Acest eveniment capital pentru mântuirea lumii și a omului, culmea smereniei lui Dumnezeu și a iubirii Sale pentru făpturile pe care le-a creat, este, desigur, relatat de cei patru evangheliști. Cei trei sinoptici au cronologii apropiate, diferite însă de a Sfântului Ioan, deoarece ucenicul cel mult iubit a fost singurul martor ocular, aşa că îi vom da întâietate. De două mii de ani încoace, evenimentul fost comentat de toți Părinții Bisericii, însă, după cum am spus cu privire la prima parte a Patimilor, comentariile au fost scurte, probabil pentru că Evanghelia este explicită şi vorbește de la sine. Am privilegiat în conținutul textului aspectele teologice și duhovnicești și am pus în notă aspectele tehnice și medicale, sprijinindu-ne pe rezultatele studiilor biblice, arheologice și științifice asupra celor trei relicve principale ale Patimilor lui Hristos: sfântul giulgiu de la Torino, sfânta maramă de la Oviedo și sfânta cămașă de la Argenteuil.⁴

Am ajuns cu exegeza la momentul în care guvernatorul Ponțiu Pilat cedează dinaintea poporului, instrumentalizat fiind de Sinedriu, care l-a amenințat că îl va denunța împăratului Tiberiu dacă Îl va elibera pe Cel care spunea despre sine că este „rege”. Lașitatea păgânilor și reaua credință a evreilor L-au învins pe Cel Drept. Puterea romană trebuie, deci, să aplice sentința, adică să Îl omoare pe Iisus în chinuri groaznice.

Domnul se găsea în fortăreața Antonia (sediul puterii romane la Ierusalim), în pretoriul guvernatorului, alăturat la nord-vest esplanadei Templului. În noaptea precedentă (care corespunde pentru noi cu noaptea dintre Joia și Vinerea Mare), Iisus fusese supus unei judecăți foarte dureroase de către Sinedriu (cu ocări, palme, lovituri, scuipături), până în zori; după care, legat ca un răufăcător, a fost dus în turnul Antonia, însoțit de hula mulțimii, asmuțită de cei din Sinedriu, unde a fost judecat de Pilat, care a luat totul în derâdere; apoi a fost disprețuit de Irod Antipa, care şi-a bătut joc de El, a fost biciuit fără motiv (în mod normal, în urma biciuirii ar fi trebuit să moară, căci pierduse mult sânge) şi, în fine, a fost încoronat de o cunună de spini care Îi provoca dureri îngrozitoare. Mai mult, nu mâncase din ajun și nu dormise. Era un om epuizat. Uriașelor Sale suferințe fizice, pe care niciun om nu le-ar fi putut suporta, se adăuga o durere morală tragică, pentru că era părăsit de toți. Dar încă nu ajunsese la sfârșitul durerilor. Acum avea să primească lovitura de grație, mortală, care va dura cel puțin trei ore.

Este un condamnat la moarte al statului roman și va fi executat conform legilor romane. Supliciul prevăzut de aceste legi pentru sclavi și pentru persoanele care nu aveau cetățenia romană⁵ – cum este Iisus – era răstignirea. Dacă evreii ar fi avut dreptul să-L omoare, L-ar fi omorât cu pietre, după Legea lui Moise. Să mai spunem și că legislația interzicea omorârea cuiva în interiorul cetății; va fi, aşadar, dus în afara zidurilor Ierusalimului. Toate aceste execuții se făceau în loc deschis şi cu o anumită publicitate, fiindcă unul dintre scopuri era înfricoșarea, pentru ca ordinea să domnească. Însă Dumnezeu va scoate ceva bun din această „punere în scenă”, impusă de legile romane, pentru ca lumea întreagă să cunoască jertfa lui Hristos până la sfârșitul veacurilor.⁶

După cum spun Sf. Matei și Sf. Marcu, soldații îi dau jos însemnele menite să-I batjocorească regalitatea (trestia și hlamida roșie), însă nu cununa de spini, care îi provoca dureri uriașe. Satana stătea de veghe. Apoi I-au pus iarăși veșmintele. Avem o mărturie precisă și materială, deoarece cămașa fără cusături a lui Hristos, țesută de maica Sa, Maria, se păstrează în Franța, la Argenteuil, încă din vremea lui Charlemagne (din secolul al VIII-lea), şi este impregnată de scumpul sânge al lui Hristos, căci trupul Său era în întregime scăldat în sânge, ca urmare a îngrozitoarei biciuiri.⁷ Un grup de soldați aflați sub comanda sutașului Longhin (despre care vom vorbi la sfârșitul articolului) este însărcinat să conducă osânditul la locul supliciului. Va trebui deci să străbată partea de nord a Ierusalimului, înfruntând o mulţime plină de ură. Este vorba despre ceea ce tradiția creștină va numi mai apoi „calea crucii”.

Pentru a înțelege cum a suferit Hristos pentru noi, să spunem câteva cuvinte despre supliciul crucii. Torturile și pedepsele trupești au fost practicate de când există orânduiri statale, adică de 6000 de ani încoace, pentru că suferințele provocate public trezeau frica și calmau înflăcărarea celor nemulțumiți. Încet-încet, Biserica va îmblânzi moravurile⁸, creștinând societatea. Supliciul crucii a fost probabil împrumutat de romani de la fenicieni. După Iulius Cezar, expert în această privință, era cea mai groaznică dintre toate pedepsele. Într-adevăr, osânditul murea foarte lent (în cazul lui Hristos a durat trei ore), pentru că greutatea trupului îl împiedica să respire, astfel încât se asfixia până când nu mai putea să respire. Iar piroanele care îi străpungeau trupul nu făceau decât să-i sporească suferințele. Alt „avantaj” pentru guvernanți era că, ridicat⁹ la aproximativ doi metri de pământ, osânditul putea fi văzut de departe. Crucea avea două părți: un stâlp fix, numit stipes¹⁰, înfipt la locul supliciului, șipartea orizontală a crucii, numită patibulum, care era fixată de stipes.¹¹ Deuteronomul nu spune „răstignit”, ci „spânzurat pe lemn”¹², și îi declară blestemați pe cei care sfârșeau astfel (Dt 21, 22-23).

Calea crucii este relatată pe scurt de Sf. Matei și de Sf. Marcu (un verset!), mai puțin însă de Sf. Ioan. Numai Sf. Luca este mai explicit. Traseul real nu ne este cunoscut. Cortegiul pleca din partea de nord a Templului (de la turnul Antonia) și trebuia să iasă din oraș printr-una din porți (probabil pe la Poarta lui Efraim), pentru ajunge la locul „de osândă” numit Golgota; e vorba de patru-cinci sute de metri, distanţă care omului în deplinătatea puterilor îi poate părea mică, dar în starea fizică și în condițiile în care Se afla Hristos este o oroare. Apostolii (mai ales Sf. Ioan, singurul care a văzut tot) și primii creștini au păstrat cu grijă în amintire toate aceste locuri sfinte, care vor deveni, după anul 324¹³, locuri de pelerinaj pentru Biserica din Ierusalim¹⁴. Dar nu trebuie să uităm că vor fi trei secole de prigoană și că topografia orașului va fi complet schimbată de împăratul Hadrian, care îl va transforma în oraș roman (Aelia capitolina), după victoria definitivă în cel de-al doilea război evreiesc, în anul 135. 

Osândiții trebuiau să-și ducă singuri crucea, de fapt parteanumităpatibulum, care era grea (putea cântări până la cincizeci de kilograme) și trebuia purtată pe umeri (urmele de pe sfântul Giulgiu de la Torino). La asta se adăuga şi inscripția [titulus] pe care stătea scris numele osânditului, împreună cu motivul condamnării, inscripţie care îi era atârnată de gât (vom reveni asupra acestui amănunt). În starea de epuizare fizică și psihică a lui Hristos, acest lucru era aproape imposibil (o tradiție spune că Hristos ar fi căzut de șapte ori)¹⁵. Sutașul roman îl va sili deci pe un anume Simon din Cirene¹⁶, care se întoarcea de la câmp împreună cu cei doi fii ai săi, Alexandru și Rufus, să Îl ajute pe Iisus să-Și poarte crucea, să meargă deci „în urma lui Iisus” (Lc 23, 26). De ce? Pentru că nu trebuia sub nicio formă ca osânditul să moară pe drum, pentru că altfel poporul nu ar fi fost mulțumit: spectacolul își pierdea interesul… Trebuia să fie răstignit de viu și să sufere. Gloata e amatoare de sânge. Este posibil ca Simon să fi dus singur crucea lui Iisus, care cădea fără încetare și nu mai putea înainta.

 Sf. Luca este singurul care ne precizează că o „mulțime (?) [binevoitoare] Îl urma pe Iisus” (de departe), între care numeroase „femei, care se băteau în piept şi Îl plângeau”, probabil „sfintele femei” – ucenițe – despre care va veni vorba ceva mai târziu (menționate de Sf. Ioan), chiar înaintea morții lui Hristos. Domnul Își ia răgazul să se oprească și să le vorbească. „Fiice ale Ierusalimului [fiice ale lui Dumnezeu], nu Mă plângeţi pe Mine (ce abnegație și ce încredere în Tatăl Său ceresc!), ci pe voi plângeţi-vă şi pe copiii voştri.” Căci Eu voi muri și voi învia în trei zile. Dar voi – și toată omenirea – veți suferi tragic, căci dacă asta se întâmplă cu Mine, ziditorul vostru – „lemnul cel verde” –, în vinele omenești ale căruia curge Duhul Sfânt, seva dumnezeiască și dătătoare de viață, ce se va întâmpla cu voi – „lemnul uscat” –, căci mădularele voastre sunt moarte de la căderea lui Adam și a Evei? Veți vrea să muriți și să nu mai fiți.

Evanghelia nu ne spune tot, prin urmare să ținem cont de Tradiție, care zice că o femeie, mișcată la vederea chipului lui Hristos șiroind de sudoare, de praf și de sânge [cununa de spini], l-ar fi șters cu o maramă imaculată pentru a-L ușura, iar imaginea „sfântului Chip” s-a imprimat pe ea. După Tradiție, ar fi vorba de Sf. Veronica, una din ucenițele lui Hristos. Această relicvă – care nu trebuie confundată cu sfânta maramă de la Oviedo, prin care I-a fost acoperită fața la pogorârea de pe cruce și la punerea în mormânt – se păstrează la Roma, dar chipul lui Hristos imprimat pe ea s-a șters, cu vremea.¹⁷ Această faptă curajoasă și milostivă este tema celei de-a șasea opriri pe „calea crucii”.

Cortegiul sosește în sfârșit la Calvar¹⁸, locul oficial al execuțiilor. Știm multe despre acest loc, „locul căpățânii” (în evreiește Golgotha), adică al craniului lui Adam, locul de îngropare a primului nostru părinte, Adam¹⁹, după tradiția evreiască dintotdeauna. Simbolul este remarcabil, deoarece Hristos a venit să răscumpere greșeala lui Adam, să-i mântuiască pe Adam și pe Eva și să le redeschidă poarta Raiului. Adam și Eva suntem noi, sunt eu. Acest loc de moarte se găsea în afara zidurilor, pentru că așa o cerea legea romană: „cetatea” era locul vieții și al celor vii. Moartea era un semn de blestem, iar cetatea celor morți, „necropola” [în latină coemeterium²⁰], trebuia situată în afara orașului, dincolo de metereze. În cazul nostru e vorba de o veche carieră de piatră, părăsită în secolul I î. Hr., în mijlocul căreia se găsea o stâncă de calcar²¹ care servea de loc de execuție: Calvarul. Exista, evident, un drum de acces la această stâncă. Locul în sine corespundea cu scopul urmărit de puterea romană, şi anume ca răstigniții să fie văzuți de departe, cu atât mai mult cu cât drumul care trecea pe acolo (dinspre Jaffa) era unul circulat.

Ajunși la Golgotha, Sf. Matei și Sf. Marcu relatează un fapt poate anodin, dar care este foarte interesant: chiar înainte de a-L răstigni pe Iisus, soldații „I-au dat să bea vin amestecat cu smirnă²² (Mc), dar nu a voit să bea”(Mt). Era un obicei frecvent să i se dea osânditului să bea o băutură de tip narcotic, anesteziantă, pentru a-i ușura suferința. Hristos a refuzat-o, pentru că voia să-Și trăiască Patima, Jertfa, în deplină conștiință și libertate, fără a trișa, fără „dopaj”; căci viaţa nu I s-a luat, El a dat-o, cu voia Sa [de fapt, atunci când Tatăl Său ceresc I-a cerut lucrul acesta]. Apoi Iisus este dezbrăcat şi I se lasă numai un ștergar în jurul șoldurilor, după cum se obișnuia; în fine, este culcat pe patibulum și I se țintuiesc mâinile²³, după cum prorocise Regele David în Psalmi²⁴, ceea ce provoca „dureri puternice, iradiind până în gât”; apoi călăii Îl ridică, fixează patibulum pe stipes, stâlpul fix, și Îi țintuiesc picioarele unul de celălalt, cu un singur piron²⁵ (era nevoie de patru călăi pentru a face lucrul acesta). Barbet a demonstrat că niciunul dintre oasele lui Hristos nu a fost sfărâmat de piroane, după cum prorocise regele David în urmă cu o mie de ani²⁶, chiar dacă durerile au fost „îngrozitoare”. Şi tot doctorul Barbet a mai dovedit, prin examinarea scurgerilor de sânge de pe Giulgiu, că soldații lăsaseră groaznica cunună de spini pe capul Domnului. Iisus S-a lăsat răstignit fără să spună nimic, după cum prorocise Isaia²⁷: Mielul lui Dumnezeu a primit să fie jertfit pentru un păcat pe care nu l-a înfăptuit, spre a mântui omul căzut. Hristos ascultă de Tatăl Său, iar Duhul Îi dă puterea de a asculta în felul acesta, în firea Lui omenească. Astfel, singurul Om drept este răstignit în Trup, în văzul și cu știrea tuturor. Aici Sf. Ioan ne precizează că au fost răstigniți în același timp doi tâlhari, osândiți la moarte pentru faptele lor rele. Dar vom reveni asupra acestui episod mai jos.

În timpul răstignirii sau imediat după aceea, Sf. Luca – și numai el – relatează una dintre frazele cele mai uimitoare ale lui Hristos, care va deveni una dintre [învăţăturile] cele mai cunoscute: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac.” (Lc 23, 34). Adesea, acest cuvânt este amintit şi „la evrei”, ba chiar în toată omenirea. Dar acest lucru nu corespunde nici cu situația, nici cu restul Evangheliei. În acel moment, Domnul se află în mijlocul soldaților, iar poporul este ținut la distanță; soldații nu știu cine este Iisus, care a fost osândit „conform regulilor” de autorități, iar ei execută această judecată, își fac deci treaba. Într-adevăr, ei nu știu ce fac.²⁸ Însă membrii Sinedriului știu ce fac²⁹, iar Hristos spusese lămurit acest lucru în ajun: „dar acum [că am venit și le-am vorbit] n-au cuvânt de dezvinovățire pentru păcatul lor”, „M-au urât pe nedrept”³⁰; și le-a mai spus asta, cu aproape un an înainte, fariseilor, care Îl atacaseră în Templu: „veți muri în păcatul vostru”³¹, prezicându-le deci iadul, moartea veșnică. Cât despre popor, care a fost martor la toate minunile pe care le-a făcut și care mai apoi a strigat „la moarte!” și „să fie sângele Lui peste noi și peste copiii noștri”, Hristos i-a răspuns blestemând „cetățile Lacului”, care nu-L primiseră, şi prevestindu-le un sfârșit mai rău decât al Sodomei (Mt 11, 20-24); iar judecata Sa de pe calea crucii a fost înfricoșătoare: „ce se va petrece cu lemnul uscat?” [va arde…].

Soldații bat în cuie, deaspura capului lui Iisus, inscripția, titulus, pe care ar fi trebuit să o poarte la gât și care era scrisă în evreiește, în latinește și în grecește³² [cele trei limbi oficiale ale Palestinei romane]. Pilat a pus să fie scris „acesta este Iisus Nazarineanul, regele iudeilor”, probabil pentru a-și bate joc de evrei, care îl forțaseră să o facă. Sinedriul, mânios, se va duce la Pilat să-i spună să nu scrie așa, ci „a zis că e…”. Pilat, dând în sfârșit dovadă de autoritate, îi alungă, zicând: „ceea ce am scris, am scris”. De fapt, Pilat a fost (inconștient) inspirat de Duhul Sfânt, căci titulus-ul de pe cruce e proclamarea publică a unui adevăr veșnic. Inscripţia a fost conservată, în parte, datorită Sfintei Elena, care a adus partea centrală la Roma, în biserica Sfânta Cruce din Ierusalim.³³ În fine, după ce şi-au făcut treaba, soldații, care țin mulțimea la distanță, se așează și privesc la El (Mt 27, 36).

La ce oră a avut loc răstignirea?Răspunsul e dificil datorită unei imprecizii în istorisirea Sf. Marcu (care a scris Evanghelia după Petru, însă acesta nu a fost prezent la Calvar). Sf. Marcu spune: „când L-au răstignit era ceasul al treilea [adică ora 9 dimineața]”. Or, acest lucru nu e cu putință, pentru că atunci când Pilat l-a adus pe Iisus dinaintea poporului, zicând „iată regele vostru”, Sf. Ioan adaugă: „era aproape de ceasul al șaselea” [către prânz] (In 19, 14). Mai mult, cei trei sinoptici spun clar că „de la ceasul al şaselea întuneric s-a făcut peste tot pământul, până la ceasul al nouălea”; or, această eclipsă totală de soare, reală, este simbolul uciderii „Soarelui dreptății”³⁴, Hristos. Bibliștii au totuşi o explicație, și anume că ceasul al treilea poate însemna „terța”, intervalul de timp dintre ceasul al treilea și al șaselea, și că ne aflam probabil între ceasul al treilea și al șaselea, către sfârșitul ceasului al treilea, adică în apropiere de prânz (ceea ce corespunde cu expresia Sf. Ioan: către ceasul al șaselea). Toată tradiția simbolică creștină a considerat că Iisus a stat pe cruce vreme de trei ore, timp care simbolizează participarea Tatălui și a Duhului la Jertfa Sa.³⁵ Vom reveni asupra acestui lucru. 

Exista pe atunci un obicei nerușinat, dar îngăduit de legea romană: când un osândit era răstignit, și deci dezbrăcat, soldații își împărțeau veșmintele lui (pentru a le vinde, căci veșmintele în vremea antică aveau o mare valoare comercială); era un fel de primă profesională.³⁶ Soldații fac aşadar patru grămezi de haine pe care le împart, ceea ce ne îngăduie să aflăm că erau patru care Îl păzeau pe Iisus, ceilalți probabil că se întorseseră la cazarmă. Dar este o problemă cu cămașa lui Hristos, veșmânt de pus pe dedesubt, un fel de tricou mare, care ajungea până la jumătatea coapselor; pentru că această cămaşă avea o trăsătură neobișnuită: fusese țesută de maica Sa, Maria, era deci fără de cusături, dintr-o bucată. Soldații, gândindu-se la valoarea unui astfel de veșmânt, și-au zis: „să nu o sfâșiem, ci să o tragem la sorți” (In 19, 24). Aşa că o joacă la zaruri, iar unul dintre ei o câștigă. Această cămașă a fost recuperată de Apostoli (probabil răscumpărată de la un soldat) și a făcut parte din comoara sacră de la Constantinopol, care i-a fost oferită lui Charlemagne de împărăteasa Irina, în anul 801, și care se păstrează – dezmembrată – în Franța, la Argenteuil.³⁷ Creștinii au văzut mereu în lipsa cusăturilor ei simbolul unității Bisericii. Într‑adevăr, cămaşa este acum sfâșiată, după cum și Biserica este despărțită. 

Evangheliștii abordează apoi prezența celor doi tâlhari.³⁸ Cum era destul de complicat procesul unei execuții (trebuia mobilizată o întreagă centurie pentru a veghea la menținerea ordinii), soldații erau grupați pentru a face mai multe lucruri deodată. Așa s-a întâmplat și cu execuția lui Hristos. Cei patru evangheliști spun că au fost răstigniți în același timp cu Iisus doi bandiți, con-damnați „de drept comun”, cu precizarea că unul a fost răstignit de-a dreapta și altul de-a stânga Sa. Singurul om drept, Iisus, „cu cei făcători de rele a fost numărat” (Is 53, 12). Gură de Aur arată că faptul de a-L răstigni pe Iisus în mijlocul a doi „tâlhari” îngăduia să fie „socotit ca un scelerat”. Tâlharii au fost probabil legați de crucile lor cu frânghii, ceea ce era mai puțin dureros și le îngăduia să vorbească mai ușor.

Unul dintre tâlhari Îl ocărăște pe Iisus, zicându-I: „dacă ești Tu Hristosul, mântuiește-Te pe Tine și pe noi”. Însă celălalt îi răspunde: „nu te temi tu de Dumnezeu, că ești în aceeași osândă?”. Noi plătim pentru fărădelegile noastre (era un fel de a-și mărturisi greșelile, după cum subliniază Sf. Ioan Gură de Aur³⁹), însă El este drept. Și adaugă această frază minunată: „Iisuse, pomenește-mă când vei veni întru Împărăția Ta.”. Chiar în acea clipă s-a pocăit și s-a convertit. Hristos îi răspunde pe dată: „Amin zic ție, astăzi vei fi cu Mine în Rai.”.Nu putem citisau asculta acest cuvânt fără a plânge, căci este unul dintre cele mai frumoase și mai emoționante din Evanghelie. Acestui fost tâlhar i-a fost milă de Dumnezeu, care suferea, pe când marii preoți, cărturarii și fariseii („religioșii”) Îl osândiseră la moarte și Îl ocărau pe cruce. Domnul nu i-a zis „când te vei pocăi”, nici „peste trei zile, când voi învia”, ci „astăzi”, adică în această seară, de Vinerea Mare, îndată ce voi muri și voi deschide temnița Iadului și îi voi izbăvi pe Adam și pe Eva te voi lua cu Mine în Împărăția cerească a Tatălui Meu. Din clipa în care omul păcătos își schimbă inima și se pocăiește, Dumnezeu pe dată vine și îl iartă, după cum a spus Hristos în pilda Fiului risipitor⁴⁰. Acest eveniment duhovnicesc, care depășește cugetele noastre și sparge canoanele, este o temelie a creștinismului. Toți cei care au religia drept profesie, forma-liști și rigoriști, ar trebui să citească, să recitească și să mediteze acest pasaj și să-și amintească de faptul că Hristos a practicat mereu „iconomia duhovnicească”, El, care a spus „milă voiesc, iar nu jertfă” (Mt 9, 13, citând Os 6, 6). Fiind ei înșiși beneficiari ai acestei iconomii dumnezeiești, pentru că „nu e om care să fie viu și să nu greșească”, ar trebui să ofere această iconomie şi altora, nu să-i respingă.Numit de tradiție „Tâlharul cel Bun”, acesta va fi canonizat de Biserică sub numele de Sf. Dismas.⁴¹

Deși mulțimea era ținută la o anumită distanță, este totuşi prezentă, pentru că îi plac spectacolele sângeroase și simte o plăcere nesănătoasă în a vedea cât rezistă osândiții la chinuri. Situația seamănă puțin cu spectacolele din amfiteatre, unde gladiatorii se înfruntau, iar creştinii erau dați fiarelor sălbatice. În primul rând stau membrii Sinedriului, încân-tați că au reușit să-l convingă pe guvernator să fie executată condamnarea la moarte a lui rabbi din Nazaret, care era periculos pentru puterea lor: au câștigat! Satana a câștigat! Dar nu se mulțumesc cu atât şi Îl ocărăsc pe Iisus, bătându-și joc de el: „Tu, Cel ce dărâmi templul şi în trei zile îl zideşti, mântuieşte-Te pe Tine Însuţi! Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, coboară-Te de pe cruce!”. Marii preoți, cărturarii și bătrânii își bat şi ei joc: „Pe alţii i-a mântuit, iar pe Sine nu poate să Se mântuiască!”; „dacă este regele lui Israel, să Se coboare acum de pe cruce, şi vom crede în El” ori „s-a încrezut în Dumnezeu: să-L scape acum, dacă-L vrea pe El! Căci a zis: sunt Fiul lui Dumnezeu”… Şi clatină din cap, râd, se distrează. Preoții și poporul își bat joc de Dumnezeu, Îl iau în râs pe Dumnezeu. Iar soldații nu se lasă mai prejos: „dacă ești Regele Iudeilor, mântuiește-Te pe Tine însuți”  (însă ei sunt păgâni, spre deosebire de evrei). Dumnezeu a ajuns de râsul celor pe care i-a creat. Niciunul nu are milă de acest om suferind într-un trup însângerat, care nu a făcut decât bine, fără nicio plată, și nu a făcut rău nimănui. Iată cum se poartă omenirea cu Dumnezeul și Ziditorul ei, până în ziua de astăzi. Auzim aceleași orori din gura contemporanilor noștri, care în loc să Îl ucidă pe Iisus fizic, rostesc sacrilegii și blasfemii, îi ucid pe credin-cioșii Săi în numeroase țări și încearcă să distrugă Biserica. Însă Hristos – Înțelepciunea care S-a făcut om – nu a răspuns ocărilor; pacea Sa lăuntrică nu este niciodată tulburată de ceea ce vine din afară.

Din fericire, pe pământ nu sunt numai oameni răi. Există și o mică „rămășită” care Îl iubește pe Iisus și care suferă pentru El o mucenicie lăuntrică. Pe când Apostolii strălucesc prin absența lor – în afară de Sf. Ioan –, sfintele Femei, ucenițele, sunt acolo, mai curajoase decât bărbații. În primul rând, printre aceste femei se află Maria, Maica Sa, prezentă „la picioarele crucii”, probabil pentru că este mama osânditului, iar soldații o lasă să se apropie. Se împlinește deci prorocia făcută cu treizeci şi trei de ani mai înainte de dreptul Simeon, la aducerea lui Iisus în Templu (2 februarie): „prin sufletul ei trece sabie” (Lc 2, 35); ea știe că Fiul său, răstignit în fața ei, este Dumnezeu. Iisus, știind că va muri, are grijă de Maica Sa și de ucenicul-prieten, Sf. Ioan, care era foarte tânăr. „Femeie, iată fiul tău.” În momentul acela Iisus o proclamă pe maica Sa „noua Evă”, după cum El Însuși este „Noul Adam ” (1 Cor 15, 45); ea va fi maica tuturor celor ce vor fi mântuiți de El, iar toți fiii ei vor fi frați în Hristos, deci fii ai Tatălui ceresc. Hristos îi spune apoi lui Ioan: „iată mama ta”, pentru ca el să aibă grijă de ea, fiindcă o femeie singură, de o anumită vârstă (50 de ani, vârstă înaintată pentru vremea aceea) și într-o societate masculină, era fără apărare. Apoi îi cere lui Ioan să-L înlocuiască lângă maica Sa și să o apere, ceea ce Ioan va face cu sfințenie până la plecarea Mariei în Împărăția Fiului său. Altfel spus: renunță la legăturile tale biologice (Ioan avea o mamă, Salomeea, care se afla la câțiva metri) și nu cultiva decât legăturile duhovnicești, singurele care ne pot aduce la asemănarea cu Dumnezeu. 

Alte femei sunt de față, „lovindu-și pieptul” și plângând, între care Maria din Magdala, în Evanghelie femeie foarte iubitoare, care-și schimbase viața din dragoste pentru Hristos și Îl unsese cu mir în vederea îngropării. Mai era și Maria lui Iacov, mama lui Iacov cel Mic și a lui Iosif⁴², mai era și Salomeea⁴³, mama lui Iacov cel Mare și a lui Ioan. Este remarcabil că aceste „trei Marii”, după cum sunt numite în Apus, vor fi primele care vor veni la mormânt în dimineața de Paști și cărora li Se va arăta Cel Înviat (dar Domnul a mers în taină mai întâi la maica Sa). Cei ce stau la picioarele crucii, și care vor avea milă de Cel Răstignit, vor vedea slava Celui Înviat.

Medicii creștini care au citit atent Evangheliile Patimilor și au examinat științific giulgiul, marama și cămașa lui Hristos spun toți că Iisus a suferit într-un chip înfri-coșător: durerile arzătoare de la loviturile de bici, tortura piroanelor, crampele violente, până la paralizie, deshidratarea, febra, pierderea importantă de sânge, nemâncat cum era din ajun și fără să fi dormit toată noaptea, la care trebuie să adăugăm suferința psihică (fuga ucenicilor, ocările, ura Sinedriului și a poporului), au făcut din El cel mai suferind dintre oameni, „Omul durerilor” vestit de proroci (Is 53, 3). Dinaintea învârtoșării inimii oamenilor, cosmosul întreg strigă. Cei trei sinoptici menționează o eclipsă de soare „pe tot pământul, de la ceasul al șaselea până la ceasul al nouălea”, după cum vestise prorocul Amos.⁴⁴ Soarele – simbol cosmic al lui Hristos – se ascunde pentru că „Soarele dreptății” (Mal 4, 2), care strălucește de Lumina Tatălui, e pe moarte. Lumina necreată e pusă sub obroc. De fapt, eclipsa, care a început probabil pe la prânz, a devenit totală în clipa morții lui Hristos.

Ne apropiem de deznodământ. Hristos nu mai poate, nu mai are aer, puterile Îi slăbesc. Către ceasul al nouălea (ora 15), strigă, în aramaică: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?”⁴⁵. Această frază tragică a lui Hristos nu numai că este de o extraordinară intensitate dramatică, dar este și o revelație teologică, deoarece dă mărturie limpede despre cele două firi ale lui Hristos, după cum spune Sf. Efrem Sirul: ca Dumnezeu știa, iar ca om nu știa. În punctul acesta, dumnezeirea I se șterge dinaintea omenescului Său, căci altfel nu ar fi putut suferi și nici muri.⁴⁶ Aceste cuvinte dau mărturie și despre jertfa săvârșită de Tatăl însuși, care primește să-L părăsească pe „Fiul Său mult iubit”, să-L jertfească pentru mântuirea lumii și a omului. Putem adăuga și că vorbele lui Hristos mărturisesc jertfa Duhului Sfânt, căci, dacă nu S-ar fi retras din firea omenească a Fiului, Hristos nu ar fi putut muri, nu ar fi putut să-Și dea viața. Tatăl și Duhul suferă în Fiul. Cele trei persoane dumnezeiești împreună-lucrează pentru a mântui omul, chipul lui Dumnezeu, fiecare după firea Sa ipostatică. Faptul că Iisus a strigat această frază în aramaică⁴⁷, și nu în ebraică, arată că voia să fie auzit de toți, mărturisind ascultarea Sa de Dumnezeu și punând Sinedriul și tot poporul dinaintea responsabilităţii lor în acest „deicid”.  

Sf. Ioan îi completează pe Sf, Matei și pe Sf. Marcu adăugând că Iisus a mai zis şi „Mi‑e sete”. Dincolo de setea fizică, îngrozitoare, Hristos era însetat de mântuirea oamenilor. Un soldat vine, îmbibă „un burete cu oțet⁴⁸”, îl fixează pe o trestie şi Îi dă să bea. Contrar a ceea ce s-a întâmplat înainte chiar de răstignire, a băut (In 19, 29-30), pentru că era liber să o facă și pentru că voia „să se împlinească Scriptura”⁴⁹ (adică să asculte de Tatăl Său și de Duhul, Cel ce insuflă prorociile). De altfel, va spune pe dată: „Săvârșitu-s-a.” (In 19, 30). Am băut cupa până la fund, Mi-am împlinit misiunea.⁵⁰ Apoi a scos un strigăt mare, zicând: „Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu!”⁵¹ (Lc 23, 46). Domnul vorbește aici ca om. „Și și-a dat duhul.⁵²” (In 19, 30). I-a dat înapoi lui Dumnezeu-Tatăl suflarea Sa omenească de viață. Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, „unul fără de păcat”, face experiența morții, care este o consecință a păcatului, întru a lua asupra Lui greutatea greșelilor noastre, care ne‑au adus moartea. Cel ce este Viața moare pentru noi. Este și o învățătură, în ceea ce ne priveşte, pentru că ne arată ce este moartea fizică, „prima moarte”: a-ţi da duhul în mâinile Tatălui ceresc.

 Să ne oprim o clipă asupra morții fizice a lui Hristos. Cunoaștem bine structura trupească și fiziologia firii omenești a lui Hristos datorită giulgiului Său mortuar (de la Torino), datorită cămășii Sale (de la Argenteuil) și a tuturor studiilor științifice care s-au făcut asupra sângelui Său, asupra părului de pe cap și din barbă, asupra pielii Sale. Hristos era înalt și puternic, dar Evanghelia ne arată puterea Lui lăuntrică și morală.

Medicii și chirurgii⁵³ care au studiat Patima și moartea lui Hristos, bazându-se pe examinarea relicvelor și pe rezultatele analizelor științifice, consideră că a rezistat la suferință până la capăt, fără a leșina, și că a murit, în deplină conștiință, atunci când a voit, lucru pe care l-au afirmat şi Sf. Ilarie de Poitiers⁵⁴ și Sf. Ioan Gură de Aur, în secolul al IV-lea.⁵⁵ De fapt, Iisus S-a purtat ca un atlet, caun  erou – în sensul omenesc al termenului –, întru totul corespunzător cu ce era El, Om desăvârșit, dar și cu ce i-a învățat pe oameni. Lui Hristos nu I s-a luat viața, El Și-a dat-o, după cum El însuşi spusese⁵⁶ și după cum prorocise Isaia cu opt veacuri mai înainte⁵⁷. Iar în punctul acesta știința confirmă credin-ța.⁵⁸ Hristos S-a născut, ca om, curat și nepătat, precum Adam și Eva. Însă vedem în Evanghelie că are, ca om, o viață duhovnicească intensă și profundă, rugându-Se neîncetat, aplicând în duh Legea pe care El însuși i-o dăduse lui Moise, prin Duhul Sfânt, și aducând progresiv firea omenească la desăvâr-șire⁵⁹, după planul de început al Tatălui – cu voia Sa omenească, prin firea Sa umană și sfințită de Duhul Sfânt; căci caracterul ipostatic al Duhului este de a transmite omului harul dumnezeiesc. Hristos nu a trișat: în timpul acestui îndelungat efort duhovnicesc, esențial în vremea acelor lungi treizeci de ani ai Săi de pregătire omenească pentru misiunea Lui dumnezeiască, firea Sa dumnezeiască s-a șters în mod liber dinaintea firii Sale omenești (după cum zice foarte bine Sf. Efrem Sirul, în veacul al IV-lea).

Să revenim însă la drama universală pe care o constituie moartea omenească a lui Hristos, în anul 30 [teoretic, 33], care va răscoli întreaga creatură. 

Catapeteasma Templului– cel de-al „doilea voal”, care ascundea Sfânta Sfintelor – se despică de sus până jos.⁶⁰ Totul este dezvăluit și dezgolit: taina dumnezeiască este arătată, tainele inimilor sunt arătate. Este o anticipare și o prorocie a judecății de pe urmă, când totul va fi dezvăluit. Acest templu, care nu L-a primit pe Iisus ca Mesia, a devenit inutil și va fi distrus peste patruzeci de ani⁶¹, după prorocia lui Hristos (Mt 24, Mc 13, Lc 17). În Biserica de după Templu tainele vor fi revelate tuturor celor inițiați prin botez: planul lui Dumnezeu se va împlini.

Și tot cosmosul strigă,văzându-L pe Ziditorul său ucis de om. Se produce un cutremur de pământ înfricoșător – „stâncile s-au despicat”⁶² –, vine o furtună îngrozitoare, cu tunete și fulgere, care se adaugă eclipsei totale de soare. Este „sfârșitul lumii”, un cataclism care vestește și prefigurează cataclismul care va fi înaintea Venirii lui Hristos în slavă. Mulțimea este cuprinsă de panică și fuge. Mormintele se deschid⁶³, iar sfinții înviază, preînchipuire a Învierii lui Hristos și a învierii universale. Totul redevine posibil. Însă Sf. Matei face precizarea că nu vor intra în Ierusalim decât după Învierea lui Hristos, pentru a arăta că nu sunt decât semnele și roadele învierii Fiului Omului.

Sutașul și soldații sunt foarte impre-sionați și înfricoșați. Sutașul Longhin, care deja se arătase omenos cu Iisus, exclamă: „Cu adevărat Fiul lui Dumnezeu a fost acesta!” (la Sf. Luca, „drept”). Acest sutaș va fi canonizat de Biserică, recunoscând astfel că era drept.⁶⁴ Toată lumea fuge, oamenii sunt îngroziți.

S-ar zice că Satana a câștigat, pe moment, dar nu pentru că rabbi Iisus din Nazaret, care îl îngrijora serios, a fost ucis, ci pentru că așa a vrut Dumnezeu Tatăl. Falsa lui victorie va fi de scurtă durată, căci Hristos îl va înșela: prin preasfânta Sa moarte va pogorî, în mod „firesc”, în iad, va zdrobi porțile iadului și îi va dezlega pe părinții noștri, Adam și Eva. Moartea lui Hristos pe cruce este deja biruința Sa⁶⁵ (cf. ce i-a spus Tâlharului cel Bun).

Sinedriul nu se lasă impresionat de acest cataclism; ura lor pentru Hristos rămâne intactă.⁶⁶ Dumnezeu ne respectă mereu libertatea, de aceea există un iad veșnic (Dumnezeu nu trece peste libertatea noastră nici măcar după ce murim). Singurul lucru de care le pasă celor din Sinedriu este ca trupurile să nu rămână pe cruce, pentru că moartea era considerată o necurăție rituală, fiind ajunul sabbatului... Nici nu L-au ucis bine pe singurul Om drept și ei se preocupă de ritualul religios! Formalismul clerical este ridicol, este o greșeală duhovnicească. Însă pentru a da jos trupurile de pe cruce trebuia verificat faptul că osândiții erau morți. Soldații vin deci să zdrobească picioarele celor doi tâlhari