Scena se petrece după misiunea Domnului în Fenicia, unde a izbăvit-o pe fiica femeii Cananeence¹, după cea de a doua Înmulțire a pâinilor² și înainte de Schimbarea la Față³, adică spre sfârșitul celui de-al doilea an de misiune a lui Hristos. Iisus și ucenicii Lui sunt „în părțile Cezareei lui Filip” (Mt), lucru deloc de mirare, din moment de s-a întors din Fenicia prin nordul Mării Galileei și a săvârșit a doua Înmulțire a pâinilor pe malul de răsărit al acestei mări. „Tetrarhia” lui Filip⁴ se găsea la nord-est de marea Galileei. Capitala, Cezareea lui Filip⁵, aflată la poalele Muntelui Ermon⁵,  era o frumoasă cetate elenistică. Se pare că Hristos se simţea mai în siguranță în aceasta Tetrarhie decât în cea a Galileei (Irod Antipa, fratele lui Filip, voia să-L ucidă – Lc13, 31).

Sf. Luca face o precizare interesantă: Domnul S-a retras pentru a se ruga, dar i-a luat cu Sine pe ucenicii Săi, ceea ce nu se întâmpla întotdeauna; sunt deci numai ei între ei, Învățătorul și cei doisprezece. Iar Hristos le pune o întrebare surprinzătoare ucenicilor: „Cine zic oamenii că sunt Eu?”. Oare Domnul se preocupă de opinia publică? Nu cunoaște El tot ce se află în inimile oamenilor? Vom vedea că are o intenție pedagogică față de ucenici. Să observăm şi că formularea lui Matei este diferită: „Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului?”, după cum remarcă Sf. Ilarie de Poitiers.⁶ Vor fi oare în stare apostolii să-L vadă în Fiul Omului pe Fiul lui Dumnezeu?⁶

Răspunsurile lor sunt interesante pentru noi. Unii Îl iau drept Ioan Botezătorul, care ar fi înviat, alții drept Ilie, iar alții drept Ieremia sau alt proroc. Faptul acesta arată că oamenii Îl aveau pe Iisus la mare cinste (Ioan Botezătorul este cel mai mare, este „pecetea” prorocilor, iar Ilie⁷ este „părintele” prorocilor; în Iisus oamenii văd deci izvorul și împlinirea prorociilor) și Îl considerau un proroc al lui Dumnezeu, unul de rangul cel mai înalt. Această atitudine contrastează puternic cu atitudinea și cu părerile intelighenției evreiești (Sinedriul, marii preoți, cărturarii și Fariseii, adică preoții, teologii și asceții), care Îl urăşte, Îl calomniază și Îl respinge.

Domnul le pune apoi o întrebare mai precisă: „Dar voi, cine ziceți că sunt?”. Întrebare delicată și oarecum riscantă, cu aparenţă de provocare, și pentru ei și pentru El. Era însă esențial [pentruEl] să ştie dacă pe viitor (ne aflăm la un an de la Înălțare) va putea conta pe ei, iar pentru ei era important să se poată exprima în deplină libertate cu privire la El. Să nu uităm că ucenicii Îl vor părăsi când va spune că trebuie să „mănânce Trupul Său și să bea Sângele Său” (In 6, 66). Este un moment grav și important, iar faptul că se aflau numai ei între ei, departe de agitația Galileei, era propice libertății cuvântului și deschiderii inimilor. Tatăl ceresc a ales bine locul, momentul și împrejurările, chiar înaintea începutului „urcării” jertfelnice „la Ierusalim” a Fiului Său unul și mult iubit.

Petru răspunde spontan: „Tu ești Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu.”. Sunt anumite nuanțe la cei trei Sinoptici. Sf. Matei îl numeşte Simon Petru şi este singurul care relatează lungul comentariu al lui Hristos, adresat lui „Simon”. Marcu și Luca îl numesc Petru. Marcu, a cărei Evanghelie va fi propovăduită la Roma de Sf. Petru, spune doar atât: „Tu ești Hristosul.”. Luca face însă o precizare: „Tu ești Hristosul lui Dumnezeu.”.

„Hristos” este termenul grecesc care traduce evreiescul Mâchiah, care înseamnă „uns”, uns cu untdelemnul sfințirii regilor și a preoților, semn văzut al alegerii dumnezeiești și al harului care se coboară asupra persoanei sfințite. Acest untdelemn este un simbol al Duhului Sfânt, al cărui caracter ipostatic – în sânul Dumnezeieștii Treimi – este acela de a desemna, de a pătrunde, de a umple, a de rămâne, de a sfinți. Iisus a fost într-adevăr desemnat ca fiind Mesia, de către Duhul Sfânt apărut în chip de porumbel la Botezul Său. Însă El nu este doar „uns”, așa cum a fost regele David, este uns ca Fiu al lui Dumnezeu întrupat. Acest lucru este precizat de Petru la Matei și la Luca. Iar faptul de a mai zice şi „Dumnezeului Celui Viu” înseamnă că nu avem de a face cu un simplu concept, care ţine de cugetul omenesc, ci cu o realitate adevărată, dumnezeiască: dinainte-ne stă Fiul unei persoane dumnezeiești care este Tatăl ceresc.

Petru a vorbit în numele celor doisprezece fără să le lase vreme să deschidă gura, pentru că așa este temperamentul său, înflăcărat, integru, „scurt și cuprinzător”, care se aruncă înainte. Însă tot așa va fi și când se va lepăda public de Iisus, în curtea Marelui Preot („Nu cunosc pe omul acesta.”). În toate grupurile omenești există ceea ce englezii numesc un „leader”, cineva care are harisma de a lua cuvântul și de a vorbi în numele celorlalți. Petru avea această harismă. Mai mult, asta corespunde cu funcția lui civilă, căci era șeful micii întreprinderi artizanale de pescuit, care îi întrunea pe fratele său Andrei și pe cei doi asociați, Iacov și Ioan. Nimeni nu i-a contestat vreodată această harismă în sânul sinaxei apostolice. Apostolii nu au adăugat nimic, pentru că au fost pe deplin de acord. Sf. Ioan Gură de Aur⁸ observă că apostolii l-au numit astfel pe Hristos de mai multe ori, mai cu seamă la prima pescuire minunată sau la liniștirea furtunii. Sf. Ambrozie de Milano⁹ o spune deslușit: „Deși Apostolii știu [că Iisus este Hristos], Petru e cel care răspunde.”.

Iar Hristos face pe dată un comentariu: „Fericit ești, Simone, fiul lui Iona”¹⁰, pentru că ai spus ceea ce nu este un cuget omenesc, ci un cuget dumnezeiesc, care ți-a fost descoperit ție de Tatăl Meu ceresc; ceea ce s-ar putea traduce, după arătarea Cincizecimii, [ce ţi-a fost descoperit] prin Duhul Sfânt, trimis de Tatăl Meu. Hristos l-a împiedicat pe Petru să se mândrească. Este interesant de observat că discursul lui Hristos nu se află în Evanghelia lui Marcu, și mai ales fraza care pare – conform Bisericii romano-catolice – să-l aşeze pe Apostolul Petru deasupra celorlalți apostoli¹¹. Marcu spune simplu: „Tu ești Hristosul.”.

Dimpotrivă, la Sf. Matei găsim discursul complet al lui Hristos, măr al discordiei între Biserica ortodoxă și Biserica romano-catolică¹¹ încă de la sfârșitul secolului al XI-lea. Iar Hristos continuă: „Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica Mea.” Această piatră este mărturisirea de credință a lui Simon, temelia Bisericii lui Hristos, după cum afirmă şi Sf. Ambrozie de Milano („Piatra este credința; credința este temelia Bisericii.”) și Sf. Ioan Gură de Aur („Pe această piatră, adică pe această credință și această mărturisire [...].”). Și fiindcă știa că Duhul Sfânt avea să îi inspire această frumoasă mărturisire de credință lui Simon, Hristos i-a dat profetic numele de Petru, care înseamnă stâncă, soliditate. Însă în vremea Patimii lui Hristos această stâncă a fost înghițită de apele lașității. Iar Iisus mai zice: această Biserică pe care o zidesc, cu voi, cei doisprezece Apostoli ai Mei, „porțile iadului nu o vor birui”. Aleluia! Biserica nu va putea niciodată să fie distrusă de Satana, chiar dacă are scăderile ei, chiar dacă uneori păcătuiește mult.

Apoi Domnul îi spune lui Petru: „Şi îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri.”. Este vorba de puterea dumnezeaiscă de a dezlega păcatele, una dintre componentele preoției (dimpreună cu puterea de a sfinți pâinea și vinul). Însă Hristos a zis îți voi da și nu îți dau acum. Când va da El această putere dumnezeiască? Unde? Știm foarte bine unde: în seara de Paști, în Foișorul din Ierusalim, celor 10 apostoli prezenți (fără Iuda, trădătorul, și fără Toma, care era absent). Hristos suflă asupra tuturor, zicând: „Primiți Duh Sfânt: cei cărora le veți ierta păcatele, iertate vor fi; iar celor cărora le veți ține, ținute vor fi.” (In 20, 22-23). Sinaxa celor Doisprezece este cea care a primit puterea dumnezeiască de a ierta păcatele și „cheile Împărăției Cerurilor”, învățătura lui Hristos – Evanghelia –, singura care îngăduie desăvârșirea, după cum Tatăl nostru cel ceresc desăvârșit este. Acest lucru va fi confirmat de două fapte: Toma nu era acolo în seara de Paști, nici Mathias, care va fi ales după Înălțare să-l înlocuiască pe Iuda. Or, nicăieri în Evanghelie sau în Faptele Apostolilor nu se spune că au primit o „completare sacramentală” după ceilalți. Simplul fapt de a fi membri ai sinaxei apostolice le acorda de facto puterea dumnezeiască acordată de Hristos celor doisprezece apostoli ai Săi.

După această admirabilă mărturisire de credință niciun apostol nu a contestat cuvintele lui Petru, ceea ce înseamnă că erau toți de acord, inclusiv Iuda.

Apoi Hristos „a poruncit ucenicilor Săi să nu spună nimănui că El este Hristosul”. De ce? Pentru că voia să fie crezut pe cuvânt, pentru plinătatea Lui dumnezeiască și pentru minunile extraordinare pe care le făcea, spre a dovedi adevărul cuvintelor Sale şi întru a arăta că este Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu. Nu oamenilor le era dat să-L arate, ci lui Dumnezeu Însuși. Numai după plecarea lui Hristos către Tronul dumnezeiesc apostolii vor primi porunca să mărturisească despre El în lumea întreagă. Putem totuși să adăugăm un lucru: entuziasmul mulțimilor era atât de mare, încât uneori Iisus nu putea nici să se miște, nici să circule. Avem cel puțin două exemple în Evanghelie: vindecarea slăbănogului din Capernaum, când cei care purtau targa nu puteau să treacă (Mc 2, 1-2), și întoarcerea din misiune a apostolilor (îi duce departe, într-un loc pustiu, pentru că nu se mai pot nici odihni, nici mânca – Mc 6, 30-32). Un anumit anonimat îi lăsa mai multă libertate de a merge acolo unde Tatăl Său ceresc îi cerea să meargă.  Dacă Hristos S-ar întoarce acum, fizic vorbind, ar avea în permanență un miliard de oameni în jurul Lui, pentru că a fost, este și va fi singurul „om” capabil să vindece toate bolile și neputințele (fără a cere nimic în schimb), singurul capabil să învieze morţii; aşa că nici măcar nu ar putea ieși din casă, darămite să mai și circule…  

Apoi Domnul va începe să-şi inițieze apostolii în taina morții și a învierii Sale, greu de înțeles pentru aceia; şi va face prima vestire a Patimilor, a morții și a învierii Sale.¹² Împrejurările erau favorabile, pentru că toți mărturisiseră, dimpreună cu Petru, că Iisus este Mesia, și pentru că se aflau toți împreună într-un loc liniștit, departe de „arena” Galileei. Hristos le-a spus totul în câteva cuvinte, nu le-a ascuns nimic. Domnul – Cuvântul Tatălui – spune mereu adevărul și nu spune nimic „ca să facă plăcere cuiva”. Cuvântul Său înfricoșător se sfârșește prin „a treia zi va învia”. Apostolii sunt distruși. Nu au auzit sfârșitul, care depășește înțelegerea omenească. Rămân fără glas, zdrobiți, încremeniți.

Și iarăși Petru va da dovadă de îndrăzneală și va interveni. Îl ia pe Hristos de-o parte și-L „dojenește”: niciodată! Nici vorbă! Nu vei lăsa să se întâmple aşa ceva, nu e cu putință. Așa gândeau probabil toți apostolii. Răspunsul pe care Hristos îl dă tuturor (Mc 8, 33) este cel mai înfricoșător din toată Evanghelia: „Mergi înapoia mea, satano! Sminteală Îmi ești, că nu cugeți cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor.”.Cum aș putea să nu ascult de Tatăl Meu care este în ceruri? Numai Satana poate să-ți inspire așa ceva. Sf. Efrem Sirul pune în gura lui Hristos următoarele cuvintele: „Cine nu vrea să Mă urc pe Cruce și să izbăvesc făpturile, dacă nu Satana?”.¹³

Hristos ne dă aici o învățătură teologică și duhovnicească excepțională cu privire la Satana, la păcat și la calea noastră duhovnicească. Tocmai le spusese celor doisprezece lucruri dumnezeiești, revelații rezervate inițiaților („nu spuneți nimănui”), iar Petru, prinzând curaj din lauda lui Hristos pentru vorbele lui, dă curs unor gânduri omenești, gânduri pe care le-am avea poate cu toții. Or, acestea corespund exact cu ale Satanei, care îi zice Fiului lui Dumnezeu: ești prea mare, prea frumos, prea puternic, nu ai dreptul să faci asta, să Te faci pe Tine „țărână”, om. Este o cădere nedemnă de Tine. Tu, Lumina necreată, nu ai dreptul să Te unești cu noroiul creat. Satana nu suportă smerenia dumnezeiască şi este gelos pe om, care, deși a fost zidit de Hristos din țărână cosmică, a primit suflare de la Duhul Sfânt și a devenit chip al lui Dumnezeu. Petru fusese inspirat de Duhul Sfânt; imediat după aceea va fi însă inspirat de Satana. Ipoteza că Biserica a fost zidită pe Petru sau pe alt apostol e foarte fragilă… Biserica nu poate fi zidită decât pe Întemeietorul ei dumnezeiesc, Iisus Hristos.

Să veghem asupra noastră atunci când Duhul Sfânt ne arată un adevăr și ne îngăduie să-l exprimăm; să nu credem că noi suntem autorii acelui adevăr, să nu ne mândrim. Iar când nu înțelegem un cuget dumnezeiesc, să nu vorbim, să păstrăm tăcerea.

Note: