Evenimentul însuși este destul de simplu și nu comportă greutăți de înțelegere. El s‑a petrecut probabil în câmpia dimprejurul Capernaumului, pentru că imediat după aceea Sf. Matei spune că Iisus „a venit în sinagoga lor” (unde îl va vindeca pe omul cu mâna uscată).

Domnul străbate câmpurile împreună cu ucenicii Săi, într‑o zi de sâmbătă. Ei se află într‑un lan, probabil de grâu, la vremea secerișului (probabil vara, spre iulie). Apostolilor le este foame și atunci fac ceva fără însemnătate: culeg câteva spice, le freacă în mâini și mănâncă făina din ele. Lucrul acesta era îngăduit de Legea lui Moise: înfometat de drum, oricine putea să ia câteva spice dintr‑un lan și să se hrănească cu făina din ele, însă nu avea dreptul să le taie cu secera, căci faptul acesta ar fi fost considerat un furt (Deut. 23, 25).³ Este o scenă din viața obișnuită, în Antichitate, când oamenii erau foarte apropiați de natură, știind să se hrănească din te miri ce, într‑o societate convivială; dar aceste lucruri au dispărut în societatea zilelor noastre.

Iată însă că Fariseii văd acest lucru, ceea ce poate părea surprinzător, dar Iisus și ucenicii Săi se aflau probabil aproape de Capernaum și nu în plină câmpie (câmpurile sunt aproape de case, la sat). Mai trebuie spus şi că Hristos a fost, încă de la începutul propovăduirii Sale, pândit fără încetare, supravegheat, hărțuit de membrii Sinedriului, de marii preoți, de cărturari și mai ales de Farisei, mult mai numeroși și omniprezenți în societatea evreiască, încercând să‑L prindă cu greșeala, ca în cazul de faţă.

Aşa că îl atacă pe Învățătorul, pe Rabbi din Nazaret, care este deja foarte faimos: ucenicilor Tăi nu li se cade să facă aceasta în zi de sâmbătă (pentru că socoteau că era vorba de o faptă profană, lucru care poate părea pueril). Reproșul este cât se poate de răutăcios : ucenicii Tăi calcă Legea lui Moise, pentru că Tu nu îi înveți (nu puteau să‑L certe pe El Însuși, pentru că el nu a mâncat din spice); nesocotești Legea, care este temelia religiei noastre. Miza era mare, ar fi însemnat să i se poată spune „nu poți să fii Mesia, ești un amăgitor”.⁴

Atunci Hristos va da un răspuns fără drept de apel, care este o învățătură veșnică și pentru întreaga omenire. După cum arată Sf. Ioan Gură de Aur⁵, Fariseii i‑au atacat pe ucenici prin Scriptură (Legea lui Moise/Tora), dar Iisus le va răspunde prin Scriptură (prima carte a lui Samuel/Regi): „Au n‑ați citit…”, voi care vă socotiți pe voi mari cunoscători ai Scripturii, ce a făcut regele David în vremea sa [cu 1000 de ani mai înainte]? Aici trebuie să reamintim contextul istoric. Primul rege al lui Israel, Saul⁶, era gelos pe David, care era popular pentru că era un oștean viteaz, mereu victorios⁷, și voia să‑l omoare. David a fugit și o vreme a rătăcit. Mai întâi s‑a dus la prorocul Samuel, la Rama (Bethleem), apoi s‑a refugiat la Nob, pe lângă preotul Ahimelec. Fugise pentru a‑și salva viața și nu avea nici hrană, nici arme. A cerut puțină hrană pentru el și tovarășii lui, însă preotul nu avea decât „pâinile punerii înainte”. Aceste pâini erau făcute⁸ pentru altar (cortul mărturiei⁹) și Îi erau oferite lui Dumnezeu în fiecare sâmbătă, erau deci consacrate și trebuiau să fie consumate numai de preoți. Or, preotul Ahimelec, văzând sărăcia lui David, i s‑a făcut milă de el și i‑a dăruit cinci pâini, după ce s‑a asigurat că David și tovarășii săi erau în stare de curăție rituală (1 Samuel 21, 1‑6).

Sf. Ioan Gură de Aur subliniază că Hristos a luat apărarea ucenicilor Săi afirmând că nu au făcut nicio greșeală (Mt 12, 7b). Astfel le închide gura Fariseilor, pe care îi prinde neștiutori, și care rămân fără glas. Părinții Bisericii au făcut apropierea între regele David, însoţit de tovarășii lui, și Hristos, aflat împreună cu ucenicii. Sf. Irineu de Lugudunum amintește că preoții – din neamul lui Levi – nu aveau moștenire teritorială, moștenirea lor erau „roadele oferite Domnului”, pe care le mâncau¹⁰; și adaugă: „Ucenicii Domnului aveau moștenirea levitică¹¹ (făina din spicele de grâu prefigura pâinea euharistică, pe care Apostolii o vor consuma primii, apoi o vor consacra, ei, primii doisprezece preoți creștini). Sf. Ambrozie din Milano¹² atrage atenția asupra faptului că preotul Ahimelec nu l‑a respins pe David, ci l‑a ajutat. Iar Sf. Irineu adaugă: „Legea nu interzicea vindecarea în zi de sâmbătă”, adică să faci bine aproapelui, după cum Hristos va spune adesea.

Hristos va merge mai departe și va da o învățătură foarte importantă despre înțelesul duhovnicesc al sâmbetei. El reamintește că Legea însăși le dă voie preoților să „calce sâmbăta și să fie fără de vină”. Într‑adevăr, pe de o parte ei mergeau mult (mai mult decât era voie sâmbăta), pentru că esplanada Templului era imensă, și mai ales săvârșeau o lucrare lungă și obositoare, prin jertfe (trebuiau să aducă animalele, să le purifice, să le omoare, să le taie, să ardă o parte…, lucru de măcelar, care nu era direct duhovnicesc, spre deosebire de jertfa de tămâie și de pâinile punerii înainte sau aprinderea Menorei). Și adaugă acesată frază înfricoșătoare și preasfântă: „Ci grăiesc vouă că mai mare decât Templul este aici.”. Hristos vorbește despre Sine, pentru care Templul a fost construit, despre El, Mesia pe care nu L‑au văzut, pe care nu L‑au primit și pe care L‑au respins, când ar fi trebuit să salte de bucurie pentru venirea Lui pe pământ. Și adaugă această frază minunată, prorocească și inițiatică, pe care Duhul Sfânt a spus‑o prin gura prorocului Osea, cu șapte veacuri mai înainte: „Milă voiesc, iar nu jertfă.” (Os. 6, 6). Jertfa plăcută lui Dumnezeu este iubirea care vine din inima noastră și nu ritualurile exterioare și formale, pe care le putem săvârși din obișnuință, fără să ne gândim Cui ne adresăm – lui Dumnezeu –, nici la înțelesul lor duhovnicesc. Însă ei nu au înțeles! Vor continua să‑L prigonească și vor sfârși prin a‑L osândi la moarte câteva zile mai târziu…

La Sf. Marcu, Hristos va rosti un logion dumnezeiesc, o adevărată regulă de viață pentru orice demers religios: „Sâmbăta a fost făcută pentru Om și nu Omul pentru sâmbătă.”. Sâmbăta, ca toate preceptele ascetice, este un mijloc și nu un scop: Omul este făcut pentru Dumnezeu, pentru a se uni cu Dumnezeu. Domnul se adresa fraților Săi evrei, fiii lui Israel, dar ni se adresează și nouă, fiii Săi creștini, căci se regăsesc adesea aceleași greșeli în Biserică. Apoi sfârșește, zicând: „Căci Domn¹³ este și al sâmbetei Fiul Omului.”. El a pus sâmbăta pentru binele nostru și într‑un scop pedagogic, El poate deci să o schimbe sau să o anuleze, în funcție de nevoile pastorale, căci vrea să îi mântuiască pe toți oamenii. Fariseii pleacă înciudați.

Această învățătură este atât de importantă și de căpătâi, încât imediat după aceea Iisus se duce la sinagoga din Capernaum, unde va pune în faţa tuturor problema sâmbetei în legătură cu vindecarea unui infirm (omul cu mâna uscată). Iar Evanghelia spune despre El: „Și privindu‑i pe toți împrejur cu mânie, întristat de învârtoșarea inimii lor...”. Admirabil răspuns dumnezeiesc, valabil pentru toți și pentru toate timpurile.

Problema care se pune aici e gravă: este problema formalismului religios, care pândește orice demers sacru, inclusiv Biserica, deci toate religiile, însă mai ales pe cei care sunt investiți cu o autoritate, fie canonică, fie intelectuală. Formalismul constă în a se lega, mai ales și excesiv, de forma exterioară, de „literă”, de „reguli”, uitând realitatea lăuntrică, duhovnicească, adică planul lui Dumnezeu. Este o confuzie între scop și mijloace, o rea ierarhie a valorilor.

Formalismul este adesea legat de clericalism, căci este un instrument al puterii: într‑adevăr, e mai ușor să te mulțumești cu regulile exterioare, formale, decât să te schimbi lăuntric, să‑ți schimbi inima. Formalismul nu cunoaște mila, iconomia și iertarea, poate distruge sufletele și chiar ucide trupurile.

Hristos va pune de mai multe ori în evidență faptul că acest formalism este adesea ipocrit, căci cei care propovăduiesc o aplicare strictă a regulilor adesea nu le respectă sau o fac după cum le convine.

El Însuși, Care a dat Legea lui Moise pe muntele Sinai, prin Sfântul Duh, va fi victimă a formalismului intelighentsiei evreiești – Sinedriul –, a celor care‑și făceau o profesie din religie și care aveau să fie orbiți de literă. Chiar dacă motivul principal al urii lor împotriva lui rabbi Iisus din Nazaret era gelozia, după cum văzuse foarte bine Pilat la procesul lui Hristos, arma lor avea să fie formalismul literei. Hristos este Cel care ne‑a trecut de la literă la duh. Să încercăm să ne arătăm vrednici de El.

Note: