Legenda lui Faust întruchipează destinul tuturor oamenilor care s-au rupt de Dumne­zeu si a căror existenÅ£ă se situează exclusiv în spaÅ£iul si timpul lumii pământesti, în care totul este vremelnic si supus morÅ£ii: „M-am uitat cu luare aminte la toate lucră­rile care se fac sub soare si iată: totul este desertăciune si vânare de vânt!” (Ed. 1, 14). Lipsită de dimensiunea ei spirituală, viaÅ£a omenească îsi pierde sensul, iar existenÅ£a pămân­tească acaparează în întregime cugetul si inima omului, devenind un idol care ia locul lui Dum­nezeu. Prin urmare, omul stăpânit de duhul lumesc devine – cu sau fără voia lui, în mod constient sau nu – vrăjmasul lui Dumnezeu: „Cel ce gândeste cele pământesti, nu cele de sus, prin însuÅŸi acest fapt se întoarce de la cuvân­tul lui Dumnezeu, îl dispreÅ£uieÅŸte ÅŸi îl nesocoteÅŸte” (Sf. Tihon din Zadonsk, Des­pre îndatoririle crestinului faÅ£ă de sine însuși).

Cel care, precum Faust, alege împărăÅ£ia acestei lumi în locul ÎmpărăÅ£iei Cerurilor cade în cea de-a treia ispită a lui Hristos în pustie: „Din nou diavolul L-a dus pe un munte foar­te înalt ÅŸi I-a arătat toate împărăÅ£iile lumii ÅŸi slava lor. Åži I-a zis Lui: Acestea toate Å¢i le voi da Å¢ie, dacă vei cădea înaintea mea ÅŸi Te vei închina mie” (Mt. 4, 8-9). Ca orice lucru care vine de la cel viclean, ispita este o minciună ÅŸi o nălucire, un miraj în pustiul nesfârÅŸit al unei lumi în care neantul a luat locul lui Dum­nezeu: „În ceea ce mă priveÅŸte, mi s-a părut întotdeauna un lucru uimitor ÅŸi de neînÅ£eles îndârjirea ÅŸi entuziasmul cu care propaganda anti-religioasă se luptă, ca să spunem aÅŸa, în numele acestui neant. Ar reieÅŸi de aici că spul­berarea omului în neant este un lucru foarte bun, ba chiar minunat” (Părintele Alexandre Schmeman, Voi toÅ£i care sunteÅ£i însetaÅ£i).

Toate câte necuratul ni le propune ÅŸi ni le oferă – bogăÅ£ii, putere, plăceri, faimă, ranguri înalte ÅŸi toate celelalte bunuri lumeÅŸti – aparÅ£in acestei lumi trecătoare ÅŸi pieritoare ÅŸi se vor spulbera ca o nălucire în ceasul morÅ£ii ÅŸi chiar mai înainte: „Consideră că sunt niÅŸte vise toa­te cele bune sau rele care i se întâmplă trupu­lui de carne. Căci va trebui să te desparÅ£i de ele nu numai în ceasul morÅ£ii. Deseori ele te părăsesc ÅŸi se retrag chiar înainte de moarte” (Sf. Isaac Sirul, Cuvântări ascetice).Ispita răs­punde întotdeauna unei nevoi, unei dorinÅ£e sau ambiÅ£ii a omului muritor, iar obiectul ei este întotdeauna un lucru din această lume, care se va destrăma cu timpul ÅŸi va dispărea fără urmă, precum un vis. Prin urmare, cel care alege acel lucru părelnic ÅŸi trecător alege în realitate neantul, dat fiind că, aÅŸa cum spu­ne un cuvânt al înÅ£elepciunii orientale, „ceea ce nu exista ieri ÅŸi nu va mai exista mâine nu există nici astăzi”.

Cei care adună bogăÅ£ii pe pământ, „unde molia ÅŸi rugina le strică ÅŸi unde furii le sapă ÅŸi le fură” (Mt. 6, 19), nu agonisesc nimic, „de­oarece mai devreme sau mai târziu toate vor deveni praf, iar cei fericiÅ£i lumeÅŸte îÅŸi vor afla sufletul nefericit”. „Cei ce sunt nepăsători pen­tru mântuirea sufletelor lor ÅŸi încearcă să afle bucurie ÅŸi odihnă în această viaÅ£ă deÅŸartă se chinuiesc mereu ÅŸi se încurcă în angrenajele lumeÅŸti cele nesfârÅŸite, trăind încă de aici în iad” (Paisie Aghioritul, Epistole).

Lumea a fost făcută de Dumnezeu, dar căderea în păcat a lui Adam, care era regele acestei lumi, a rupt legătura între zidire ÅŸi Ziditorul ei, iar necuratul a pus stâpânire în acelaÅŸi timp pe duhul lui Adam ÅŸi pe această lume, care a devenit astfel o ispită ÅŸi o capca­nă a celui rău. De aceea, „aproape totul în această lume pare să spună omului: renunÅ£ă la setea ta spirituală, leapădă-te de ea ÅŸi vei trăi îndestulat, fericit ÅŸi bine sănătos [...]. Trebuie să înÅ£elegem că trăim sub tirania unor ideo­logii simpliste, a unor teorii care au hotărât o dată pentru totdeauna că lumea ÅŸi viaÅ£a nu pot fi înÅ£elese decât prin tabla înmulÅ£irii, sin­gurul instrument capabil să dea răspuns la ori­ce întrebare, fără excepÅ£ie” (Părintele Alexandre Schmemann, op. cit.).

Ispita se manifestă întotdeauna printr-o inversare a valorilor. Răul apare ca un lucru bun ÅŸi atrăgător: Eva a socotit că „rodul po­mului este bun de mâncat ÅŸi plăcut ochilor la vedere ÅŸi vrednic de dorit, pentru că dă ÅŸtiin­Å£ă” (Fac. 3, 6), iar binele apare ca fiind dăună­tor sau smintit ÅŸi împotriva firii: „FAUST: Smerenia, rugăciunea, pocăinÅ£a, ce rost au toate acestea? / ÎNGERUL BUN: Ele sunt mijloace pentru a ajunge în ceruri. ÎNGERUL RÄ‚U: Ba mai curând năluciri ÅŸi rătăciri nebuneÅŸti / Care îi prostesc pe cei care se fo­losesc de ele cel mai des” (Christopher Marlowe, op. cit.).

Inversarea valorilor a devenit un fenomen de masă în lumea modernă: credinÅ£a în Dumnezeu este dispreÅ£uită, defăimată, luată în batjocură, considerată ca fiind o rămăÅŸiÅ£ă a trecutului, în timp ce plăcerile acestei lumi ÅŸi bunăstarea materială au devenit valorile su­preme ale omenirii din zilele noastre. Ispita este motorul însuÅŸi al societăÅ£ii de consum ÅŸi al industriei publicitare. Dar rădăcina răului nu se află în lume, nici în lucrurile exterioare, căci Dumnezeu este prezent pretutindeni, iar „dacă toate vin de la Dumnezeu, cum ar pu­tea oare răul să vină de la Bine?” Răul „nu are o existenÅ£ă proprie, ci provine de la stricăciu­nile sufletului”, în măsura în care omul s-a în­depărtat de Dumnezeu: „Acesta este răul: fap­tul de a se îndepărta de Dumnezeu” (S£ Vasile cel Mare, Dumnezeu nu este autorul răului).

Orice lucru e bun dacă ne apropie de Dumnezeu ÅŸi orice lucru e rău dacă ne înde­părtează sau ne desparte de El. Astfel încât chiar ÅŸi căderea în ispită ÅŸi păcatele noastre pot fi bune dacă sunt urmate de căinÅ£ă sinceră ÅŸi de întărirea credinÅ£ei în Dumnezeu. Tot aÅŸa, calităÅ£ile noastre morale ÅŸi faptele noastre bune pot deveni rele dacă ne sporesc mândria ÅŸi iu­birea de sine. ViaÅ£a pământească nu este sco­pul existenÅ£ei noastre, ci o cale ce ne-a fost dată pentru a regăsi adevărata noastră viaÅ£ă preafe­ricită ÅŸi veÅŸnică în împărăÅ£ia lui Dumnezeu: „Nu gândi ÅŸi nu face nimic fără ca scopul tău să se afle în Dumnezeu. Căci cel care călătoreÅŸte fără scop se osteneÅŸte în zadar” (Marcu Ascetul, Despre legea spirituală).