Duhul acestei lumi, si cu deosebire al lumii de astăzi, este în permanență agitat, tulburat, năpădit de griji, neliniștit, mistuit de patimi si niciodată sătul. Duhul lumesc care ne îndepărtează de Dum­nezeu și de propria noastră ființă se întinde în ziua de astăzi în lumea întreagă, precum o mo­limă sufletească: „Duhul lumesc este boală”. „Cu cât oamenii se îndepărtează mai mult de viața firească și înaintează către lux, cu atât crește și neliniștea din ei; și cu cât se îndepăr­tează mai mult de Dumnezeu, este firesc să nu afle nicăieri odihna. [...] Când vedem un om cu o neliniște mare, cu mâhnire și supărare, deși le are pe toate – nu-i lipsește nimic –, tre­buie să știm că îi lipsește Dumnezeu” (Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești I).

Duhul lumesc este tot atât de limitat și mu­ritor ca omul trupesc și va pieri împreună cu acesta. Așa încât cel care își consacră existența lucrurilor pământești nu urmează calea vieții, ci calea morții, căci fără Dumnezeu toate căi­le lumești duc la moarte, astfel încât moartea devine atotputernică precum un dumnezeu. Conștiința existenței noastre trecătoare și sor­tită morții este prezentă în cugetul și în inima oricărui om și din această spaimă fundamen­tală izvorăște neliniștea lăuntrică, permanen­tă și fără leac, a omului care s-a lepădat sau s-a îndepărtat de Dumnezeu. Căci el știe foarte bine, chiar dacă se străduiește să uite, că „tot ce există în această lume este asemenea spu­mei care apare și dispare la suprafața apei, ase­menea unui vis sau unei umbre. [...] Căci în momentul morții va trebui să părăsim totul, nu numai ceea ce posedăm, ci chiar și lumea și propriul nostru trup” (Sf. Tihon din Zadon- sk, Scrisori din chilie). Åžtiind că sfârșitul vieții pământești este inevitabil și poate veni în ori­ce clipă, știind că mai devreme sau mai târziu va pierde totul, omul fără Dumnezeu nu-și află niciodată și niciunde pacea, și chiar bucuriile lui sunt urmate de amărărciune, căci ele sunt tot atât de trecătoare și pieritoare ca toate lu­crurile lumești: „Momentele noastre fericite au gust de moarte” (Sora Emmanuelle).

Acolo unde nu este Dumnezeu, nimic nu poate exista. Ceea ce numim moarte nu este altceva decât absența lui Dumnezeu, tot așa cum absența oxigenului pricinuiește moartea trupului, iar absența apei, moartea peștelui: „Ceea ce se întâmplă cu peștele care a ieșit din apă se întâmplă cugetului omenesc când nu-și mai amintește de Dumnezeu și se împrăștie în gândurile lumești” (Sf. Isaac Sirul, Cuvântări ascetice).

Cel care pune lumea în locul lui Dumne­zeu pune moartea în locul Vieții. Astfel, doc­trinele materialiste, care afirmă că „în momen­tul morții fizice, omul dispare în mod iremediabil și în întregime”, ne fac să credem că moartea este destinația finală și naturală a existenței și că numai omul muritor este real: „Mi se poate repeta la nesfârșit că moartea este un fenomen natural, o lege perfect evidentă, în sinea mea eu simt foarte bine că nu este așa și chiar că este ceva împotriva naturii” (Părin­tele Alexandre Schmemann, Voi toți care sunteți însetați).

Dacă toți oamenii ar fi orbi din naștere, or­birea ni s-ar părea un lucru normal și natu­ral. Tot așa, dat fiind că toți oamenii sunt mu­ritori, doctrinele materialiste ne fac să credem că moartea și neantul sunt destinația finală și firească a tuturor viețuitoarelor - omul fiind în această privință perfect egal cu musca sau furnica. A crede în omul muritor este o formă de rătăcire mintală, aidoma delirului unui ne­bun care și-a uitat identitatea reală si își închi­puie că este un personaj imaginar. Căci omul real a fost creat nemuritor, după chipul și ase­mănarea Tatălui său. A crede în moarte înseam­nă a nu crede în Dumnezeu, iar a nu crede în Dumnezeu înseamnă a crede în vrăjmașul Vieții, al lui Dumnezeu și al omului. Astfel în­cât omul care s-a lepădat sau s-a îndepărtat de Dumnezeu și-a făurit un idol după chipul vrăjmașului său, tatăl minciunii, al suferinței și al morții, care, nefiind decât neant, nu ne poate da altceva decât neantul. Fiecare om, credincios sau nu, resimte înlăuntrul său lipsa adevăratei Vieți și a Ființei reale, nepieritoa­re. De aceea, „sentimenul fundamental al ini­mii noastre este tristețea. Aceasta înseamnă că, oricât am încerca noi să înăbușim acest plânset, el răzbate din străfundul inimii noas­tre, în pofida tuturor veselirilor amețitoare, și îi spune omului cu glas deslușit: «Încetea­ză să te mai veselești întru uitare de sine! Tu, cel ce ai căzut, mult ai pierdut! Vezi mai bine dacă nu există un mijloc să redobândești cele pierdute!»” (Sf. Teofan Zăvorâtul, Învățături și scrisori despre viața creștină). Atât timp cât omul nu-și va fi regăsit adevărata sa ființă dumnezeiască și nemuritoare, sufletul lui nu-și va putea afla pacea, ci numai o amorțeală adormitoare a cugetului, prin care vrăjmașul încearcă să paralizeze forțele vii ale ființei, pentru a ne face să încetăm lupta pentru mân­tuirea sufletului: „Când omul se află sub pu­terea celui rău și când cunoaște o înșelătoare pace lăuntrică de lungă durată, el nu este su­pus ispitei și diavolul nu îl tulbură. De aceea, Sfinții Părinți ne spun: «Când vezi că ai par­te de o pace statornică și netulburată, bagă de seamă, nu te afli pe calea cea bună». Aceas­ta înseamnă că faci ceva care este pe placul celui rău; el nu te supără pentru că te ține în puterea lui” (Starețul Tadei, op. cit.).

Această falsă pace lăuntrică este o consecință a mândriei care ne întunecă min­tea și ne împiedică să vedem adevărata stare a sufletul nostru, precum un bolnav care nu-și cunoaște boala și se crede sănătos. În vreme ce pacea care vine de la Dumnezeu dă naștere smereniei, pocăinței și renunțării la voința pro­prie, căzută în mrejele celui necurat. Numai atunci când vom fi izgonit din inima noastră idolii omului pământesc și înțelepciunea aces­tei lumi, care „este nebunie în fața lui Dumnezeu” (1 Cor. 3, 19), numai atunci vom putea primi în cugetul și inima noastră cunoașterea vie a lui Dumnezeu: „Nimeni nu are înțelegere dacă nu are smerenie. Cel care nu are smerenie nu pricepe nimic. Åži nimeni nu este smerit fără să aibă pacea. Cel care nu are pacea nu poate fi smerit. Åži nimeni nu poa­te afla bucuria dacă nu are pacea. Oricare ar fi căile pe care merg oamenii în lume, ei nu-și vor afla niciunde pacea atâta vreme cât nu-si vor întări nădejdea în Dumnezeu” (Sf. Isaac Sirul, op. cit.).În lume sau în sufletul omului, oriunde aflăm tulburare, neliniște, spaimă, dez­binare, acolo Dumnezeu este absent și cel ne­curat i-a luat locul: „Pentru nimic în lume să nu aveți neliniște. Neliniștea este a diavolului” (Paisie Aghioritul, op. cit.).

A crede în Dumnezeu înseamnă a crede în Adevăr și nu în minciună, a crede în Bine și nu în rău, a crede în Bucurie și nu în suferință, a crede în Viață și nu în moarte. A crede în Dumnezeu înseamnă a crede că nimic nu se în­tâmplă fără îngăduința Lui și că, prin urmare, chiar și suferințele, înfrângerile, necazurile și în­cercările dureroase pe care le întâlnim în aceas­tă lume ne sunt de folos într-un fel sau altul și ne-au fost date spre binele nostru - pe căi ne­pătrunse de mintea omenescă -, fără de care Dumnezeu nu le-ar fi îngăduit. Căci „dacă totul vine de la Dumnezeu, cum ar putea cel Bun să pricinuiască răul?” (Sf. Vasile din Cezareea, Dumnezeu nu este făcătorul răului).

Prin urmare, omul care are credință nestră­mutată în Cel de sus nu are niciun motiv de tea­mă și îngrijorare, dat fiind că „Dumnezeu este singurul Care poate împlini toate dorințele su­fletului omenesc. [...] În epoca schizofrenică în care trăim nimic nu este mai important de­cât a avea în cuget și în inimă pacea lui Dumnezeu” (Starețul Tadei, op. cit.).Trebuie să păstrăm această pace lăuntrică în orice îm­prejurare și să încercăm să o transmitem celor măcinați de îngrijorare, griji lumești și gânduri întunecate: „Fericiți făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema” (Mt 5, 9).