În tradiÅ£ia liturgică universală, atât în Răsărit cât ÅŸi în Apus, timpul pascal are două perioade: prima parte este o prelungire a sărbătorii PaÅŸtelui, cea de-a doua anunÅ£ă Cincizecimea ÅŸi are în centru taina apei, unul dintre simbolurile persoanei ÅŸi economiei Sfântului Duh. Evanghelia celei de-a cincea duminici după PaÅŸti, a Samarinencei (Ioan 4, 4-42) este o frumoasă ilustrare în acest sens. Dar aÅŸ vrea să mă opresc astăzi asupra altor două aspecte : întâlnirea extraordinară între Hristos ÅŸi femeia samarineancă ÅŸi admirabila pedagogie a lui Hristos. Episodul este raportat doar de Sfântul Ioan, ÅŸi este o pericopă deosebit de lungă.

Hristos părăseÅŸte brusc Iudeea pentru a merge în Galileea ÅŸi trebuie să treacă prin Samaria. Face o oprire către prânz la Sichem[1], ÅŸi în timp ce apostolii pleacă să caute merinde, se întâmplă ceva minunat ÅŸi neaÅŸteptat: o întâlnire cu o femeie din partea locului care venise să ia apă de la "puÅ£ul lui Iacov"[2]. Totul este extraordinar în această întâlnire întâmplătoare. Era absolut imposibil ca această femeie să vină către Iisus ÅŸi să-i vorbească, mai întâi pentru că era o femeie (o femeie nu putea să se apropie de un rabbi : îi transmitea întrebările printr-un bărbat, de unde marea mirare a apostolilor de a-L vedea discutând cu o femeie, dar nu îndrăznesc să-I spună nimic) ÅŸi apoi pentru că era eretică[3]. Cum ea nu poate să vină către El, Iisus vine către ea; ÅŸi cum ea nu poate să-i vorbească, Iisus îi vorbeÅŸte. Åži ce îi spune: "dă-mi să beau"! Lucrul cel mai anodin în plan omenesc, dar extraordinar în plan duhovnicesc: Dumezeu cere de băut făpturii Sale! E răsturnarea valorilor. Hristos îi cere de băut pentru că e obosit de drumul făcut pe jos, ÅŸi pentru că Îi este sete, ca om care a primit să poarte în Trupul său urmarea căderii. Dar în această sete a lui Hristos este ÅŸi un aspect simbolic: Îi este sete de mântuirea oamenilor.

Ar fi putut să nu se întâmple nimic. Hristos aruncase nada: peÅŸtele ar fi putut să nu muÅŸte. Femeia ar fi putut să nu răspundă, din teamă sau din neînÅ£elegere (ar fi putut să-ÅŸi spună: nu sunt decât o biată femeie samarineancă, ce am eu cu acest rabin evreu?) sau ar fi putut să-i dea doar să bea, fără să spună un cuvânt. Dar aici se va petrece ceva: femeia va lua frânghia care i se întinde. Va răspunde cu cuvinte potrivite, ÅŸi se va înfiripa un dialog între ea ÅŸi Hristos, între om ÅŸi Dumnezeu. Este întâlnirea vieÅ£ii ei ÅŸi nu o va lăsa să scape[4].

Dialogul este savuros pentru că folosesc aceleaÅŸi cuvinte dar nu cu acelaÅŸi sens. E un fel de quiproquo care se va dovedi pedagogic: Domnul aduce puÅ£in câte puÅ£in pe femeie la înÅ£elegerea marii taine duhovniceÅŸti a apei. Dar dialogul s-a adâncit aÅŸa curând pentru că primul răspuns al lui Hristos este surprinzător. Nu îi face o lecÅ£ie de morală, nici un rezumat din Tora, ci îi deschide inima ("dacă ai cunoaÅŸte darul lui Dumnezeu…"). Este un moment emoÅ£ionant, aproape tandru, ca ÅŸi cum Dumnezeu ÅŸi-ar destăinui inima în faÅ£a acestei femei. Iar inima ei este atinsă de simplitatea lui Dumnezeu. Åži atunci ea continuă să-i pună întrebările potrivite.

            Apoi deodată, Domnul introduce un nou element, care poate descumpăni: "cheamă pe bărbatul tău". Aceasta ar fi trebuit să provoace o ruptură de dialog. Dar era nevoie ca Domnul să dea Samarinencei ceva care să o facă să înÅ£eleagă că El este Mesia. Fără să fi abordat problema bărbatului, ar fi fost greu să-i vorbească de viaÅ£a ei personală. Răspunsul femeii (care nu a minÅ£it, dar nu a spus tot: răspunsul ei este sibilinic). I-a îngăduit să o facă: iar ea a înÅ£eles pe dată că era un "prooroc". Åži Domnul continuă să o iniÅ£ieze până pe culmile teologiei. Atunci ea pune întrebarea ultimă (sau mai degrabă ÅŸi-o pune dinaintea lui Iisus, pentru că nu îndrăzneÅŸte să I-o pună direct :« ÅŸtiu că are să vină Mesia …. »). Văzând că era pregătită, Domnul îi face această revelaÅ£ie extraordinară : « Eu sunt Mesia ». El care nu a spus nimic cărturarilor ÅŸi fariseilor, ÅŸi care a tăcut dinaintea lui Irod ÅŸi a lui Pilat, Se descoperă acestei femei samarinence ca fiind Mesia! Este uimitor. Domnul se descoperă nu celor înÅ£elepÅ£i ÅŸi inteligenÅ£i, ci celor mici ÅŸi smeriÅ£i, celor care au o inimă pregătită, ÅŸi care luptă.

Există mai multe învăÅ£ăminte importante în această emoÅ£ionantă ÅŸi minunată întâlnire.

Putem admira aici libertatea suverană a lui Hristos, pe care o manifestă adesea în Evanghelie, dar mai ales aici. Hristos distruge tabu-urile, regulile, canoanele, obiceiurile, formalismul, conformismul. El nu va înceta să spună de-a lungul întregii Sale vieÅ£i pământeÅŸti că legea e făcută pentru om ÅŸi nu omul pentru lege, că adevărata lege e cea interioară ÅŸi nu cea exterioară, că trebuie să luăm aminte mai mult la conÅ£inut ca la vas, la duh mai mult ca la literă, dar degeaba. El va fi urât de preoÅ£ii din poporul Său pentru libertatea Sa! Dar preoÅ£ii din poporul Său nu-L vor primi ca Mesia, pe când Samaritenii, urmând acestei femei, L-au primit ca pe « Mântuitorul lumii ». Ce lecÅ£ie admirabilă! Åži e o lecÅ£ie ÅŸi pentru noi, Biserica, pentru greutatea ÅŸi formalismul nostru ecleziastic, pentru obiceiurile noastre, care fac adesea ca esenÅ£ialul să fie lăsat la o parte: relaÅ£ia personală ÅŸi liberă a omului cu Dumnezeu.

Celălalt aspect remarcabil este lupta femeii samarinence: Domnul a aruncat plasa, nada: ea a muÅŸcat ÅŸi s-a luptat. A pus întrebările potrivite ÅŸi a dat deasemenea răspunsuri potrivite. Când dialogul a riscat să se întrerupă, Domnul l-a relansat cu un nou element. S-a stabilit un fel de dialectică constructivă care a îngăduit lui Hristos să aducă treptat această inimă pregătită la o cunoaÅŸterea din ce în ce mai înaltă a tainelor celor de sus, pentru a atinge în cele din urmă vârful, revelaÅ£ia că El este Mesia, Mântuitorul lumii. Există o sinergie admirabilă între Samarineancă ÅŸi Hristos: Hristos voia să o mântuiască, dar ÅŸi ea a vrut să fie mântuită.

TradiÅ£ia hagiografică orientală va da un nume Samarinencei: ea este introdusă în Minei cu numele de « Fotini » (cea luminată[5]), a cărei sărbătoare este pe 26 februarie la greci ÅŸi pe 20 martie la slavi (ÅŸi în Occident).

Sfânta Fotini Samarineanca să ne ajute să trecem de la taina focului (Hristos înviat) la cea a apei, adică a Duhului, care se face în inima noastră izvor dătător de viaÅ£ă!

Pr. Noël Tanazacq, Paris