Alungat din Nazaret, cetatea Sa natală, Iisus s‑a așezat în Capernaum, oraş din centrul Galileei, loc strategic pentru misiune, și i‑a chemat pe rând pe cei 12 apostoli ai Săi, pe care i‑a numit „apostoli, trimiși”¹ (Lc 6, 13). De altfel, la începutul acestui discurs de misiune Sf. Matei pomenește numele celor Doisprezece: „Numele celor doisprezece apostoli sunt acestea: întâi Simon, cel numit Petru, şi Andrei, fratele lui; Iacov al lui Zevedeu şi Ioan fratele lui; Filip şi Vartolomeu, Toma şi Matei vameşul, Iacov al lui Alfeu şi Levi ce se zice Tadeu; Simon Cananeul şi Iuda Iscarioteanul, cel care L‑a vândut.” (Mt 10, 2‑5). Numai Sf. Matei, care este martor ocular al întâmplării, relatează evenimentul în întregime. Se găsesc însă elemente din acest cuvânt şi la Sf. Marcu (6, 7‑13: Hristos îi trimite doi câte doi) și la Sf. Luca (9, 2‑6 : „le‑a dat putere şi stăpânire peste toţi demonii şi să vindece bolile”), completat în Lc 12, 2‑9. De altfel, Domnul le va repeta aceste recomandări şi în alte împrejurări. Trebuie să mai spunem și că propoziția principală care ne interesează aici (cea din titlu) le‑a fost reamintită celor Unsprezece în al Său „de pe urmă Cuvânt” (In 15, 20)², lucru deosebit de important și semnificativ, căci vor fi nevoiți să propovăduiască în prezența fizică a Stăpânului (cu 52 zile mai târziu).

Acest mare cuvânt misionar a fost, desigur, rostit în casa din Capernaum, care slujea de „cartier general” acestei obști divino‑umane și care avea ușile închise.³

Dar să ne uităm mai întâi la felul de a acționa al Stăpânului și la pedagogia Sa. Hristos le‑ar fi putut face pe toate El Însuși, căci este Dumnezeu atotputernic, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Nu avea „nevoie” nici măcar de îngeri. Însă Tatăl Său ceresc a socotit altfel, iar Fiul, care Îl iubește pe Tatăl, ascultă de El cu desăvârșire: Fiu desăvârșit din Tată desăvârșit. A ales douăsprezece persoane din Israel – doisprezece bărbați – pentru a‑L ajuta în misiunea Sa dumnezeiască, pentru a prelua ștafeta și a împreună‑lucra cu El. După cum spunea Episcopul Ioan de Saint‑Denis⁴, Dumnezeu binevoiește ca Omul să lucreze dimpreună cu Dânsul. Însă trebuie să amintim că, dacă Hristos a ales să aibă nevoie de ajutor, aceasta înseamnă că El făptuiește și lucrează ca om, în firea Sa omenească, asumându‑și limitele acestei condiţii legate de cădere; Hristos nu Și‑a manifestat firea dumnezeiască decât în momente și în împrejurări cu totul excepționale (mai cu seamă cu prilejul minunilor Sale).

Primul element al pedagogiei Sale a fost să aibă toţi un loc de viață comun, „casa”⁵ pe care a închiriat‑o⁵ la Capernaum, unde trăiesc în comunitate, ca o familie, nu biologică, ci duhovnicească. Nu stau acolo în permanență, deoarece mai mulți sunt căsătoriți și au copii, fac o meserie, însă se întâlnesc adesea aici. Aici Îl văd pe Stăpânul lor trăind și pot să se impregneze de modelul Său viu, să‑L asculte și să dialogheze cu El. Este vorba mai mult de o inițiere decât de o învățătură. 

Cel de‑al doilea element este că Învăță-torul îi ia adesea cu El în călătoriile sale misionare, chiar dacă ei nu sunt întotdeauna cu toții prezenți. Îl văd cum interacțio-nează cu oamenii (societatea și persoanele), Îl ascultă (sunt primii Săi ascultători) și Îl ajută, mai mult sau mai puțin, îndeosebi în problemele logistice. Cei doisprezece văd cum face, cum acționează, cum reacționează.

În sfârșit, Învățătorul îi formează, îi instruiește, îi pregătește, îi inițiază. Așa se întâmplă mai ales în cazul acestui mare cuvânt misionar, inițial închinat numai lor, însă care devine prețios pentru toți cei care vor fi următori Apostolilor și pentru toți creștinii.

Acest cuvânt a fost, desigur, mai lung, cu numeroase întrebări puse de Apostolii strânși „în sobor”, care au cerut clarificări și precizări. Noi însă nu am arătat aici decât o sinteză făcută de un martor ocular, apostolul Matei.

Domnul a propovăduit mult, mai ales în Galileea, dar nu putea să meargă peste tot, nu putea ajunge la toți, fiindcă trebuia să propovăduiască Evanghelia și în Iudeea. Așadar îi va trimite pe ucenicii Săi, doi câte doi, să mărturisească despre El și să pregătească venirea Sa. Va face așijderea şi mai târziu, cu cei 70 de ucenici, lucru care‑I va îngădui să ajungă la mult mai mulți oameni. Dacă îi adunăm pe cei 12 cu cei 70 însumăm 83 de ucenici ai lui Iisus, care împreună cu uceniţele fac aproape o sută de persoane. De fapt, Hristos era șeful unei mari și foarte bine structurate echipe. Și vedem de mai multe ori în Evanghelie că Apostolii vin să‑I dea seamă de ceea ce au făcut. Misiunea a fost gândită cu maturitate, bine pregătită și împlinită conștiincios, nici vorbă de improvizaţie. Și se vede bine în Evanghelie că pentru a duce la bun sfârșit această Misiune, pe care i‑a încredințat‑o Tatăl Său, Hristos desfășoară o energie omenească admirablă, unită cu dumnezeirea Sa.

El le arată mai întâi către cine și unde trebuie să meargă (sau să nu meargă), ce trebuie să spună și să facă și chiar purtarea pe care trebuie să o aibă (Mt 10, 5‑15).

Apoi îi avertizează („Vă trimit ca pe niște oi în mijlocul lupilor, fiți deci înțelepți ca șerpii și nevinovați ca porumbeii… ”⁶). Și le vestește prigoana pe care o vor îndura, fără să le ascundă nimic, prigoană pe care a îndurat‑o El Însuși și pe care o va îndura până la judecata, Patima și moartea Sa. Hristos vorbește mereu limbajul adevărului cu toți, și nu ascunde nimic. Ce păcat că este atât de puțin urmat, uneori de către înseşi „elitele” religioase, influențate de ideologiile lumii, care edulcorează adevărul și puterea Evangheliei, ascunzându‑și lașitatea în spatele unui pseudo‑respect pentru unele persoane și al unei false păci sociale.  Însă ce putere le dă Duhul Sfânt celor care fac ascultare lui Hristos!

Și după ce a prorocit aceste încercări (Mt 10, 16‑23), Hristos abordează aspectul „pozitiv” al legăturii dintre Învățător și ucenici, careconstituie o mare învățătură duhovnicească pentru toți cei pe care Dumnezeu îi cheamă să conducă („șefi”, păstori), în fapt pentru toți creștinii, în fine, pentru întreaga omenire, căci toți trebuie să experimentăm cele două aspecte – învățător și ucenic –, fie și numai în relațiile dinte părinţi şi copii, în sânul familiei.

„Nu este ucenic mai presus de învăţătorul său, nici slugă mai presus de stăpânul său.”Ucenicul (în greacă mathêtês: elev, student, „învățăcel”)⁷ este un elev – un copil – care trebuie să asculte de învățător (în greacă didaskalos: „dascăl”, preceptor, cel ce transmite). Acest învățător nu este numai un „profesor” care transmite o știință, el transmite nu numai cunoștințe, ci și o înțe-lepciune, un fel de a fi, un duh: este un părinte. În cea de‑a doua parte a frazei avem termenul de „rob” (în greacă: doulos), care este mai puternic decât cel de „servitor”. Iar termenul corespunzător „învățătorului” este cu adevărat „kyrios”, domn, adică Dumnezeu. Avem aici o imagine foarte frumoasă a relației dintre Dumnezeu și făpturile Sale, căci suntem ai lui Dumnezeu, după cum robul este al Stăpânului său.

Această grăire, Logion dumnezeiesc, poate părea de ordinul evidenței. Însă dacă privim împreună întreaga istorie omenească, și mai ales viața duhovnicească a omenirii, inclusiv iudaismul și creștinismul, ne dăm seama de profunzimea și de pertinența acestui cuvânt, a acestei grăiri a lui Hristos. Într‑adevăr, vedem în urmarea Evangheliei că Domnul va fi uneori obligat să‑și cheme ucenicii înapoi, ca să nu se mândrească⁸ și să li se aducă aminte că Dumnezeu, prototipul nostru dumnezeiesc, este smerit. Punctul culminant se situează la Cina cea de Taină, unde Hristos va spăla picioarele ucenicilor Săi (Stăpânul și Învățătorul va sluji slugilor Sale; Domnul îi va sluji pe robii Săi). Trebuie deci să raportăm această frază și această învățătură a lui Hristos la relația dintre Dumnezeu și om.

Dumnezeu ne‑a făcut fără niciun interes, din pură iubire. Fără niciun interes a înscris chipul Său în „glodul” din care suntem plămădiți. Și ne‑a dat în același timp puterea de a ne asemăna Lui, adică să avem purtarea Lui, să ne facem asemenea Lui, să ne îndumnezeim. Însă nu trebuie să uităm niciodată că Îi datorăm totul, și că lucrul acesta e deja un har neprețuit (Hristos spune „îndestulător”) întru a ajunge la înălțimea desăvârșirii Sale: să rămânem smeriți, recunoscători și iubitori. Să nu îl urmăm pe Satana: heruvimul Satanaël este probabil una dintre cele mai mari inteligențe pe care le‑a plămădit Dumnezeu, care însă a voit să Îl reducă la sine pe Dumnezeu – Învățătorul și Stăpânul – și să‑I dea o lecție, altfel spus a vrut să‑și depășească Stăpânul, să‑I ia locul.

Un alt aspect al pericolului care îi pândeș-te pe oameni, și mai ales pe cei duhovnicești, este de a se lua pe sine drept Dumnezeu, de a pretinde că vorbeşte în numele Domnului sau de a vrea să‑I ia locul în inima oamenilor. Am îndrăzni să spunem că este o ispită pentru toți clericii. Acest lucru s‑a întâmplat chiar în vremea lui Hristos, El însuși i‑a căzut victimă. Sinedriul, cea mai înaltă instanță religioasă din Israel, care îi întrunea pe marii preoți, pe scribi și pe Farisei, adică teologii și asceții, i‑a spus lui Iisus Hristos: religia suntem noi, este treaba și afacerea noastră, noi trebuie să judecăm, nu Tu (deși a dat fățiș și public nenumărate dovezi ale dumnezeirii Sale); prin urmare au luat locul lui Dumnezeu. Hristos a fost judecat și osândit la moarte de către cei pe care îi pusese preoți și judecători. Dacă ne uităm la cei 2000 de ani de istorie ai Bisericii ne dăm seama că nici Biserica nu este la adăpost de acest păcat. Aceste purtări imprecise, aceste heteropraxii⁹, au dus probabil la apariția mai multor atei decât lucrarea directă a Satanei.

Hristos pune lucrurile la locul lor, pentru că știe că nu suntem smeriți din fire: Apostolii Săi aveau să facă minuni foarte mari, dar El trebuia să‑i înzestreze cu puterea de a respinge orice formă de pretenție.

Însă chiar şi după această magistrală învățătură Hristos continuă să îi avertizeze.

Dacă Mie, Stăpânul și Învățătorul, Mi‑au zis Beelzebul, adică Satana, aşa vă vor numi și pe voi Satana și vă vor arăta cu degetul, cum vor face cu Mine, chemându‑mă „proroc mincinos” și blasfemator! Ceea ce Mi s‑a întâmplat (și mi se va întâmpla) vi se va întâmpla și vouă: se vor purta cu voi ca şi cu Mine, adică veţi fi chinuiţi şi vorbiţi de rău. Dacă Eu, Învăţătorul şi Domnul vostru, sunt dispreţuit, calomniat, umilit, lovit, omorât, şi voi veţi păţi la fel. De Mă iubiţi, înduraţi toate din dragoste pentru Mine, aşa cum şi Eu îndur din iubire pentru Tatăl Meu.

„Nu vă temeți”, nu vă fie frică, tot ce este ascuns, fiind necurat și nepotrivit cu Dumnezeu, Îl voi dezvălui ca fiind fals și necurat dinaintea oamenilor, în ziua aleasă de Tatăl Meu. Nu este taină în afara relației de iubire dintre Dumnezeu și inima fiecărei persoane umane: nimic altceva nu este tainic și toate se vor dezvălui. Toate falsele şi necuratele taine ale tuturor oamenilor se vor dezvălui la Apocalipsă. Și veți fi îndreptățiți.

Ceea ce vă spun aici, între noi, strigați „pe acoperișuri”, urlați Adevărul pe care vi‑L arăt Eu. Vor ucide trupurile voastre, însă nu vor putea să vă ucidă sufletele, căci sunt ale Mele. Și vă voi învia în ziua cea de pe urmă. Nu vă temeți decât de Dumnezeu, Tatăl Meu ceresc, în Duhul Sfânt și cu Mine, pentru că numai El poate să îl arunce pe om, cu trup și suflet, în flăcările iadului, acest foc al iubirii Sale respinse. Satana nu poate nimic: este deja învins.

Priviți păsările, vrăbiile: nu au nicio valoare ca marfă¹⁰, se vând două pe un ban¹⁰; însă niciuna nu cade din cuibul său – lucru care se poate întâmpla – fără ca Tatăl Meu ceresc să știe aceasta și fără să îngăduie. Hristos folosește adesea un limbaj concret, care „grăiește” oamenilor. Sf. Ioan Gură de Aur zice limpede: „[...] nu spune că Dumnezeu face păsările să cadă. Spune doar că aceasta nu se întâmplă fără știrea Sa.”.¹¹ Însă Hristos nu a spus ce avea să vină! Cad pe pământ păsările, desigur, dar poate nu sunt moarte. Fiecare dintre noi, oameni căzuți, este o vrabie căzută din cuibul său, adică din Cer. Însă Tatăl Și‑a trimis Fiul pentru a mântui și salva această vrabie fără nicio valoare „de schimb”, gata să moară și poate chiar moartă, şi a trimis şi Duhul Său pentru a o învia. Adică Tatăl Meu le știe pe toate și le vede pe toate. Nimic nu se întâmplă fără îngăduința Sa, El le îngăduie pe toate, pentru pricini pe care nu ne este dat să le cunoaștem. Hristos a vorbit de păsări înainte de a ajunge la omul însuși: aveți păr frumos și nimeni nu poate să numere perii capului vostru, însă Tatăl Meu ceresc știe numărul precis al perilor capului vostru; tot așa cum cunoaște numărul precis al celulelor trupului vostru și numărul precis al atomilor care compun celulele voastre.¹² Apoi Domnul trage concluzia: „nu vă fie frică: voi prețuiți mai mult decât o mulțime de vrăbii”. Iar Sf. Ambrozie comentează: „Dacă Dumnezeu nu și‑a uitat păsările, cum dar ar putea să uite pe oameni? Fără îngăduința lui Dumnezeu, diavolul nu poate face rău.”¹³.

Tatăl Meu v‑a conceput și v‑a vrut, Eu v‑am plămădit, iar Duhul Sfânt v‑a insuflat Viață. Nu vă fie frică: omul, chip al lui Dumnezeu, face mai mult decât o pasăre, care nu este decât un simbol și nu chipul. Tatăl, Duhul și cu Mine v‑am voit așa cum sunteți (căci sunteți chipul Meu), așa cum vi‑l arăt și vi‑l dezvălui. Noi, Dumnezeiasca Treime, am pus preț pe voi, iar acest preț este duhovnicesc: nu disprețuiți darul lui Dumnezeu, nu aruncați acest mărgăritar de mare preț la porci!

Astfel, atenți la tot și la toate, după ce L‑au privit pe Hristos Cel înviat, după ce au atins trupul Său de slavă și după ce au primit Duhul Sfânt la Cincizecime, Apostolii vor putea propovădui Evanghelia în Israel și în lumea întreagă. Ucenicii vor fi pe măsura Învățătorului, robii pe măsura Domnului lor.

Fie binecuvântat în veci Învățătorul și Stăpânul și Domnul nostru Iisus Hristos, Cel Desăvârșit în dumnezeirea Sa și în omenirea Sa!

Note: