă și îndelungată. Trebuie sparte pietrele, trebuie săpat, întors, udat, grăpat, arat. Trebuie sudoare și sânge. În geomorfologie, transformarea rocilor sterpe în argilă (care conține acizi aminați care sunt cheia vieții) este o muncă titanică de multe mii de ani și care pune în joc toți factorii de eroziune: căldură, frig, vânt, ploaie. Așa se petrece și cu sufletul nostru, care este un pământ duhovnicesc. Trebuie spartă duritatea inimii noastre prin bunătate, trebuie curățite murdăriile prin paza gândurilor, trebuie udată uscăciunea prin lacrimile pocăinței, trebuie șlefuite colțurile prin milostenie…. Este o muncă uriașă, neîncetată și dureroasă, care ne va îngădui să căpătăm profunzime, să ajungem încetul cu încetul la « adâncul inimii noastre », să ajungem la poarta templului lăuntric, unde se sălășluiește Duhul Sfânt. Numai în acest pământ duhovnicesc bun Cuvântul lui Dumnezeu poate să dea rod. Acest rod, care este mult îmbelșugat ( însutit, adică de o sută de ori mai mult), este asemănarea cu Dumnezeu, sfințenia. In fine, aceasta va duce la îndumnezeire.

Această scurtă pildă alcătuiește Tratatul de duhovnicie pentru toți creștinii până la venirea lui Hristos în slavă. Este firul nostru călăuzitor.

Ne-ar putea mira cele două concluzii pe care le trage Hristos, dinaintea poporului și apoi dinaintea Apostolilor Săi, și care par ermetice. El spune poporului: Cine are urechi de auzit să audă, iar Apostolilor : Vouă vi s-a dat să cunoașteți Tainele Împărăției …

Dar cele două merg în aceeași direcție, care este o confirmare a pildei. Hristos spune poporului adevărul: faceți efortul de a înțelege, lucrați asupra vouă înșivă, căutați și veți găsi. Eu am aruncat acum sămânța în inimile voastre: iar voi lucrați. Cât despre Apostoli, aceștia nu au parte de un tratament preferențial : aceștia dinainte ascultaseră chemarea lui Rabbi Ieshouah, lăsaseră totul și urmaseră Lui. Pentru aceea Iisus le deschide mintea și sufletul, deoparte de popor, care nu a ajuns încă la această măsură.

Învățătura este limpede : roadele nu pot veni decât din darul gratuit al lui Dumneyeu și din truda liberă a Omului. Este ceea ce teologia ortodoxă numește sinergie sau împreună-lucrare. Este cheia împlinirii duhovnicești a Omului, îndumnezeirea.

(10 septembrie 2010)
Părintele Noël TANAZACQ
(Paris)

Note de subsol

1. Mt 13/1.9 et Mc 4/1-9
2 .Termenul de « sămânță » ( în latină :  semen  și în greacă sperma) este folosit în Biblie pentru a denumi pe « cei rămași din neamul lui Israel» și pe Mesia (urmașul lui Iesei).
3. Victor Hugo vorbește despre « gestul august al semănătorului ».