„«Când grăiește minciuna, grăiește dintru ale sale» (In 8, 44): acest cuvânt al Mântuitorului conține o întreagă filozofie a răului. Orice minciună, prin însăși natura ei, își trage obârșia dintr-un lucru fals, cu alte cuvinte inexistent. Firea proprie, esența profundă care alimentează minciunile celui viclean este deci neantul, fapt pentru care Sfântul Grigorie de Nyssa definește răul ca având o substanță fantomatică. [...] Secretul cel mai de temut al Satanei este lipsa de fundament ontologic, iar această neființă îl obligă să împrumute, să acapareze ființa fundamentată și înrădăcinată în actul creator al lui Dumnezeu. Răul se lipește de ființă ca un parazit, o vampirizează și o sfârtecă.”

Paul Evdokimov, Vârstele vieții duhovnicești

Existența omului fără Dumnezeu este o minciună de la un capăt la altul. Nașterea lui este minciună, căci mai devreme sau mai târziu ea îl va duce la moarte: „Omul începe să moa­ră când începe să trăiască” (Sf. Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simțuri). Dorințele lui sunt minciuni, căci promisiu­nile lor rămân neîmplinite și dau naștere al­tor dorințe, care îl lasă și ele nesatisfăcut, pre­cum mirajele din pustiu ce se îndepărtează pe măsură ce ne apropiem de ele: „Ispitele ne înșală așteptările, căci răul este lipsit de orice izvor de viață proprie, așa încât el ne ghiftuie fără să ne potolească setea și foa­mea” (P. Evdokimov, op. cit.) Bucuriile și plă­cerile lui sunt minciuni căci ele sunt trecă­toare și se spulberă fără urmă, precum un nor de fum. Tot ce a agonisit pe acest pă­mânt este minciună, căci el va pierde totul când va părăsi această lume. Ființa lui însăși este minciună, căci fără Dumnezeu omul nu are niciun fundament ontologic prin el însuși: „Deșertăciune sunt fiii oamenilor, mincinoși sunt fiii oamenilor; în balanță, toți împreu­nă sunt deșertăciune” (Ps. 61, 9).

Dumnezeu a făcut omul după chipul și asemănarea Lui. Vrăjmașul lui Dumne­zeu a zămislit un om după chipul și ase­mănarea neantului: „Acolo unde nu este Dumnezeu, nu este nici omul. Pierderea imaginii lui Dumnezeu duce la dispariția imaginii omului însuși, dezumanizează lumea, înmulțește «posedații»” (P. Ev­dokimov, op. cit.).

Duhul rău este potrivnicul lui Dum­nezeu, deci potrivnicul Ființei și Vieții. De aceea „el de la început a fost ucigător de oameni” (In 8, 44), căci, nefiind creat de Dumnezeu, răul nu este decât neant, care nu poate exista decât distrugând ceea ce există. De aceea „răul se lipește de ființă ca un parazit” (P. Evdokimov, op. cit.). Omul fără Dumnezeu este deci „posedat” de neant. A rupe contactul cu Dumnezeu, pretutindeni prezent, Care dă ființă și viață la tot ce există, înseamnă a rupe legătura și cu lumea și cu sine însuși. Aceasta este căderea „în întunericul cel mai din afară, acolo unde va fi plâsetul și scrâșnirea dinților” (Mt 25, 30): „Unde a plecat Dum­nezeu? (...) Noi l-am ucis! Noi toți sun­tem niște asasini! [...] Ce-am făcut când am desprins acest pământ de soarele lui? Une se duce el acum? Nu se depărtează oare de orice soare? Nu cădem fără înce­tare? Înainte, înapoi, într-o parte, în toate părțile? Mai există oare un sus și un jos? Nu rătăcim oare într-un neant infinit? Ră­suflarea vidului nu ne cuprinde din toate părțile? Nu ne este mai frig? Nu vedeți ve­nind noaptea și mereu noaptea?” (Nietzsche, Åžtiința veselă, „Nebunul”).

Ceea ce Nietzsche numește „moartea lui Dumnezeu” este în realitate moartea omului, căci rupându-se de Creatorul lui, Care i-a dat ființa și viața, omul taie legă­tura cu propria sa ființă și cu propria sa viață și cade sub stăpânirea celui care „și sufletul și trupul poate să le piardă în ghe­ena” (Mt 10, 28): „Harul lui Dumnezeu este pentru suflet ce este sufletul pentru trup. Deci, precum trupul este mort când nu-i în el suflet, și sufletul este mort când nu-i în el harul lui Dumnezeu, care îi dă viață” (Sf. Tihon din Zadonsk, Despre îndatoririle creștinului față de el însuși).

O lume desacralizată este o lume de neînțeles și inuma­nă, în care omul nu-și mai află locul: „Într-un univers lipsit de iluzii și de lumină, omul se sim­te un străin. Acest exil este fără ieșire, căci este lipsit de amin­tirea unei patrii pierdute și de nădejdea unui pământ al făgăduinței. Această ruptură între om și viața lui, între actor și decor, este realmente senti­mentul absurdității” (Albert Camus, Mitul lui Sisif).

De fiecare dată când grijile, dorințele și gândurile noastre lumești ne îndepărtează de Dumnezeu, vrăjmașul Lui pune stăpânire pe duhul nostru, adaptându-se dorințelor și nevoilor noastre pământești, astfel încât să-și ascundă voința lui răufă­cătoare sub o mască omenească: „Înapoia Mea, Satano! Sminteală Îmi ești, că nu cugeți cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oa­menilor” (Mt 16, 23). Când viețuim con­form duhului lumesc, întreaga noastră existență este o minciună, căci cădem sub stăpânirea vrăjmașului Adevărului, al Ființei și al Vieții. De fiecare dată când slăbește legătura noastră lăuntrică cu Dum­nezeu, vrăjmașul se strecoară în mintea și în inima noastră sub forma unui gând rău, a grijilor lumești, a mâniei, a dorințelor nesăbuite sau a altor soiuri de ispite, ast­fel încât să ne tulbure sufletul și să ne țină departe de Dumnezeu. Pentru a păstra în orice clipă legătura vie cu Duhul lui Dum­nezeu trebuie să reintroducem în toate îm­prejurările vieții dimensiunea sacră a existenței – cu alte cuvinte, natura reală a omului și a lumii, fără de care totul este minciună și capcană diavolească: „Toate lucrurile pe care le aveți înaintea ochilor trebuie să le reinterpretați într-o perspec­tivă duhovnicească, iar această reinterpretare trebuie să o înrădăcinați atât de pu­ternic în cuget, încât atunci când priviți acel lucru ochiul să-l vadă sub aspectul lui material, iar mintea să contemple în el un adevăr duhovnicesc” (Sf. Teofan Zăvorâ­tul, Scrisori de îndrumare duhovni­cească).

Lipsită de dimeniunea ei duhovniceas­că, viața noastră pământească nu mai are nicio substanță reală: „Consideră că sunt niște vise toate cele bune sau rele care afec­tează trupul de carne” (Sf. Isaac Sirul, Cuvântări ascetice). Acolo unde nu este adevărul lui Hristos, totul este minciună, acolo unde nu este Viața lui Hristos, totul este mort: „Orice înțelept lipsit de Hristos este nebun, orice drept fără Hristos este păcătos, fiece om curat, fără Hristos, ne­curat este și oricine rămâne în afara Lui moare” (Sf. Tihon din Zadonsk, Scrisori din chilie).

Promisiunile, speranțele, dorințele și bucuriile care vin din această lume nu sunt rele în sine, dat fiind că lumea căzută în păcat poartă pecetea veșnică a lui Dumnezeu, și deci toate lucrurile și făp­turile lumii vizibile ne amintesc existența Creatorului lor invizibil. Dar viața noas­tră pământească poate deveni o capcană și un prilej de cădere în păcat dacă ea ne îndepărtează de Dumnezeu și ne face să uităm că omul trupesc este sortit morții și că mântuirea lui nu poate veni decât de la Hristos: „Căci după cum nu este posi­bil ca ochiul să vadă fără lumină, să vor­bească cineva fără limbă, să audă fără urechi, să meargă fără picioare și să lucre­ze fără mâini, tot așa nu este posibil să se mântuiască cineva fără Hristos, nici să in­tre în Împărăția Cerurilor” (Sf. Macarie Egipteanul, Omilia III).