Cred că primul rol al rugăciunii, prin care ne apropiem de asemănarea cu Dumnezeu, este răbdarea. Răbdarea în necazuri și suferințe, răbdarea în relațiile cu semenii noștri, altfel spus răbdarea în purtarea zilnică a crucii. O răbdare împreunată însă, întotdeauna, cu încrederea neclintită că biruința este de partea noastră, a celor care ne rugăm cu stăruință, chiar dacă trebuie să o așteptăm îndelung și chiar dacă biruința poate apărea ca slăbiciune sau ca înfrângere. Biruința este întotdeauna de partea lui Dumnezeu și a celor care sunt uniți cu El prin rugăciune. Să nu uităm că Dumnezeu este „îndelung răbdător și mult milostiv” (Ps. 103, 8) și că moartea Mântuitorului pe cruce a apărut în ochii celor mulți ca cea mai mare slăbiciune și înfrângere. Dar tocmai din această înfrângere a răsărit biruința! În răbdarea cu încredere și chiar cu seninătate a durerilor și a necazurilor vieții se ascunde, în fond, marea putere a lui Dumnezeu, care lucrează în chip minunat, transformându-ne treptat inima și felul de a înțelege viața, evenimentele ei.

Rugăciunea este expresia iubirii. Ea înseamnă intimitatea noastră cu Dumnezeu. Expresie a iubirii, rugăciunea dovedește și măsura iubirii noastre față de Dumnezeu: atât îl iubim pe Dumnezeu, cât ne rugăm. Toți facem, însă, experiența că nu e ușor să te rogi, deci că nu e ușor să-L iubești pe Dumnezeu „din toată inima, din tot sufletul și din tot cugetul” (Mt. 22, 37). De ce? Pentru că inima noastră este împărțită, este atrasă de iubiri diferite și contradictorii: pe deoparte de iubirea lui Dumnezeu și de iubirea curată a oamenilor, iar pe de altă parte de iubirea de plăceri și de lucrurile lumii acesteia. Falsa iubire, care nu este de la Dumnezeu, ci de la lume, este numită de Sf. Ev. Ioan poftă: „pofta trupului, pofta ochilor și trufia vieții” (In 2, 16). De aceea, inima nu poate fi întreagă la rugăciune. Ea este mai mult acolo unde ne este comoara. „Unde-ți este comoara, acolo-ți va fi și inima”, zice Mântuitorul (Mt. 6, 21). De aceea, este necesar efortul de a ne ruga cu atenția concentrată în inimă. Mintea, care este o energie a inimii, trebuie silită să se oprească din împrăștierea ei, pentru a se putea întoarce „acasă”, în inimă. În timpul rugăciunii trebuie să ne închidem mintea în cuvintele rostite sau ascultate și să ne concentrăm atenția în inimă, unde se află harul. Când ne rugăm cu „mintea în inimă”, cum spun Părinții, atunci vom simți o căldură în jurul inimii și o bucurie deosebită de a ne ruga. Pe treptele mai înalte ale rugăciunii vom dobândi o „inimă compătimitoare”, adică o inimă care se aprinde de dragostea față de Dumnezeu și față de toți oamenii, pe care-i vom simți ca făcând parte din noi înșine și față de care, desigur, ne vom purta cu cea mai mare delicatețe, precum cu propriile noastre mădulare (Ef. 4, 25). Așa se realizează unitatea omenirii întregi, care este o unitate a inimilor, fiecare purtându-i în inima sa pe toți frații lui în umanitate.

Sf. Ap. Pavel ne îndeamnă să ne rugăm neîncetat (I Tes. 5, 17). Măsura rugăciunii este, deci, rugăciunea neîncetată, care este trecere de la rugăciunea activă, făcută cu efort de concentrare în inimă, la starea de rugăciune, care înseamnă trăirea permanentă a prezenței și a lucrării lui Dumnezeu în noi. Rugăciunea ca stare este darul Duhului Sfânt. Ea nu mai are nevoie de cuvinte speciale pentru a se exprima, fiindcă orice cuvânt și orice faptă devin ele însele rugăciune.

Dar pentru a ajunge la o astfel de stare este nevoie de multă rugăciune, făcută cu efort, acasă, în călătorie, în toată vremea și în tot locul. „Când îți aduci aminte de Dumnezeu roagă-te, pentru ca atunci când îl vei uita să-și aducă El însuși aminte de tine”, zice Sf. Marcu Ascetul (sec. IV). Aceasta înseamnă că pe lângă programul de rugăciune zilnică, dimineața, seara, înainte și după masă, să ne gândim cât mai des la Dumnezeu, folosind rugăciuni scurte, de pildă „Doamne ajută”, „Doamne miluiește”, „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul”, pe care să le repetăm mereu, pentru ca mintea să aibe mereu o ocupație sfântă, care o va feri de multe ispite.

Rugăciunea privată, particulară, însoțită de post și de fapte bune, ca și de o viață curată, se desăvârșește în rugăciunea Bisericii, prin participarea la Sf. Liturghie și prin împărtășirea cu Trupul și cu Sângele Domnului.

Bunul Dumnezeu să vă binecuvinteze și să vă dea râvnă și dragoste pentru rugăciune și pentru tot lucrul bine plăcut Lui și oamenilor!

† Mitropolitul Serafim