Să amintim mai întâi surprinzătoarea apariție a lui Ioan Botezătorul în pustia Iudeei și extraordinara sa popularitate în întregul Israel. Ioan, care este din vechea stirpe iudaică și preoțească, văr după trup al lui Hristos, este cuprins de Duhul și strigă tuturor: pregătiți-vă, iată-L, vine [Mesia]! Nu numai că vorbește cu putere despre pocăință („strigă”), dar și botează cu botezul pocăinței, în apele Iordanului, fluviu sacru și simbolic prin excelență. După ce a dat sfaturi duhovnicești inspirate și avertismente înfricoșătoare fățarnicilor, el va arăta pentru ce l-a trimis Dumnezeu. În Ioan se află o asemenea putere, încât oamenii se întreabă dacă „nu cumva el este Hristosul” (Lc 3, 15).

Ştiind bine, ca proroc, ce gândesc mulți despre el, Ioan Îl va arăta lor „pe Cel Care vine după mine” și „care este mai puternic decât mine”, însă fără a-I spune numele; și într-un chip duhovnicesc, fiindcă cei mai mulți dintre acești oameni veniseră spontan către el, cu simplitate de inimă, simțind nelămurit că se întâmplă ceva important și grav, care vine de la Dumnezeu. Poporul este proroc. Vom vedea mai departe că limbajul lui Ioan va fi foarte diferit când se va adresa elitelor religioase. Fraza lui de căpătâi este „eu vă botez cu apă, […] dar el vă va boteza cu Duh Sfânt și cu foc”. Este vestirea botezului creștin, singurul care îl va mântui pe om din moartea veșnică și îl va împăca cu Dumnezeu. Oamenii așteptau această vestire de sute de mii de ani… De la moartea lor, Adam și Eva gemeau în temnița lor din Hades. Sf. Ambrozie de Milano comentează: „Apa curăță trupul, Duhul curăță greșelile sufletului.”².

Să vorbim mai întâi despre botezul în Duhul Sfânt, care este foarte limpede: toți creștinii sunt botezați în Duhul Sfânt, căci acesta pătrunde și plinește apa cristelniței. Cufundați în ea, suntem scăldați în Duhul: este vorba despre o nouă creație. Însă aparenta redundanță a Duhului și a focului este greu de înțeles și nicicun Părinte al Bisericii nu-i dă o explicație clară. Să observăm că singurii doi evangheliști care vorbesc despre lucrul acesta, Matei și Luca, raportează de îndată prorociile lui Ioan la judecata din urmă, iar puținii Părinți care abordează subiectul, de pildă Sf. Ilarie de Poitiers³, fac legătura între foc și judecată. În sine este o legătură corectă, dar botezul nu este o judecată, din moment ce este mântuirea. Propunem aici o explicație, însă fără nicio certitudine. Putem vedea o distincție între Persoana Duhului Sfânt, al cărei caracter ipostatic este de a le plini pe toate, și darul Său, care este focul harului. Și în acest punct ne apropiem de Părinți, căci focul schimbării la față și cel al iadului sunt unul și același Foc, care îi îndumnezeiește pe cei ce-l primesc și îi arde pe cei ce-l resping.

Apoi Sf. Ioan Botezătorul prorocește îndepung despre Judecata cea de pe urmă și vestește lucruri înfricoșătoare. Hristos [nenumit] va „curăța aria”, care reprezintă lumea, după cum spune Sf. Ioan Gură de Aur⁴, adică va propovădui adevărul, va aduce lumină în întuneric, apoi va „treiera”, adică va despărți grăunțele de paie (precum neghina și grâul, în pilda Domnului), va „aduna grâul în jitnița sa”, adică va primi sufletele drepților în Împărăția Sa, și în sfârșit „pleava o va arde cu foc nestins”, adică îi va judeca pe cei păcătoși [care nu s-au pocăit] și îi va cufunda în iadul cel veșnic. Acest „foc nestins” este focul iubirii dumnezeiești, care îi mântuiește și îi îndumnezeiește pe cei ce-l primesc, și care îi arde pe cei ce-l resping.⁵

Or, în versetele care urmează, la cei trei sinoptici, se spune că „a venit Iisus din Galileea la Iordan, către Ioan, ca să Se boteze de către el”. Prorocia lui Ioan Botezătorul era deci foarte precisă și plinirea ei iminentă.

Toate acestea au ajuns la urechile Sinedriului,care s-a îngrijorat. Cei care au puteri în structurile religioase se tem întotdeauna de proroci, pentru că prorocii răstoarnă ordinea stabilită, ceea ce-i face pe puternici să se teamă pentru puterile lor. Acest lucru era adevărat în Israel, dar este adesea adevărat și în Biserică…

Şi „au trimis la el iudeii din Ierusalim preoți și leviți” (In 1, 19), dintre care unii erau farisei (In 1, 24), ca să vadă cele ce se petrec în pustia Iudeii și să-l întrebe pe Ioan: „Cine ești?”. „A mărturisit că nu este el Hristosul.”. Un proroc al lui Dumnezeu are mereu grijă să risipească mai întâi îndoielile și ambiguitățile. Numai prorocii mincinoși întrețin îndoiala. Ești Ilie? (evreii așteptau întoarcerea lui Ilie, sprijinindu-se pe prorocia lui Maleahi)⁶. „Nu.” „Ești Prorocul?” Sf. Ioan Gură de Aur⁷ reamin-tește că Dumnezeu îi spusese lui Moise: „Proroc din mijlocul tău şi din fraţii tăi, ca şi mine, îţi va ridica Domnul Dumnezeul tău.”⁸ (Dt 18, 15). „Nu.” Atunci „cine ești? Ce spui tu despre tine însuți?”. Și Ioan spune din nou ceea ce nu înceta să spună poporului, și anume prorocia lui Isaia, care îl privea: „Eu sunt glasul celui ce strigă în pustie, precum a zis Isaia prorocul.” (Is 40, 3).Dar ei stăruie şi continuă interogatoriul: „De ce botezi, deci, dacă nu ești Hristosul, nici Ilie, nici Prorocul?”. Întrebarea este pertinentă și probabil pusă de cărturari, care sunt și farisei (In 1, 24).

Ioan nu va răspunde direct la întrebare, pentru că persoana sa nu este importantă, importantă e misiunea pe care i-a încredin-țat-o Duhul Sfânt. Le va revela doar că Mesia a venit, însă fără a-I spune numele și într-un limbaj prorocesc, care se adresa unor inițiați și care presupunea un efort din partea lor: „în mijlocul vostru Se află Acela pe Care voi nu-L ştiţi, Cel Care vine după mine.”. Asta înseamnă că Hristos era deja acolo [ceea ce Ioan nu spusese poporului], însă nu puteau să-L recunoască, pentru că nu fusese revelat ca atare (lucrul acesta se va întâmpla a doua zi, sau peste câteva zile, la Botezul Domnului); fiindcă există două criterii de adevăr pe care doar cei inițiați – preoți, cărturari și farisei – puteau să le deslușească: mai întâi [că] „vine după mine” (după cum zice prorocia lui Isaia, pe care o cunoșteau toți pe dinafară) şi apoi [că] „nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălță-mintei”. Ce spune Ioan despre încălțăminte este foarte important și ar fi trebuit să trezească în ei un viu interes. A dezlega cureaua încălțămintei unui personaj de vază invitat într-o casă era rolul robilor, care descălțau, spălau picioarele, le parfumau și uneori le sărutau. Faptul că un mare proroc ca Ioan a putut spune că nu era vrednic să fie robul Celui care venea după el arăta limpede că era vorba despre Mesia, Fiul lui Dumnezeu. După cum spune Sf. Ioan Gură de Aur: între mine și El nu încape nicio comparație.⁹ Mai este și un alt înțeles, încă şi mai puternic: a dezlega încălțămintea cuiva însemna a-l primi în casă. De fapt, Ioan Botezătorul spune: nu sunt vrednic să-L primesc, El este Cel care mă primește la El, căci toate sunt ale Lui. Asta corespunde cu ceea ce Îi va spune lui Hristos, care venea să Se boteze: nu eu trebuie să Te botez, ci Tu se cuvine să mă botezi pe mine. Mai putem adăuga faptul că trimișii Sinedriului nu au venit să ceară botezul pocăinței și că Ioan nu le-a vestit botezul cel nou în Duhul Sfânt, pentru că, în calitate de proroc, citea în inimile lor și știa că aveau să-L respingă pe Iisus. Nu le-a spus nimic mai mult, pentru că nu voiau să afle mai mult. Ceea ce a urmat i-a dat dreptate: Hristos va fi urât de Sinedriu încă de la începutul apostolatului Său, pe nedrept.

A doua parte a acestor pericope evanghelice despre Sf. Ioan Botezătorul este remarcabilă, pentru că Iisus Însuși va confirma tot ce spusese Ioan. Dar între timp s-a petrecut un lucru grav, și anume arestarea lui Ioan Botezătorul de către Irod Antipa¹⁰ și întemnițarea lui în fortăreața Macaerului.¹¹

Știm de la Sf. Marcu și de la Sf. Matei că Ioan a fost arestat îndată după ispitirea lui Hristos în pustie, în imediata urmare a botezului Său; această arestare are deci loc încă de la începutul vieții publice a Domnului. Pentru mai multe detalii, trimitem cititorul la articolul nostru despre mucenicia Sf. Ioan Botezătorul.¹²

Sf. Ioan „a auzit în temniță despre lucrarea lui Hristos” și i-a trimis pe doi dintre ucenicii săi la Iisus (Lc 7, 18). După Sf. Luca, aceasta s-a petrecut după învierea fiului văduvei din Nain, despre care Ioan a auzit vorbindu-se, lucru care l-a împins să-i trimită pe ucenici la Iisus. Ne aflăm deci la începutul primului an de misiune a Domnului. Întrebarea pe care Ioan I-o pune lui Hristos prin ucenicii săi este simplă: „Tu ești Cel Ce va să vină [care trebuie să vină]sau să așteptăm pe altul?”. Lucrul poate părea surprinzător, pentru că, evident, din istorisirea evanghelică a botezului lui Hristos Ioan știa că Iisus este Mesia, cu atât mai mult cu cât le va spune unora dintre ucenicii săi, arătându-L cu degetul pe Iisus: „iată mielul lui Dumnezeu Care șterge păcatul lumii”.

Părinții Bisericii, mai ales Sf. Efrem Sirul¹³, Sf. Ilarie, Sf. Ambrozie și Sf. Ioan Gură de Aur au descifrat foarte bine înțelesul acestui demers. După Sf. Efrem¹³, „Ioan știa că avea să-L preceadă pe Mântuitorul printre cei morți, după cum Îi fusese înaintemergător printre cei vii”, și voia să-i determine pe ucenicii săi să treacă la Hristos. De fapt, cuvintele pe care le pune în gura lor le sunt destinate. Sf. Ioan Gură de Aur adaugă faptul că Iisus citea în gândurile lor îndoielile pe care le aveau cu privire la El, căci mai mulți ucenici ai lui Ioan credeau că învățătorul lor era Hristos. Domnul nu a spus că El este Mesia, fiindcă aceia ar fi putut să-I reproșeze că dă mărturie despre Sine Însuși, după cum vor face fariseii (In 8, 13). Dar Sf. Luca precizează în mod oportun că „în acel ceas El a vindecat pe mulţi de boli şi de răni şi de duhuri rele şi multor orbi le-a dăruit vederea”. Astfel, ucenicii lui Ioan au văzut și au auzit cele pe care le săvârșea Iisus. Apoi Domnul le răspunde citând ceea ce Isaia prorocise despre El cu opt veacuri mai înainte: „Orbii văd, şchiopii umblă, leproşii se curăţesc, surzii aud, morţii înviază şi săracilor li se binevesteşte.” (Is 26, 19). „Mergeţi şi spuneţi lui Ioan cele ce aţi văzut şi cele ce aţi auzit.” Domnul nu spune toate acestea pentru Ioan, ci pentru ei, căci prorocia lui Isaia arăta că El este Mesia. Și a mai adăugat un cuvânt, care poate părea misterios în această împrejurare: „Şi fericit este acela care nu se va sminti întru Mine.”. Domnul cunoștea îndoielile lor și li Se adresează direct: nu vă smintiți când Mă veți vedea în grozăvia Patimilor Mele. Hristos știe că mai mulți Îl vor părăsi¹⁴ (In 6, 60 și 66) și că va fi nevoit să-l certe cu asprime pe Simon Petru la prima vestire a Patimii Sale („înapoia Mea, Satano”).

Apoi Hristos va face un panegiric extraordinar al lui Ioan Botezătorul, dar nu în fața lor, pentru a nu-i condiționa, ci spre a-i lăsa liberi să aleagă. Însă acest panegiric uimitor se va prezenta sub forma unei „mânii a lui Dumnezeu”. Hristos va certa poporul folosind chiar o ironie muș-cătoare. De ce? Pentru că evreii se duceau să-l vadă pe Ioan Botezătorul așa cum se merge la spectacol, în vremea noastră am spune că făceau turism religios. Căci Ioan era atât de extraordinar, încât devenise un „fenomen de modă”.

 „Ce aţi ieşit să priviţi în pustie? Oare trestie clătinată de vânt?” O trestie e goală pe dinăuntru, nu are bogăție lăuntrică și se îndoaie după cum bate vântul, precum „duhul trupesc care se pleacă de o parte sau de alta îndată ce este atins de lingușeală sau de critică, oscilând între cele două” (Sf. Grigorie cel Mare)¹⁵. Ioan este exact invers: este o stâncă, un stejar uriaș, sădit puternic în pământ și care se înalță până la Cer. Este dreptatea întrupată, pe care o va rosti oamenilor, şi ţine piept tuturor vânturilor și viiturilor (îi va ține piept şi lui Irod Antipa, ceea ce îi va aduce moartea). Fiți ca el. Nu fiți ca trestiile mișcate de vânturile lumii. Putem să vedem un îndemn duhovnicesc în această comparație a Botezătorului: să nu ne mândrim de laude și să nu deznădăjduim de critici.

„Dar ce aţi ieşit să vedeţi? Oare om îmbrăcat în haine moi? Iată, cei ce poartă haine scumpe şi petrec în desfătare sunt în casele regilor.” El a ales calea împărătească a ascezei, s-a dezbrăcat de toate pentru Dumnezeu și trăiește într-o sărăcie deplină. Alungați moliciunea plăcerilor și luați curajul ascezei și al luptei duhovnicești. Mânia lui Hristos se înflăcărează pentru că mulțimile mergeau să-l vadă pe Ioan Botezătorul, dar nu credeau în El, în Dumnezeu, Mesia. De altfel, în pericopa care urmează va certa orașele de pe malul Lacului Tiberiadei și le va prezice iadul (Mt 11, 20-24).

„Dar ce-ați ieșit să vedeți? Oare proroc? Da! Zic vouă: și mai mult decât un proroc.” Căci prorocii, de la Ilie, M-au vestit numai. El, Ioan, M-a văzut, după cum subliniază Sf. Ilarie¹⁶ și Sf. Ambrozie¹⁷, și M-a arătat poporului, tuturor, ca fiind Mesia, Fiul lui Dumnezeu întrupat, „singurul Mântuitor al lumii”. Vremurile s-au plinit.

Hristos adaugă apoi: „Amin, zic vouă [Loghion dumnezeiesc, Cuvânt veșnic]: între cei născuţi din femei, nimeni nu este mai mare decât Ioan.”. Este unul dintre cuvintele cele mai dificile din această pericopă și din toată Evanghelia. Dacă acest cuvânt era de înțeles pentru evreii din primul secol și pentru primii creștini, pentru noi este mai greu, căci tradiția creștină, la cel de-al Treilea Sinod ecumenic (Efes, 431), proclamă că Maria, Maica Domnului, este cea mai mare dintre persoanele omenești și chiar cea mai mare dintre toate creaturile. Este de mirare că Părinții Bisericii, cel puțin până în secolul al VII-lea, nu au făcut aluzie la acest cuvânt și nu au părut să-și pună întrebări cu privire la el. Imitând prudența Părinților Bisericii în faţa unor pasaje de neînțeles din Scriptură, îndrăznim și noi să punem înainte câteva argumente, fără certitudine.

1) Hristos a vegheat întotdeauna ca misiunea Lui să nu fie percepută ca o „afacere de familie”, căci este văzut cu ochi urât în raport cu familia Sa după trup și chiar cu maica Lui (cf. în Cana).

2) Locul femeii în antichitate era neînsemnat, și ar fi fost probabil de neconceput să situeze o femeie deasupra bărbaților, chiar dacă în această privință a avut o îndrăzneală demnă de mirare (Samarineanca, Maria Magdalena și altele).

3) Termenul grec de gennêtois și cel latin, natos, participii trecute ale verbului „a naște”, sunt la masculin: este vorba deci de copiii de parte bărbătească, de băieți. De atlfel, Părinții Bisericii remarcă acest lucru. Iată ce ar putea rezolva dificultatea, dat fiind că Maria este de parte femeiască.

Trebuie să recunoaștem că nu putem spune mai mult. Hristos Dumnezeu revelează ceea ce crede potrivit [în funcție de capacitatea noastră de a primi], atunci când socotește potrivit, cui socotește potrivit și în felul în care socotește potrivit. Fie binecuvântat în cunoașterea și în necunoașterea noastră!

Cuvântul care urmează este la fel de greu: „dar cel mai mic în împărăţia lui Dumnezeu este mai mare decât el [Ioan Botezătorul]”. Părinții și mai ales Sfântul Efrem ne aduc lămuriri. Ei socotesc că Hristos subliniază diferența considerabilă dintre a primi pe pământ învățătura lui Dumnezeu, chiar când cineva este inspirat de Duhul Sfânt, și faptul de a fi îndumnezeit în Împărăția cerească, împărtășirea de nespus cu Dumnezeu. Cu toate acestea, avem în faţa ochilor o frază dificilă.

Cuvântul de sfârșit – care nu este raportat decât de Sf. Matei – este ceva mai puțin ermetic, însă la fel de dificil. De ce zice Domnul că „acum” [„din zilele lui Ioan Botezătorul până acum”, adică de când sunt aici, printre voi, întrupat] „împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă [„violență”] şi cei ce se silesc pun mâna pe ea”?Formularea poate surprinde, însă Iisus este Cuvântul, „Sabia cu două tăișuri”, cuvântul Său este adevărul, căci El este adevărul. De când S-a arătat, de când a revelat evreilor și lumii cugetele Tatălui Său ceresc și a manifestat Bunătatea Tatălui Său prin nenumărate vindecări dezinteresate, poporul suferind s-a lipit de El, evrei și păgâni, ca niște naufragiați care se agață de un colac de salvare. Și pe când cei „mari”, cei inteligenți, profesioniștii religioși Îl respingeau cu dispreț, vameșii, prostituatele, tâlharii, oamenii de rând L-au „silit”: ia-mă, du-mă cu tine, mântuiește-mă, și au intrat în Împărăția lui Dumnezeu. Sf. Ioan Gură de Aur pune în gura lui Hristos cuvintele următoare: „cei care vin la Mine Îmi smulg vindecările lor și intră cu violență [în Împărăția Cerurilor]”. Cele mai frumoase exemple sunt Matei vameșul, sutașul din Capernaum, Maria Magdalena, femeia cananeeancă, Zaheu și tâlharul cel bun.Probabilacesta este înțelesul acestui cuvânt misterios. Putem să vedem aici un aspect esențial al teologiei și al spiritualității creștine, pe care îl găsim deja în purtatea Patriarhului Iacov, când s-a „luptat cu Dumnezeu” (Fac 32, 26) cu 1700 de ani înaintea întrupării Cuvântului, apoi în doctrina ortodoxă a Împreună-lucrării, unirea liberă a două voiri.¹⁸ Omul trebuie să-L cucerească pe Dumnezeu, să cucerească ceea ce îi este dat în dar. Dumnezeu nu ne consideră cerșetori, ci dumnezei.

Această pericopă se sfârșește printr-un loghion dumnezeiesc: „Și dacă voiți să înțelegeți (credeți) [nu sunteți obligați să Mă credeți, dar vă îndemn să Mă credeți, pe Mine, Dumnezeul vostru], el este [Ioan Botezătorul] Ilie, cel ce va să vină.”. După cum spun Părinții, Ioan nu era persoana lui Ilie, dar primise duhul lui Ilie. Evanghelia nu este formalistă, ci duhovnicească. Adevărul este în Duh – după Duhul Sfânt – și nu în forma exterioară.

Să ne călăuzească Sf. Ioan Botezătorul la peștera din Betleem și să putem, împreună cu el, cu Păstorii și cu Magii, să ne închinăm lui Mesia, Iisus Hristos.

Note: