În timpul vieții Sale pământești, Hristos a avut mari vrăjmași, ba chiar putem spune că încă mai are și că până la întoarcerea Sa în slavă va avea, până la Judecata cea de pe urmă. Nu I‑au lăsat nicio șansă: nici măcar nu a avut dreptul la „prezumpția de nevinovăție”, care, în principiu, i se acordă oricărui om. De aceea va zice Hristos: „M‑au urât pe nedrept” (In 15, 25) și „n‑au cuvânt de dezvinovățire pentru păcatul lor” (In 15, 22). Aceste cuvinte înfricoșătoare – [de] judecată dumnezeiască – ne privesc pe toți. Vrăjmașii săi rareori au fost oameni din popor, „oameni buni”, și aproape niciodată tâlhari, răufăcători sau desfrânați. Ei proveneau mai ales din elita religioasă a lui Israel, din Sinedriu, dintre cei care ar fi trebuit să tresalte de bucurie la venirea Sa, vestită de două mii de ani de proroci și atât de mult așteptată. Erau trei categorii de persoane importante în Sinedriu, care deţineau întreagă puterea: clerul evreiesc, cărturarii și fariseii.

Clerul evreiesceste în primul rând „casta” marilor preoți, adică cele câteva familii care monopolizau această funcție sacră și deci puterea religioasă. Clerul e înconjurat de „clienți”, preoți și mireni, și constituie pătura „saducheilor”¹, despre care vorbește Sf. Marcu (16, 1). Clerul colaborează cu slaba putere regală a irodienilor și mai ales cu adevărata putere politică, romanii. Cei din cler sunt legaliști, au o teologie săracă și reducționistă (nu cred în învierea morților, nici în tradiția orală a iudaismului), sunt funcționari religioși, rigoriști în ceea ce privește Legea scrisă (Tora), și sunt stăpânii Sinedriului, instituția supremă a religiei evreiești. Este posibil să fi existat în Israel preoți favorabili lui Iisus, însă Evanghelia nu vorbește despre ei (în afară de Zaharia, tatăl lui Ioan Botezătorul, dar care nu L‑a cunoscut pe Iisus decât ca prunc).

Cărturarii erau specialiști ai Scripturii și învățători, dascăli ai Legii. Un „dascăl [doctor]” era un om instruit, capabil să învețe (din latinescul docere, a învăța), era, pe evreiește, un „rabbi”. Acest termen, care va da cuvântul „rabin” (după 70 d.Hr.), este adesea transcris ca atare în textul grec sau latin al Evangheliei și uneori tradus în grecește prin didaskalos (învățător),iar în latină prin doctor (doctor) sau magister (învățător, dar și director, cel care conduce). La origine, erau preoți (cf. Ezdra, în jurul anului 400 î.Hr.), dar, începând cu secolul al III‑lea d.Hr, au fost aleși mai ales dintre mireni. Trebuie să adăugăm că erau adesea farisei. De altfel, Evanghelia spune adesea: „cărturarii și fariseii”. Toată lumea Îl socotea pe Iisus „rabbi”, ba chiar un mare rabbi, fără ca nimeni să știe de unde venea înțelepciunea Sa (cf. ceea ce spuneau locuitorii Nazaretului după cuvântul Său din sinagogă: Mt 4, 55‑56 și Mc 1, 2‑3). Puțini dintre ei îndrăzneau să Îl înfrunte pe Iisus, căci Domnul știa să zădărnicească toate capcanele lor, iar răspunsurile Sale erau fără apel.

Fariseii au fost cei mai groaznici dușmani ai lui Hristos.Erau„mireni” evlavioși, asceți, care voiau să aplice toată Legea (cele 613 de porunci cuprinse în Legea lui Moise²) pe loc, socotindu‑se „curați” și despărțiți de cei necurați (fariseu înseamnă „despărțit”). Fariseii apar în istoria evreiască în secolul al II‑lea î. Hr. Foarte misogini, trăiau în frății și nu erau foarte numeroși (Flavius Josephus estimează că erau în jur de 6000, în secolul I d.Hr.), dar au devenit repede foarte influenți, mai ales în Sinedriu, îndeosebi pentru că printre ei erau numeroși cărturari. Ei sunt cei care vor perpetua iudaismul după distrugerea Templului (în 70 d.Hr.) și dispariția preoției evreiești. Centrați pe interpretarea Legii (credeau în tradiția orală), o aplicau strict și formal. Însă aplicarea formală a legilor duhovnicești (ca și a legilor civile, de altfel) comportă mari pericole, căci formalismul omoară, doar „Duhul dă viață”, după cum învață Hristos.³ Orice aplicare exclusiv literală a unui precept religios duce la o fundătură duhovnicească și adesea la opusul scopului căutat. Acest lucru este valabil pentru toți și în orice epocă, inclusiv pentru Biserică. Domnul a denunțat adesea ipocrizia fariseilor.

Acum, după ce am precizat care erau vrăjmașii declarați ai lui Hristos, să revenim la textul evanghelic. În aceste pericope vedem că Domnul este pus la încercare – ceea ce înseamnă și ispitit – de cei care se vor dovedi vrăjmași implacabili ai Lui. Acest lucru se petrece după izbăvirea unui îndrăcit orb și mut, când fariseii L‑au învinuit că alungă demonii cu prințul demonilor, Beelzebut⁴ (în prima pericopă de la Sf. Matei), și după a doua înmulțire a pâinilor⁵ (în cea de‑a doua pericopă de la Sf. Matei și de la Sf. Marcu). În ținutul Dalmanuta⁶, Iisus Se confruntă din nou cu fariseii, care nu‑L lasă în pace. „Pentru a‑L pune la încercare” [a pune la încercare înseamnă și a ispiti: aici Îl ispitesc pe Dumnezeu], Îi cer „un semn din Cer”: dovedește‑ne că ești Mesia, fă o minune, „o scamatorie”, ca un vrăjitor. Cum a putut omul, chip al lui Dumnezeu, să ajugă atât de prost? Nicio minune nu poate schimba inima unui om care nu vrea să creadă. Mii și poate chiar sute de mii de oameni au văzut minunile lui Hristos în vremea celor trei ani de misiune ai Săi. Hristos l‑a înviat pe Lazăr dinaintea a mii de oameni, printre care erau, cu siguranță, și membri ai Sinedriului (ba poate chiar marele preot!). Câți au crezut? Câteva persoane… Cred numai cei care vor să creadă. Minunea nu se întâmplă decât când inima omului este gata să o primească. Dacă minunile lui Dumnezeu ar putea să ne convertească fără să fim nevoiţi să ne schimbăm inima, nu L‑am putea iubi pe Dumnezeu, nici să ne asemănăm Luinu am putea. Ce iluzie! Oamenii ar vrea să creadă [în Dumnezeu] fără să se implice ei înșiși, [să creadă] ca în dovezile „științifice” așa‑zis obiective. Însă în iubire nu este nevoie de dovezi, trebuie să ne implicăm, să ne dăm viața (așa cum se petrece în iubirea conjugală): de ce suntem atât de căldicei cu Dumnezeu?⁷

Domnul, care cunoaște inimile, a văzut că intenția lor nu era curată şi nu Se lasă păcălit. Ei cer „un semn din Cer”, aşa că Hristos vine în întâmpinarea lor și le dă exemple de semne din cerul cosmic, cu un anumit umor. Înainte de a‑Și manifesta furia dumnezeiască, mai întâi Se va arăta pedagog: sunteți în stare să înțelegeți semnele cerului fizic (norii, vântul, culoarea cerului, stelele…), ca să prevestiţi vremea pentru câteva zile, dar nu sunteți în stare – învățați cum credeți că sunteți în cele duhovnicești – să vedeți că vorbele Mele și faptele Mele nu pot veni decât de la Dumnezeu, Tatăl Meu ceresc, Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac și al lui Iacov, Dumnezeul lui Moise și al regelui David. Apoi adaugă această frază înfricoșătoare, care este o judecată dumnezeiască: „neam viclean și desfrânat”⁸, adică fii ai lui Adam și ai Evei cei căzuți, fii ai Satanei. Nu veți avea nimic altceva decât semnul lui Iona⁹, adică al morții și al Învierii Mele. Vor vedea într‑adevăr moartea și învierea lui Iisus, însă nu vor crede (și nici acum nu cred, după două mii de ani). Minunea cea mai uimitoare pe care ar fi putut să o facă Hristos nu ar fi fost de niciun folos. Această lecție este valabilă și pentru noi și pentru contemporanii noștri. Nu Îl poți ispiti pe Dumnezeu. Dumnezeu nu răspunde decât când întrebarea este curată.

Apoi, la scurtă vreme, se petrece un lucru care poate părea anodin. După cea de‑a doua înmulțire a pâinilor și a peștilor, care se petrecuse pe malul de răsărit al mării Galileei¹⁰, Iisus și ucenicii Săi ajung pe malul de apus, către Dalmanuta, loc cunoscut lor. Iar aici ucenicii își dau seama că au uitat să cumpere pâine (după Sf. Marcu, nu era decât o pâine în corabie, prea puțin pentru 13 inși). Domnul Se folosește de această împrejurare anecdotică (și, desigur, amuzantă) pentru a le da un sfat duhovnicesc: „vedeți¹¹, feriți‑vă de aluatul fariseilor și al saducheilor” (Mt) „și al lui Irod (Mc)”. Apostolii sunt (la Sf. Marcu) mirați, și își zic: ne reproșează [cu blândețe] că am uitat să cumpărăm pâine. Asistăm la o situație amuzantă, în care vedem prăpastia care desparte cugetele dumnezeiești de cele omenești. Am fi reacționat desigur ca Apostolii… Însă Hristos nu vorbește niciodată despre nevoile materiale ale vieții pământești: vorbește numai despre lucrurile duhovnicești, despre viața lăuntrică, despre mântuire și îndumnezeire, căci pentru asta a venit în lume. Văzându‑i tulburați, căci fără a îndrăzni să‑I spună, Îi liniștește și le vorbește deschis, în limbaj limpede și nu simbolic. Și îi ceartă, arătându‑Se oarecum obosit de neînțe-legerea lor: „Tot nu pricepeți?” „Atât de învârtoșată este inima voastră?”, citând din prorocii Ieremia și Iezechiel¹². Ce oboseală pentru Hristos să fie silit să suporte, ca om, mediocritatea noastră, pe când Tatăl vrea să ne îndumnezeiască! Amintiți‑vă ce am făcut chiar sub ochii voștri, când am hrănit 4000 de oameni cu 7 pâini, ba au rămas şi 7 coșuri de firimituri (Apostolii: da, Doamne...). Nu înțelegeți că vă vorbeam de o altă pâine – simbolică și duhovnicească – și de un alt aluat? Iar dinaintea Apostolilor muți de uimire mai rosteşte o dată (la Sf. Matei) fraza pe care tocmai a spus‑o: „Feriți‑vă de aluatul fariseilor și al saducheilor.”. Acest loghion dumnezeiesc este o mare învățătură duhovnicească.

Pâinea este hrana cea de toate zilele a omului. Însă ce este mai important în ea este aluatul. Aluatul este (împreună cu sarea) simbolul Duhului Sfânt, el face să dospească frământătura. Fără El, nu putem face decât niște turte nedospite, imposibil de mâncat și fără gust. Or, cugetul omului, care iese din inima lui și care este izvorul cuvântului său (creator, ca și duhul Cuvântului lui Dumnezeu, al cărui chip este), e și el un aluat, atât pentru cele bune, cât și pentru cele rele. Cugetul fariseilor și al saducheilor, care nu Mă primesc ca Mesia, este un aluat al Satanei, un izvor de necu-vioșie, de sacrilegiu, de ură și de distrugere. Vedeți, feriți‑vă, nu luați drept bun ceea ce spun ei, nu ascultați minciunile lor, nu intrați în dialog cu Satana, învățați să deosebiți, închideți‑vă urechile la cuvintele Înșelătorului, ale celui care desparte.

Ce lecție duhovnicească! De fapt, Hristos ne descrie păcatul Evei, ne previne împotriva aceluiași pericol pe care l‑a avut de înfruntat Eva, căci în cuvintele Șarpelui din vechime era un aluat‑sacrilegiu, aducător de moarte, care a dat neascultarea, păcatul. Ar fi trebuit ca prima noastră maică să nu‑l asculte și să‑și închidă inima.

Acest aluat al fariseilor și al saducheilor încă mai există: este aluatul ereticilor, în Biserică, și al ideologiilor, în lume, care se opun cugetelor dumnezeiești și sunt semințe de moarte duhovnicească. A te feri de acest aluat nu este în contradicție cu învățătura lui Hristos despre iubirea de aproapele și de vrăjmași.¹³ A iubi nu înseamnă a renunța la discernământ și cu atât mai puțin a adera la cugete, cuvinte sau fapte fără‑de‑lege, care nu sunt pe potriva lui Dumnezeu. [A iubi] este pe potriva învățăturii lui Hristos, care ne poruncește să fim „înțelepți ca șerpii și nevinovați ca porumbeii”¹⁴.

Judecata lui Hristos cu privire la cărturari și la farisei va fi înfricoșătoare. La sfârșitul vieții Sale publice, după Intrarea mesianică în Ierusalim, exact înainte de a proroci sfârșitul vremurilor și cea de‑a doua venire a Sa, Domnul va rosti 7 cuvinte de blestem, începând cu „Vai vouă cărturarilor și fariseilor fățarnici” şi prorocindu‑le „osânda gheenei”, adică iadul (Mt 23, 13‑36).

Apostolii au înțeles: „Atunci au înţeles că nu le‑a spus să se ferească de aluatul pâinii, ci de învăţătura fariseilor şi a saducheilor.” (Mt 16, 12).

De‑am putea și noi să avem, prin prezența Duhului Sfânt, acest discernământ și să luăm aminte să nu primim sămânța unui aluat de moarte duhovnicească!