Scena se petrece după prima înmulțire a pâinilor și după mergerea lui Iisus pe apă. Ne aflăm deci către mijlocul sau spre sfârșitul celui de‑al doilea an de misiune a Domnului, în Galileea. Scena este relatată de Sf. Matei și de Sf. Marcu, în calitate de martori oculari (Evanghelia scrisă de Marcu este cea pe care Petru a propovăduit‑o la Roma). Lucrurile se petrec probabil la Ghenizaret, pentru că Hristos tocmai vindecase acolo o mulțime de bolnavi din întregul ținut (Mt 14, 34‑36; Mc 6, 53‑56).

(Probabil obosit) Iisus și ucenicii Lui stau la masă, așezați poate pe malul mării Galileei.¹ Sf. Marcu dă informațiile cele mai precise: niște Farisei² și „unii dintre cărturari³, care veniseră de la Ierusalim”, se uită la ei și bagă de seamnă că ucenicii nu s‑au spălat pe mâini înainte de a mânca, aşa că vin să Îi reproșeze faptul acesta lui Iisus. Am putea crede că e un lucru fără însemnătate. Însă trebuie să amintim că Legea lui Moise – Tora – orânduia toate aspectele vieții de zi cu zi până în cele mai mici detalii, și că exista în această Lege religioasă o anumită obsesie a purității rituale, care se poate traduce prin precepte duhovnicești sau trupești, acestea din urmă având un caracter simbolic, iar pentru Dumnezeu, care este Făcătorul Legii, un scop pedagogic. Dar, în afară de cele 613 porunci⁴ scrise în Lege, mai existau și altele, transmise de tradiția orală, porunci pe care Fariseii le numesc „datini”. Una dintre aceste datini era de a te spăla pe mâini înainte să mănânci. Sf. Marcu precizează că trebuia spălată și vesela (chiar dacă era curată) și paturile! Iar orice evreu care nu respecta aceste obiceiuri era considerat ca fiind „necurat” din punct de vedere ritual.

Să facem mai întâi câteva observații de ordin general. Când parcurgem cele patru Evanghelii constatăm că Hristos a fost mereu spionat, supravegheat, criticat, pus la încercare de Farisei, adepții unei religii stricte, asceți de felul lor, și de cărturari, dascălii Legi, care o cunoșteau pe dinafară; adică de cei care își făceau din religie o profesie și care aveau mijloacele intelectuale de a recunoaște că Iisus este Mesia. Hristos a fost supus aproape constant unei teribile presiuni, epuizantă din punct de vedere psihologic și dureroasă pentru El, fiindcă nu numai că nu era primit ca Mesia, cel vestit de proroci în urmă cu opt veacuri, dar mai era și hărțuit și prigonit (deocamdată din punct de vedere moral). Fariseii și cărturarii străbătuseră aşadar 200 de km.⁵ pentru a veni să‑L spioneze pe Iisus și spre a‑L pune la încercare! Acest lucru arată celebritatea lui rabbi din Nazaret – Iisus Hristos – și înverșunarea plină de ură a personalităților religioase evreiești [Sinedriul].

Pe de altă parte, din punctul de vedere care ne interesează aici, știm că Hristos tocmai vindecase o mulțime de bolnavi, dintre care mulți erau infirmi sau incurabili. După cum arată Sf. Ioan Gură de Aur⁶, Fariseii au văzut toate minunile pe care le făcuse („[…] a vindecat pe toți bolnavii prin simpla atingere de poala hainei Lui”) şi în loc să se bucure de aceste minuni, care depășeau înțelegerea și puterea omenească, vin să‑i reproșeze că mănâncă fără să se spele pe mâini! Nu știm dacă trebuie să râdem sau să plângem. Ce tristețe! O religiozitate excesivă, obsesională și formalistă, poate distruge sufletul și adevărata duhovnicie, fiindcă are un efect invers celui căutat, căci sfârșim prin a prefera actul religios (sau presupus religios) lui Dumnezeu Însuși. Este valabil pentru toate demersurile religioase, inclusiv cel creștinesc.

Iisus era probabil vizat de această critică, dar aceia nu îndrăznesc să‑l atace direct, pentru că era un rabbi faimos; şi atunci îi atacă pe ucenicii Săi. Hristos nu fuge de înfruntare şi le va da o lecție chiar pe propriul lor teren. După cum spune Gură de Aur, „Iisus răspunde învinuirii lor printr‑o învinuire”⁷. Învinuirea Lui este aceea de a „călca [lăsa, la Sf. Marcu] porunca lui Dumnezeu” prin tradiția lor; și citează un exemplu evident și grav: bunurile voastre, voi le declaraţi „corban”⁸ [adică dar către Dumnezeu], pentru a nu veni în ajutor părinților voștri, ajutor care este o poruncă dumnezeiască („cinstește pe tatăl tău și pe mama ta” – Ieș. 20, 12; Dt 5, 16). „Aţi desfiinţat cuvântul lui Dumnezeu pentru datina voastră [omenească]. Și faceți multe asemănătoare cu acestea.” Iisus se sprijină, aproape ca întotdeauna, pe autoritatea Scripturii, „pentru a arăta că în tot lucrul urmează pe Dumnezeu” (Sf. Ioan Gură de Aur).

Și le strigă: „Fățarnicilor!”, citându‑l pe prorocul Isaia⁹: „Acest popor Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine. Dar în zadar Mă cinstesc, învăţând învăţături care sunt porunci omeneşti.”. Cei care îl înfruntau îl cunosc pe Isaia pe dinafară, dar fără să‑l fi înțeles.

Astfel le închide gura Fariseilor și cărturarilor, care mai târziu Îl vor ataca din nou, fără a înțelege nimic, pentru că nu voiau să înțeleagă. Însă Hristos nu se mulțumește doar cu atât, pentru că scena s‑a petrecut dinaintea poporului. Aşa că va învăța poporul, într‑un fel simplu și cuprinzător, sub formă de pildă. Veniți, apropiați‑vă, „ascultați‑Mă toți și înțelegeți” [ascultați‑L pe Dumnezeu și străduiți‑vă să înțelegeți sensul celor ce vi le spun, lucru valabil pentru toți oamenii, din toate timpurile].

„Nu ceea ce intră în gură spurcă pe om [...].” Apoi va explica vorbele acestea ucenicilor Săi: hrana intră în pântece, iar ceea ce nu e asimilat iese afară pe calea sa. Lucrul acesta ține de biologia omenească și nu este de ordin duhovnicesc. Iar Sf. Marcu precizează: „Nu este nimic din afară de om care, intrând în el, să poată să‑l spurce.”. Şi în continuare: „[…] ceea ce iese din gură, aceea spurcă pe om.”. Apoi iarăşi le va explica ucenicilor că cele ce ies din gură pornesc din inimă, iar din inima omului, adică din lăuntrul lui, ies păcatele (gânduri rele, răutate, ucideri, adultere, desfrânări, furtișaguri, mărturii mincinoase, hule). Acestea îl spurcă pe om și sunt de ordin duhovnicesc.

Știm de la Apostoli că Fariseii au fost „scandalizați de acest cuvânt” (care seamănă cu o apoftegmă, dar este, de fapt, un logion dumnezeiesc). Hristos le face atunci o judecată aspră („o osândă cumplită”, spune Gură de Aur): gândurile Lor nu vin de la Tatăl ceresc, iar aceste răsaduri vor fi smulse din rădăcină [nimicite], fiindcă sunt călăuze oarbe pentru orbi şi toţi vor cădea în groapă. Este important să reținem că spune lucrul acesta despre intelighenția evreiască – Sinedriul –, despre capii și călăuzele poporului. Să ia aminte succesorii lor creștini...

Lucru de mirare, înșiși Apostolii nu au înțeles și Îi zic: „Lămurește‑ne nouă pilda aceasta.”. Din fericire pentru noi, Învățătorul le‑o lămurește, iar ei ne‑au transmis această învățătură dumnezeiască. Hristos încheie zicând: „[…] dar a mânca cu mâini nespălate nu spurcă pe om”.

Să nu ne fie teamă, nu este nicio ambiguitate de conținut. Hristos și ucenicii Săi aveau, bineînţeles, o igienă trupească desăvârșită, din moment ce El învăța să ne respectăm trupul pe care‑l zidise, ca Dumnezeu; cu atât mai mult cu cât locuitorii de pe malul lacului aveau un rezervor de apă de mare calitate, inepuizabil. Cât despre ucenici, dintre care mulți erau pescari de meserie, aceștia trăiau aproape mereu în contact cu apa. Ceea ce a osândit Hristos este confuzia dintre simbol (spălarea mâinilor) și realitatea duhovnicească, aceea de a‑ţi spăla sufletul, de a te purifica. Și i‑a certat cu asprime pe Farisei și pe cărturari, care erau fățarnici, înșelând poporul, pentru că ei își spălau scrupulos mâinile înainte de a mânca, însă Îl respingeau pe El, pe Mesia, hrana noastră dumnezeiască veșnică, deschizându‑și inimile necurăției duhovnicești, lui Satana.

Pornind de la un lucru care poate părea neînsemnat, Hristos ne învață ierarhia valorilor și ne dă o învățătură duhonivească foarte înaltă, împotriva formalismului religios și a fățărniciei. Şi ne mai învață să desosebim adevărata Tradiție, care vine de la Duhul Sfânt, de tradițiile care vin de la oameni, și care adesea nu sunt decât obiceiuri, cutume. Clerul ar face bine să Îl asculte pe Hristos, Marele nostru preot veșnic!

Evreii nu au înțeles. Să fim însă modești: mulți dintre profesioniștii religiei în Biserică nu au înțeles nici ei, deși Hristos ne‑a dat cheia înțelegerii. De fapt, până la sfârșitul vremurilor, fiecare dintre noi trebuie să facă efortul personal de a înțelege sensul adevărat al cuvintelor lui Hristos, adică ale lui Dumnezeu, pentru a le pune în practică. Dacă nu vom putea atinge acest ţel, să încercăm măcar să nu fim fățarnici, ca să nu adăugăm păcat peste păcat.

Note: