Să începem prin a repune aceste Evanghelii în contextul apostolatului lui Hristos. Domnul a ținut marele Său Cuvânt de început („Predica de pe munte” – Mt 5, 7), i-a chemat pe cei doisprezece apostoli ai Săi spre a le da îndrumări pentru misiune (Mt 9), săvârșind apoi o mulțime de minuni, care confirmă învățătura Sa și adeveresc faptul că El este Mesia. Foarte curând a devenit cel mai faimos rabbi din Galileea, pe care o străbate neîncetat, urmat de mulțimi mari. Așa se petrec lucrurile și aici: „ieșind Iisus din casa” din Capernaum, care este centrul misiunii Sale, „cartierul Său general”, unde trăiește în obște cu cei Doisprezece, a șezut „lângă marea” Galileei. Așa de mare era mulțimea care venise să-L asculte, încât a „intrat în corabie”, probabil corabia lui Petru și a lui Andrei și, așezat în ea ca într-un amvon, învăța pe poporul, care stătea pe țărm. Acest lucru se petrece cu puțin timp înaintea uciderii lui Ioan Botezătorul de către Irod Antipa și înaintea misiunii lui Hristos în Fenicia. Ne aflăm probabil la mijlocul sau la sfârșitul celui de-al doilea an al Său de misiune.

Domnul va vorbi îndelung, probabil o zi întreagă, și numai în pilde³, dintre care unele sunt faimoase (a Semănătorului, a neghinei, a grăuntelui de muștar) și sunt istorisite de cei trei sinoptici. Am vorbit deja pe larg despre motivul vorbirii în pilde (așa încât trimitem cititorul la articolele respective⁴), însă este important să subliniem că Hristos Însuși le explică ucenicilor Săi de ce vorbește în pilde (ei înșiși I-au cerut asta: Mt 13, 10-15; Mc 4, 10‑12; Lc 8, 9-10); în plus, adesea le va lămuri înțelesul acestor pilde, lucru atât de prețios pentru noi.⁵ De altfel, Sfântul Marcu precizează: „și ucenicilor le lămurea toate, deosebi” (Mc 4, 34).

După cum spun atât de bine Părinții Bisericii, Hristos le cerea ascultătorilor Lui să nu facă eforturi de înțelegere, ci să caute adevărul (lucru arătat limpede în pildele comorii ascunse și a mărgăritarului de mult preț). După cum remarcă Sfântul Ioan Gură de Aur⁶, cărturarii și fariseii nu i-au cerut niciodată să le lămurească înțelesul acestor pilde, pe când ucenicii I-au cerut aceasta. Îndrăznim chiar să adăugăm că Hristos aștepta și spera să I se ceară lămuriri, ceea ce nu s-a întâmplat prea des (i-a cerut deslușire, de pildă, Sfântul Nicodim purtătorul de mir, membru al Sinedriului, care va veni la El noaptea, pentru a primi învățătură). Sfântul Grigorie cel Mare⁷ întărește lucrul acesta: le vorbea în pilde „pentru ca sufletul să se înalțe de la cele pe care le cunoaște la cele pe care nu le cunoaște” (de la „cele pămân-tești” la cele cerești).

Domnul a istorisit în total opt pilde. Cele trei pilde scurte prin care se încheie acest lung cuvânt încep toate la fel: „Asemenea⁸ este Împărăția cerurilor⁹…”. Or, tocmai spusese alte patru pilde, care începeau toate în același fel: sămânța care crește de la sine, grâul și neghina, grăuntele de muștar și aluatul în făină. Aceasta înseamnă că Hristos a spus de 7 ori la rând „asemenea este Împă-răția cerurilor”. Șase este numărul simbolic al Omului, zidit într-a șasea zi, și cel al căderii omului, al păcatului, când Omul a refuzat să treacă la a șaptea zi spre a se uni cu Dumnezeu (sâmbăta). Pentru asta ar fi trebuit să primească să se lepede de tot ce era creat pentru a intra în părtășie cu Necreatul – Dumnezeiasca Treime. Dar, primind îndemnul viclean al șarpelui Satana, a preferat puterea dumnezeiască în locul lui Dumnezeu Însuși, adică a „deveni ca Dumnezeu” (a avea cunoașterea tainei creației), însă fără Dumnezeu, fără a se uni mai întâi cu El (și deci fără a renunța la tot ce nu este Dumnezeu, creaturile și creația).¹⁰ Hristos ne va arăta, în aceste șapte pilde, cum să trecem de la 6 la 7, de la pământ la Cer, cum să intrăm în Împă-răția cerească cea veșnică, în intimitatea Persoanelor dumnezeiești.

În aceste trei pilde, Învățătorul ia elementele naturii drept simboluri ale bogățiilor duhovnicești. Însă aceste bogății, care au fost toate create de Dumnezeu, cer un efort pentru a fi descoperite și dobândite:

- „omul” a trebuit să caute comoara și să sape în pământ pentru a o descoperi, ceea ce presupune o anumită energie fizică. Ascunsă e comoara, pentru ca descoperirea ei să necesite eforturi. Dumnezeu nu ne consideră niște cerșetori, ci niște „mici dumnezei” (microtheos), după chipul Său: faceți ca și Mine, lucrați, căutați, luptați, sârguiți-vă;

- „neguțătorul de mărgăritare” a trebuit să caute cele mai frumoase mărgăritare pentru a le descoperi, ceea ce presupune finețea psihică, simțul frumuseții;

- pescarii [care nu sunt numiți; vom reveni asupra acestui lucru] au trebuit să caute locurile cu pește, să arunce năvodul, să-l ridice și să-l aducă pe uscat.

Nu s-a petrecut nicidecum vreun furt sau vreo înșelătorie, ci un negoț sau un lucru al mâinilor. Totul a fost dobândit fie cu un efort financiar considerabil, fie cu prețul unei munci epuizante:

- căutătorul de comori a ascuns din nou comoara, ca să nu i-o fure cineva. Și a trebuit să-și cheltuiască toate bunurile pentru a cumpăra țarina și comoara din ea, pe când i-ar fi fost ușor să o fure. Dar harul nu poate fi furat: trebuie să dobândim ceea ce ne este dat în dar de către Dumnezeu. Sfântul Ioan Gură de Aur spune foarte frumos: „nu poate fi cumpărat decât dacă vindem totul”. Trebuie deci să pierdem totul pentru a dobândi această comoară (lucru pe care Adam și Eva nu l-au făcut);

- neguțătorul de mărgăritare a făcut și el la fel; însă amândoi au trebuit să renunțe la tot pentru a dobândi aceste bogății;

- cel de-al treilea caz e diferit, pentru că este vorba despre ființe vii (peștii): vom mai vorbi însă despre aceasta.

Există o gradare și o progresie în cele trei pilde, o ierarhie a valorilor.

- comoara este alcătuită din monede de aur, este ceva minunat, dar nu ceva rar. Și este vorba despre o bogăție folositoare, pentru că are o valoare „de schimb”;

- mărgăritarul este unic. Bogăția sa stă în frumusețe, care nu este „folositoare”, ci gratuită, și a cărei valoare este de neprețuit (Grigorie cel Mare). Este dumnezeiesc; este un pas mai departe către cele negrăite;

- peștii sunt ființe vii, ceea ce reprezintă infinit mai mult decât obiectele. Ei sunt simbolul omului (cf. cele două pescuiri minunate). Omul este capodopera lui Dumnezeu, pentru că este chipul lui Dumnezeu.

Pentru aceasta găsim diferențe importante față de celelelate două pilde. Aici se aruncă un năvod. De către cine? De fapt năvodul este cuvântul evanghelic, care îl scoate pe Om din mare, care simbolizează lumea căzută. Hristos este Cel care aruncă acest năvod asupra omenirii prin Evanghelia Sa, Apostolii urmând Lui. Iar peștii scoși din adâncuri reprezintă poporul lui Dumnezeu, Biserica.

Însă după pescuire, care are un caracter definitiv, este o judecată, judecata dumnezeiască de la sfârșitul timpurilor. Pescarii trag năvoadele la mal. Sfântul Grigorie cel Mare spune că malul simbolizează sfârșitul vremurilor, când are loc judecata cea de pe urmă, ultimă, a omenirii și a întregii creații.¹¹

Pescarii scot peștii din năvoade, iar Hristos ne arată că este vorba despre îngeri (lucru întărit de prorocia pe care o va face mult mai târziu). Ei vor pune în „vase”¹² peștii cei buni (cei care sunt „buni” și care au valoare), și îi vor arunca „afară” pe cei răi. Acest termen, „afară”, trebuie apropiat de „întunericul cel din afară”, despre care vorbește Hristos în prorocia sfârșitului vremurilor și a Judecății celei de pe urmă. Afară înseamnă departe de Dumnezeu, în afara lui Dumnezeu, înseamnă Iadul.

Sfântul Efrem Sirul¹³, Sfântul Ioan Gură de Aur¹⁴ și Sfântul Grigorie cel Mare¹⁵ spun aproximativ același lucru: toți peștii prinși în năvod sunt oamenii care ajung la Credința întru Iisus Hristos. Cei buni sunt „cei care s-au făcut desăvârșiți în Evanghelie”¹³,  iar cei răi sunt cei care „au o viață rea”¹⁴.

Iată concluzia duhovnicească: trebuie să căutăm fără încetare bogățiile duhov-nicești, care vin de al Tatăl ceresc, și să fim în stare să dăm tot (adică să pierdem tot) pentru ele. Mărgăritarul de mult preț este unic: este Hristos, care ne aduce revelația definitivă, ultimă, desăvârșită, și care ne mântuiește de moartea cea veșnică. Însă, odată fii ai Bisericii, trebuie să ne facem asemănători lui Dumnezeu, desăvâr-șiți, prin Duhul Sfânt. Drumul nostru duhovnicesc este treimic.

Concluzia făcută de Hristos la sfârșitul acestor trei pilde finale, dar pe care bibliștii le consideră ca o concluzie la cele opt pilde, pare să se adreseze mai degrabă celor Doisprezece, după cum crede Sfântul Ilarie de Poitiers, deși nu se spune deslușit. „Înțeles-ați toate acestea? Zis-au lui: Da, Doamne.” Probabil pentru că le-a arătat înțelesul a cel puțin două dintre pilde (cea a Semănătorului și cea a neghinei). Domnul adaugă atunci o frază importantă și oarecum tainică: „De aceea, orice cărturar [învățător al Legii, rabbi] cu învăţătură despre împărăţia cerurilor este asemenea unui om gospodar, care scoate din vistieria sa noi şi vechi.”.Sfântul Ilarie de Poitiers¹⁶ și Sfântul Ioan Gură de Aur văd aici Noul și Vechiul Testament, „Evangheliile și Legea, care aparțin aceluiași Stăpân [Hristos, Capul Bisericii] și aceleiași comori [cea dumnezeiască]”¹⁶.

Este un frumos răspuns al lui Hristos către cărturarii lui Israel, care nu au căutat să afle Cine era El, nici să înțeleagă sensul pildelor, și care L-au urât pe nedrept. Noii cărturari, Apostolii, episcopii, preoții și mirenii creștini sunt chemați să se asemene Stăpânului casei, adică lui Dumnezeu.

Note: