Actul prin care Dumnezeu a făurit omul și i-a dat viață unifică Duhul Tatălui ceresc cu elementul cel mai de jos al naturii, țărâna: „Atunci, luând Domnul Dumnezeu țărână din pământ, a făcut pe om și a suflat în fața lui suflare de viață și s-a făcut omul ființă vie” (Fac. 2, 7). Făptura vie reprezintă, prin urmare, uni­ficarea materiei neînsuflețite cu Duhul lui Dumnezeu dătător de viață, unire care în­globează toate nivelurile Creației, așa cum o amintește rugăciunea Tatăl nostru: „Facă-se voia Ta, precum în cer, așa și pe pământ”. Diavolul, vrăjmașul lui Dumnezeu, al omului și al vieții, nu poate acționa decât ru­pând unitatea duhovnicescă a ființei și a Creației. El este prin însăși natura lui cel care desparte și învrăjbește, așa cum o indică nu­mele lui: elementul grecesc diaexprimă ide- ea separării; diaballeinînseamnă „a dezbina, a calomnia”, de aici diabolos,„cel care dezbi­nă, ponegrește, calomniază”.

Åžarpele a pricinuit căderea lui Adam și a femeii sale aducând dezbinarea între ființa omenească și Ziditorul ei, prin încălcarea voinței lui Dumnezeu. Acest act de răzvrăti­re împotriva Celui care i-a dat viață despar­te omul în același timp de Dumnezeu și de el însuși, căci „singurul lucru care ne face să fim oameni cu adevărat este suflarea de viață pe care a pus-o în noi Dumnezeul și Ziditorul nostru. Fără ea nu suntem decât țărână, iar țărâna se calcă în picioare. [...] Ceea ce dă valoare omului este tocmai suflarea dumne­zeiască pe care a primit-o în clipa zidirii lui, iar mai apoi a re-zidirii sale în Taina Sfântului Botez. Suflarea aceasta ne face să fim chip și asemănare a lui Dumnezeu” (Arhimandritul Zaharia Zaharou, Omul cel tainic al ini­mii). După căderea în păcat a lui Adam, omul și-a păstrat înfățișarea exterioară, dar și-a pier­dut asemănarea cu Dumnezeu și natura lui originară de ființă vie, căci rupând legătura cu izvorul vieții sale, care nu se află în el, ci în Dumnezeu, s-a condamnat el însuși la moarte. De aceea a fost spus că „plata păca­tului este moartea” (Rom. 6, 23).

Minciuna și moartea sunt cele două for­me de dezbinare care caracterizează natura diavolului și acțiunea lui: minciuna ne des­parte de adevăr, moartea ne desparte de viață, iar amândouă ne despart de ființa reală a omu­lui, făcut de Dumnezeu după asemănarea Lui. Omul devine astfel în același timp propriul său vrăjmaș și vrăjmașul semenilor lui. De aceea istoria omenirii căzută în păcat începe cu uciderea fratelui săvârșită de Cain, act fra­tricid care se reînnoiește de fiecare dată când un om ucide un alt om. Căci cu toții suntem frați și surori, copii ai aceluiași Tată care ne-a dat viața și nu moartea. Aceasta vine de la dia­vol, vrăjmașul lui Dumnezeu și al vieții, care „de la început a fost ucigaș” și care „este min­cinos și tatăl minciunii ” (In 8, 44).

Legea lui Dumnezeu este dragostea și unitatea tuturor ființelor și elementelor Creației. Legea diavolului este vrajba și dez­binarea între oameni și înlăuntrul fiecărui om. Căci omul căzut în păcat este dezbinat prin însăși natura lui, dat fiind că el s-a rupt de Cel care i-a dat ființa și viața. Punându-se în slujba tatălui minciunii și al morții, el nu poate aduce decât minciuna și moartea, chiar atunci – și mai ales atunci – când vrea să re­stabilească unitatea omenirii și a lumii prin mijloace omenești, politice, militare și ideo­logice. Toate încercările diverșilor dictatori megalomani de a lua locul lui Dumnezeu pentru a construi o lume nouă și a aduce înfrățirea între oameni au avut drept rezul­tat final iadul regimurilor totalitare.

Destrămarea lăuntrică și dezbinarea între oameni constituie o sursă permanentă de neliniște și de suferință a sufletului omenesc, care nu-și va putea afla pacea și fericirea atâta vreme cât nu va fi refăcut unirea între om și Dumnezeu. Pentru a restabili această unitate, trebuie să nu mai ascultăm de duhul omului pământesc, supus influenței celui viclean, și să reintroducem Duhul lui Dum­nezeu în ființa noastră și în viața noastră de zi cu zi: „Toate lucrurile pe care le aveți în fața ochilor trebuie să le interpretați într-o perspectivă duhovnicească, iar această reinterpretare trebuie să o încrustați atât de adânc în cugetul dvs. încât, atunci când priviți un lucru, ochiul să-l vadă sub aspectul lui sensi­bil în vreme ce mintea să contemple în el un adevăr duhovnicesc. [...] Când veți proceda în acest fel, orice lucru va fi pentru dvs. ca o carte sfântă sau ca un capitol dintr-o carte. Oricare lucru vă va duce cu gândul la Dum­nezeu, ca și orișice ocupație. Åži veți merge astfel în lumea sensibilă ca într-o lume du­hovnicească. Totul vă va vorbi de Dumnezeu și vă va menține atenția îndreptată către El” (Sf. Teofan Zăvorâtul, Scrisori de îndrumare duhovnicească).

Hristos a coborât în mijlocul nostru pen­tru a reunifica ceea ce vrăjmașul lui Dumnezeu a despărțit: cerul și pământul, omul de car­ne și omul duhovnicesc, duhul omului și Duhul lui Dumnezeu, făptura vremelnică și viața veșnică: „Deci, dacă este cineva în

Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi. Åži toate sunt de la Dumnezeu, Care ne-a împă­cat cu Sine prin Hristos și Care ne-a dat nouă slujirea împăcării. Pentru că Dumnezeu era în Hristos, împăcând lu­mea cu Sine Însuși, nesocotindu-le gre­șelile lor și punând în noi cuvântul îm­păcării” (2 Cor. 5, 17-19). Prin trupul și sângele lui Hristos, omul reface alianța sa cu Duhul lui Dumnezeu și restabilește în același timp legătura frățească cu toți seme­nii lui, „ca toți să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia în Noi să fie una” (In 17, 21).

Dragostea este singurul mod de a reali­za unirea omului cu Dumnezeu: „Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, și cu tot cugetul tău”, ca și unirea cu semenii lui: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”. În aceste două porunci se cuprinde toată Legea și Prorocii” (Mt 22, 37-39). Dragostea reprezintă cen­trul vital al vieții creștine și singura cale care duce la Dumnezeu: „Să nu accepți în niciun chip să pierzi dragostea, căci nicio altă cale de mântuire nu a fost lăsată oamenilor. [...] Deci cel ce are dragostea îl are pe Dumnezeu însuși, căci Dumnezeu este dragoste (1 In 4, 8)” (Sf. Maxim Mărturisitorul, op. cit.).

Refacerea unității pierdute între om și Dumnezeu este singurul scop real al existenței noastre pământești, iar Hristos ne-a arătat calea pe care trebuie să o urmăm, pentru ca orice om să poată spune ca El: „Eu și Tatăl una suntem” (In 10, 30).