„Niciunul din evenimentele care s-au petrecut de-a lungul veacurilor sub privirea lui Dumnezeu nu este mai folositor fiecăruia dintre noi, nici mai divin, decât ceea ce este legat de Nașterea lui Hristos, pe care o sărbătorim astăzi. (...) Dumnezeu Cuvântul zămislit de Dumnezeu, s-a limitat pe Sine în mod indicibil, s-a scoborât din înălțimi până la capătul naturii omenești, și-a luat asupra Lui acceași slăbiciune ca și noi; astfel încât realitățile inferioare, El le-a făcut superioare, sau mai curând le-a adunat pe amândouă în una singură, îmbinând cele omenești cu cele dumnezeiești, și arătând astfel tuturor că smerenia este calea care duce la realitățile superioare, făcându-se El însuși un exemplu pentru oameni și pentru îngeri, în ziua de astăzi”

Cuvântul lui Dumnezeu prin care „toate s-au făcut” (Ioan 1, 3) nu se exprimă prin vorbe, nici prin idei, ci prin viața însăși – „întru El era viață” (Ioan 1, 4) – al cărei izvor unic și nepieritor se află în acest Cuvânt dumnezeiesc. Nașterea lui Hristos pe pământ este Cuvântul lui Dumnezeu făcut om, Viața veșnică venită de la Dumnezeu în­trupată într-un om muritor. Astfel încât „Zidul cel despărțitor acum cade; sabia cea de foc se îndepărtează; heruvimul nu mai păzește pomul vieții.” Creatorul vine către omul căzut în păcat, chemându-l la pieptul Lui. Prin guri­le Apostolilor Sfântul Duh strigă: „Întru Hris­tos, să vă împăcați cu Dumnezeu!” Voi care ați păcătuit, n-ați venit la Dumnezeu, dar Fiul lui Dumnezeu față de Care ați păcătuit, El însuși a venit la voi! El ne cheamă pe toți la El și iartă pe toți cei care năzuiesc la iertarea Lui” (Sf. Ioan de Shanghai, „Epistolă despre Nașterea Domnului”).

Cuvântul lui Dumnezeu fiind izvorul Vieții, cuvântul vrăjmașului Său nu poate da decât moartea, care a intrat în lume și în om prin căderea în păcat a lui Adam. Fiul lui Dumnezeu a venit printre noi pentru a ne da din nou viața veșnică pe care neamul ome­nesc o pierduse. Astfel încât omul, care îndepărtându-se de Dumnezeu nu mai era decât țărână, sortit să se întoarcă în pământul din care fusese luat (Cf. Fac. 3, 19), va primi încă o dată, prin venirea în lume a lui Hristos, su­flarea de viață prin care Adam a devenit un suflet viu (Cf. Fac 2, 7): „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl cel viu și Eu viez prin Tatăl, și cel ce Mă mănâncă pe Mine va trăi prin Mine (...) Cel ce mănâncă această Pâine va trăi în veac” (Ioan 6, 57-58).

După căderea în păcat a lui Adam, neno­rocirile, suferința și moartea au intrat în lume. Fiul lui Dumnezeu S-a pogorât pe pământ pen­tru a izbăvi lumea de nenorociri, de suferință și de moarte: „Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască prin El lumea” (Ioan 3, 17).

Nașterea lui Hristos în lume a sfințit lu­mea și a refăcut legătura între viața pămân­tească a omului și Împărăția cerurilor. Stea­ua de la Betleem anunță această nouă alianță între cer și pământ, care, așa cum spune Sf. Grigorie Palama, restabilește unitatea între lucrurile inferioare și cele superioare, între omul trupesc și Duhul lui Dumnezeu: „Dum­nezeu și carnea omenească ce se îmbină fără să se confunde într-o singură ipostază dum­nezeiască și omenească” (Sf. Grigorie Pala­ma ibid.). Astfel nașterea Copilului-Dumnezeu restaurează adevărata natură a omului, în același timp dumnezeiască și pământească, și ne arată calea pe care trebuie să o urmăm pentru a redeveni ceea ce suntem. Așa încât Hristos este modelul veșnic viu al tuturor oa­menilor, Calea, Adevărul și Viața (Cf. Ioan 14, 5) fiecăruia dintre noi:

„Deci totul depinde de aceasta: Îl accep­tăm pe Hristos ca fiind idealul definitiv pe pământ? Cu alte cuvinte, totul depinde de credința noastră în Hristos. Åži de credem în Hristos, credem și în viața veșnică” (F. M. Dostoievski - „Meditație”).

Într-adevăr, nașterea lui Hristos reface le­gătura între existența noastră muritoare, care vine de la trupul de carne, și viața fără de moarte care vine de la Dumnezeu. Astfel în­cât „chiar dacă omul nostru cel din afară se trece, cel dinăuntru însă se înnoiește din zi în zi. (...) Căci știm că dacă acest cort, locuința noastră pământească, se va strica, avem zidi­re de la Dumnezeu, casă nefăcută de mână, veșnică, în ceruri” (2 Cor. 4, 16; 5, 1).

Copilul Iisus este în același timp în între­gime om și în întregime Dumnezeu, Tatăl și Fiul contopiți într-o singură ființă: „Iar Eu și Tatăl Meu una suntem” (Ioan 10, 30). Åži dat fiind că Hristos este Calea, Adevărul și Viața tuturor oamenilor, nașterea Copilului-Dumnezeu reprezintă scopul suprem al existenței omenești și trebuie să aibă loc în fiecare om.

Pe acest plan lăuntric, nașterea Domnului este o naștere veșnică: „Sărbătorim aici în această viață vremelnică nașterea veșnică pe care Dumnezeu Tatăl a înfăptuit-o și o înfăptuiește încă fără întrerupere în veșnicie, iar aceeași naștere s-a săvârșit și în timp, în natura omenească. Această naștere are loc tot timpul, spune Augustin. Dar dacă ea nu se produce în mine, la ce-mi folosește? Ea tre­buie să se producă în mine, acesta este sin­gurul lucru important.” (Meister Eckhart, „Despre nașterea veșnică”).

Dar nașterea lui Dumnezeu în om nu se poate împlini decât dacă sufletul omenesc se deschide în întregime, cu o încredere totală, voinței lui Dumnezeu, așa cum a făcut Fe­cioara Maria: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!” (Luca 1, 38).

Nu trebuie să facem ca Adam, care după căderea în păcat s-a ascuns de Dumnezeu, ci dimpotrivă, trebuie să ne arătăm în fața Lui, așa cum suntem, fără să ascundem nimic, ca un copil care se încredințează cu totul Tată­lui său: „Viața duhovnicească începe în ziua în care se naște în voi convingerea că vă puteți arunca în brațele lui Dumnezeu așa cum sunteți. (...) Nu puteți masca nimic în fața lui Dumnezeu, nu vă puteți preface a fi un al­tul decât cel ce sunteți, nu puteți trișa. Dum­nezeu cercetează inimile și rărunchii. Nu puteți fi altceva decât ceea ce sunteți cu ade­vărat. Cu totul adevărat, așa cum sunt, dar cu o încredere și o dragoste de copil care știe că nu va fi respins, Îl chem” (Arnaud Desjardins, „Recitind Evangheliile”).

Dumnezeu a răspuns strigătului de dez­nădejde al omului căzut în păcat, venind El Însuși în lume sub o întrupare omenească. Prin nașterea lui Hristos, „Creatorul Însuși a venit la voi, pentru a vă crea din nou, pentru a vă reface, pe voi cei stricați de păcate” (Sf. Ioan de Kronstadt, „Predică pentru Nașterea lui Hristos”).

Prin căderea în păcat a lui Adam, cel ne­curat a adus în lume nenorocirea, deznădej­dea și moartea. Nașterea lui Hristos în lume ne aduce bucuria, nădejdea și viața veșnică: „Mergi către noul născut înfășat în scutece în iesle și cere-i să te tămăduiască de toate rele­le care te apasă, căci acest copil, Hristos, este Mântuitorul lumii” (Sf. Teofan Zăvorâtul, „Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos”).