Trebuia deci ca prizonierul să fie deferit autorităților romane, iar guvernatorul să fie convins de vinovăția Lui, pentru a se obţine executarea osândei. Sarcină grea, pentru că judecata Sinedriului era de ordin religios, iudaic, pe când guvernatorul era un personaj politic – reprezentant al împăratului de la Roma – și un păgân, care nu știa nimic despre religia evreiască și o disprețuia. După judecata religioasă va veni deci judecata civilă, profană, politică.

Aici ne-am oprit în articolul nostru precedent¹ (despre „Judecata și osândirea la moarte a lui Hristos”). Reluăm astăzi cursul acestor evenimente sfinte, tragice și mântuitoare. Cei patru evangheliști au istorisit aceste evenimente de căpătâi, în care Hristos a săvârșit mântuirea lumii, însă există diferențe importante (și chiar contradicții) între cei trei Sinoptici (Matei, Marcu [de fapt Evanghelia lui Petru], Luca) și Ioan. Cum Sfântul Ioan este singurul dintre ei care a fost martor ocular al tuturor întâmplărilor (de la Cina cea de Taină la îngropare), vom urma istorisirea lui, completând-o cu cea a Sinopticilor.

În plan liturgic, evenimentele  corespund cu slujbele din Sfânta și Marea Vineri, care se trăiesc diferit în Răsărit și în Apus (pentru că lungi și „tragice”), dar fiecare după duhul lui, pe potriva realității duhovnicești.

Părinții Bisericii au comentat cu toții Patima și moartea Domnului, însă adesea pe scurt, probabil pentru că Evanghelia este limpede și nu are nevoie de completări.²

Noaptea aceea a fost o noapte înfricoșătoare pentru Hristos: judecat de cei pe care El îi pusese preoți și judecători – El Judecătorul cel Drept –, umilit, ocărât, lovit și osândit fără motiv, este aruncat într-un ungher, în așteptarea zorilor, fără să fi mâncat și fără să fi dormit, în frig și singurătate, părăsit de toți. „Dimineață” este adus de membrii Sinedriului, legat (Mc 15, 1) ca un răufăcător, la „pretoriu”, pentru a fi dat pe mâna guvernatorului Ponțiu Pilat. Cine este acest om și unde se petrec toate acestea? Romanii, care au cucerit Iudeea în anul 63 î.Hr., au integrat-o marii provincii a Siriei [Antiohia], lăsând la domnie dinastia Irodienilor, care se aliase cu ei. Cum Arhelau³, fiul lui Irod „cel Mare” și „etnarhul Iudeei”, se purtase ca un despot, împăratul Augustus l-a exilat, iar teritoriul său a fost încredințat unui guvernator.⁴ Ponțiu Pilat a fost guvernatorul Iudeei din 26 până în 36 d.Hr. Om din fire sceptic și versatil, era ambițios, brutal și nu era prea plăcut de evrei.⁵ Reședința sa obișnuită era în Cezareea Palestinei, însă venea la Ierusalim cu prilejul marilor sărbători (Paștele cădea în acea vineri), și atunci își avea reședința în fortăreața Antonia, alăturată la nord-vest esplanadei Templului, unde se afla sediul detașamentul militar roman care veghea asupra Ierusalimului. Acolo se găsea „pretoriul”, tribunalul guvernatorului.⁶

În linie dreaptă drumul nu este lung, căci palatul lui Caiafa se găsea în „cetatea preoților”, din centrul Ierusalimului, între Templu și palatul lui Irod, despărțite de un labirint de străduțe înguste. Dar membrii Sinedriului au avut grijă să asmută mulțimea, care avea să urle împotriva lui Iisus, să-L ocărască, să arunce cu pietre și cu gunoaie asupra Lui (până la moartea Sa pe Cruce). Alaiul se oprește la intrarea în pretoriu, care era înconjurat și păzit de soldați. Membrii Sinedriului, care aplică Legea în litera ei, nu vor să intre, pentru a nu se „spurca”, fiindcă era un loc idolatru. Tocmai L-au osândit pe singurul om drept și bun – propriul lor Dumnezeu și ziditor –, dar se tem să nu se spurce apropiindu-se de păgâni! Religioșii formaliști sunt uneori ridicoli.

Soldații Îl duc pe Iisus dinaintea lui Pilat, care stă așezat pe un fel de tron, într-un „atrium” roman splendid. Este un personaj important, înveșmântat în togă de aristocrat roman, înconjurat de numeroși slujitori şi de soldați, însă e cam prost dispus, pentru că a fost deranjat dimineața devreme. Ofițerii (sutași)⁷ slujesc de mijlocitori, însă guvernatorul va merge el însuși de mai multe ori la membrii Sinedriului. Trebuie să precizăm că, dacă turnul Antonia este o fortăreață militară, clădirile oficiale au multe deschideri și se poate vedea din afară, printre coloane, ce se petrece în atrium. Astfel, cei care sunt afară îi pot zări pe Iisus și pe Pilat, însă fără să le audă cuvintele.

Pilat se duce la membrii Sinedriului și îi întreabă: ce învinuire aduceți omului acestuia? Răspuns banal: este un răufăcător. Pilat: luați-l voi și judecați-l după Legea voastră (treburile voastre evreiești nu mă privesc și nu mă interesează). Aici trebuie să facem apel la Sf. Luca: ei Îl învinuiesc pe Iisus că răzvrătește oamenii [împotriva Romei], împiedicându-i să dea dajdie (Romei) și zicând că El este (regele) Hristos. Atacul este ingenios: rabbi din Nazaret s-ar fi ridicat împotriva puterii romane și s-ar fi proclamat rege. Iată ceva care trebuia să-l îngrijoreze pe guvernatorul roman. Toate acestea sunt însă minciuni: Hristos a fost întotdeauna loial față de orice putere, evreiască sau romană, şi îşi plătea impozitele indirecte⁸;  nu a spus niciodată public că El era Mesia și chiar le-a recomandat ucenicilor să nu spună asta (Mt 16, 20); și nu a spus niciodată cuiva că era rege.⁹

Pilat se îngrijorează și Îl întreabă pe Iisus: „Tu ești regele iudeilor?” [la toţi cei patru evangheliști]. Iisus răspunde da, pentru că spune întotdeauna adevărul. Însă adaugă de îndată, ca să nu existe nicio ambiguitate cu privire la împărăția Sa: „Împărăția Mea nu e din lumea aceasta.” [este cerească], pentru că altfel soldații Mei M-ar fi apărat. Pilat nu e liniștit decât pe jumătate, deci insistă: „Așadar ești rege?”. Da. „Eu spre aceasta M-am născut [ca om] şi pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie pentru adevăr; oricine este din adevăr ascultă glasul Meu.” Hristos a venit pe pământ pentru a da mărturie despre Tatăl Său ceresc, care este izvorul adevărului, fiind El însuși Adevărul („Eu sunt adevărul…”) și Duhul Sfânt, Duhul Adevărului. Asta înseamnă că a venit pentru a-i „învăța adevărul pe toți oamenii”, după cum zice Hrisostomul.¹⁰ Domnul i-a întins o mână lui Pilat, însă Pilat nu a luat-o. L-ar fi putut întreba pe Iisus, pe cel mai celebru rabbi din Israel: luminează-mă într-un domeniu pe care nu-l cunosc, dezvoltă-ți gândurile, să vorbim despre filosofie… Hristos l-ar fi învățat, pentru că voia să-i „mântuiască pe toți” când a spus „Cereți și veți primi.” (Mt 7, 7). Dar Pilat se închide în scepticismul pretențios al ignoranților și întreabă, ridicând din umeri: „Ce este adevărul?”... Adevărul este relativ, fiecare are adevărul lui… Şi astfel a respins Pilat invitația lui Hristos de a cunoaște adevărul. Sunt miliarde de oameni ca Pilat și societățile noastre sunt pline de ei: cu cât sunt mai neștiutori în cele duhovnicești, cerești și dumnezeiești, cu atât sunt mai pretențioși și mai disprețuitori.

Pilat se întoarce la membrii Sinedriului şi le zice: „Eu nu găsesc în El nicio vină.”. Aceștia își reiau învinuirile, dar fac o precizare: Iisus a învățat din Galileea până în Iudeea. Pilat este încântat la gândul că putea să se descotorosească de Iisus: pentru că este galileean, Îl trimite la Irod, tetrarhul Galileei, „care era și el la Ierusalim în zilele acelea”, considerând că acela trebuia să-L judece. 

Iisus străbate tot Ierusalimul de la est la vest, străjuit de soldați, legat, deja epuizat și nemâncat. Este dus la tetrarh, la Irod Antipa¹¹, unul dintre cei patru fii al lui Irod cel Mare, care domnea asupra Galileei și Pereei. Antipa auzise mult vorbindu-se despre Iisus, mai ales de la Ioan Botezătorul, pe care îl aruncase în temniță. Şi este încântat, pentru că voia să-L vadă pe Iisus făcând o minune (așa cum un magician ar face un număr de magie). Îl copleșește cu vorbe, dar Iisus nu răspunde nimic, pentru că știe că e o inimă uscată, fără nicio intenție de a se schimba, și un laș, care a pus să fie omorât Ioan Botezătorul pentru capriciul unei adolescente.¹² Irod și curtea sa Îl tratează pe Iisus cu dispreț și-L îmbracă într-o mantie pentru a-și bate joc de El ca rege. Apoi Iisus este adus înapoi la pretoriu de către soldați. Pe drum este hulit de mulțime și bătut cu pietre.

Pilat se întoarce la membrii Sinedriului și le spune același lucru, adăugând: Irod, ca și mine, nu a găsit nimic împotriva Lui. Îl voi pedepsi, ca să vă fac pe plac, apoi Îi voi da drumul. De fapt, Pilat știa foarte bine că Iisus era nevinovat, pentru că avea soldați și o poliție care îi spuneau tot ce se petrece în Iudeea (și chiar în Galileea); știa deci că Iisus nu avea decât cuvinte de pace, de iubire, de iertare, și că vindeca bolnavii. În plus, mai avea și mărturia soției sale, care Îl admira pe Iisus (cf. nota 14). Toată lumea știa aceste lucruri în Israel. Însă el are de rezolvat o problemă de păstrare a ordinii: are în față o mulțime de oameni care urlă și e plină de ură, care „vrea sânge”, ca în amfiteatre și circuri. Cum să-i liniștească?¹³ Hotărând cu cinism să biciuiască un nevinovat. Și crede că a găsit un șiretlic: în fiecare an, la Paște, era obiceiul să fie eliberat un prizonier. Or, în acel moment se afla în închisoare un prizonier faimos, Baraba, un ucigaş care provocase o răscoală [împotriva puterii romane, ceea ce nu putea decât să fie pe placul evreilor]. Pilat spune mulțimii: „Pe cine voiți să vă eliberez: pe Baraba sau pe Iisus, care Se cheamă Hristos?” (la Sf. Marcu și la Sf. Ioan „regele Iudeilor”).

Sf. Matei și Sf. Marcu aduc aici o observație importantă: „Pilat știa că arhiereii Îl dăduseră pe mâna lui din invidie.”. E foarte clar acest lucru de la intrarea mesianică a lui Iisus în Ierusalim (la Florii): erau furioși văzând că toată lumea se ducea la El și Îl urma, iar ei își pierdeau astfel din putere, din faimă (și din bani!). Pilat nu știe ce să mai facă și pe unde să scoată cămașa. Atunci se petrece un incident ciudat: soția lui Pilat¹⁴ îi trimite o tăbliță pe care scrie [ai grijă,] „nimic să nu-I faci Dreptului aceluia, că mult am suferit azi [noapte], în vis, pentru El”. Este a doua oară când Dumnezeu îi întinde mâna lui Pilat pentru a-l chema să se poarte cu demnitate. Dar nu a înțeles (sau nu a vrut să înțeleagă).

Sf. Matei precizează atunci că „ arhiereii şi bătrânii au aţâţat mulţimile ca să ceară pe Baraba, iar pe Iisus să-L piardă”, lucru confirmat şi de Sf. Marcu și de Sf. Luca. Mulțimea urlă „eliberează pe Baraba și osândește-L pe Iisus!”.

Acum începe mucenicia lui Hristos. Este dus într-o curte, dezbrăcat, legat de un stâlp¹⁵ și supus unei groaznice biciuiri. Suntem foarte bine informați despre faptul acesta datorită principalei relicve a lui Hristos, Sfântul Giulgiu¹⁶ de la Torino, giulgiul său mortuar, care I-a acoperit trupul la puțină vreme după biciuire. Pe giulgiu a rămas urma tuturor chinurilor pe care le-a îndurat în Sfânta și Marea Vineri, urmă pe care lumina necreată a Învierii a fixat-o în țesătură (ca pe o placă fotografică) într-un chip de neșters. Această relicvă a fost studiată de numeroși savanți (fizicieni, chimiști, medici, bibliști, istorici) şi ne-a dat informații prețioase asupra trupului lui Hristos, a Patimii și a Morții Sale.

Biciuirea era un supliciu roman legal. În mod normal, biciuirea trebuia să aibă loc înaintea răstignirii, ceea ce nu pare să se fi petrecut, dacă îl urmăm pe Sf. Ioan.¹⁷ Osânditul era biciuit cu un bici regulmentar, numit flagrum (un mic mâner de lemn de care erau legate fâșii de piele subțiri, lungi și flexibile, care se terminau cu nişte bile de plumb sau cu oscioare de oaie). Numărul legal de lovituri era de „40 minus 1” (39 de lovituri) la evrei, dar la romani acestea nu se opreau decât ca să-l lase pe osândit în viață, pentru că trebuia neapărat să fie răstignit de viu (!), ceea ce pare că s-a întâmplat şi în cazul lui Hristos (s-au numărat cel puțin 60 de lovituri (și poate mai mult de o sută) pe giulgiu). În funcție de urmele de pe giulgiu, care se încrucișează în formă de plasă, medicii¹⁸ estimează că erau doi călăi, care alternau loviturile, date și prin spate și prin față, inclusiv asupra membrelor (pe picioare și pe brațe). În urma loviturilor avea loc și o considerabilă pierdere de sânge.¹⁹ Un om obișnuit ar fi trebuit să moară. Însă Iisus avea o constituție robustă (era înalt și puternic) și mai ales un „moral de oțel” în sufletul Său omenesc. Ştia că aceasta era voia Tatălui Său ceresc și a rezistat până la capăt. După Evanghelie, Domnul nu a lăsat să scape nicio plângere, după cum prorocise Isaia (53, 7). Dar nu trebuie să uităm că Iisus S-a născut om curat și neîntinat, la fel ca primul Adam, strămoșul nostru, şi a dus firea omenească la desăvârșire²⁰ (ceea ce nu au făcut Adam și Eva), pentru că firea Sa omenească era plină de Duhul Sfânt (după caracterul ipostatic al Duhului Sfânt, care este de a le plini pe toate, de a sfinți și de a îndumnezei).

Aceste groaznice lovituri de bici pe care le-a primit Hristos și care I-au brăzdat tot trupul sunt loviturile pe care le-au meritat păcatele noastre, mai ales păcatul violenței. Domnul a fost pedepsit pentru noi (Is. 53, 4-6), care nu am vrut să purtăm „jugul Său bun și povara Sa ușoară” (Mt 11, 29-30).

Însă lucrurile nu s-au oprit aici. Soldații se plictiseau, aşa că au vrut să se distreze și să-și bată joc de regalitatea Lui, ridicolă în starea în care era. Evreii vor un rege, hai să le dăm un rege… În domeniul răutății gratuite, Satana este mereu inventiv. S-au dus să culeagă ramuri dintr-un soi de arbust²¹ cu spini lungi²², înfricoșători, şi au făcut din ele un fel de cunună, pe carei-au înfipt-o cu brutalitate pe cap, să fie siguri că spinii vor intra adânc. Medicii estimează că aceasta a fost una din suferințele cele mai cumplite ale lui Hristos. După mărturii vechi (Sf. Vincent din Lérins [sec. V], Sf. Grigorie din Tours [sec. VI] și clarvăzătoarea Sf. Brigitte [sec. XIV]), ar fi fost vorba de un fel de căciulă din trestii împletite²³, pe care soldații ar fi fixat ramuri ascuțite, ceea ce înseamnă că tot craniul lui Hristos suferea. Această „cunună” fiind rezistentă, Hristos va trebui să o îndure până la moartea pe Cruce. Prin aceste suferințe Hristos ne vindecă de păcatele pe care le facem cu gândul, gânduri care ni se preschimbă apoi în fapte de răutate. Apoi soldații au găsit o veche hlamidă roșie,aruncată într-un colț, și I-au pus-o pe trup ca pe o mantie regească, apoi i-au pus în mână o trestie, caricatură de sceptru regal.

După care au încins o sarabandă satanică²⁴, scuipând asupra lui Iisus, lovindu-l peste cap cu trestia (ceea ce înzecea durerile provocate de cununa de spini) și prefăcându-se că I se închină, zicând: „Bucură-te, regele iudeilor.”. Generalul dumnezeiesc, domn peste oștile îngerești, era dat pe mâna unor soldați de rând. Satana²⁴ a fost încântat de această mascaradă blasfematoare, fiindcă prin Iisus Cel întrupat Satana îl umilea pe Om, chip al lui Dumnezeu, pe care nu suporta să-l vadă.

Pilat se întoarce atunci către iudei „pentru a treia oară” (Lc 23, 22), spunându-le iarăși că „nicio vină de moarte nu a găsit întru El”, și li-l aduce pe Iisus plin de sânge, desfigurat și deghizat în rege tragic: „Iată omul” (ecce homo), zice, sperând să le calmeze ura și beția de sânge. Dar se întâmplă exact pe dos: „Răstignește-L! Răstignește-L!”. Pilat spune din nou: răstigniți-L voi. Atunci membrii Sinedriului aduc cel mai important argument pe care îl au: „Trebuie să moară pentru că S-a făcut pe Sine Fiul lui Dumnezeu.”. Pilat începe în clipa aceea să se teamă cu adevărat, pentru că e depășit de conținutul evenimentelor. Chiar și păgânii au simțul celor dumnezeiești.

Şi se întoarce în grabă la Hristos și Îl întreabă iarăşi: „De unde ești Tu?”. Adică, e adevărat ce spun? Ești Tu cu adevărat Fiul lui Dumnezeu? Iisus nu răspunde nimic, pentru că un păgân ca Pilat nu putea să înțeleagă cine era Mesia (numai evreii puteau să înțeleagă acest lucru), dar și pentru că Pilat nu răspunsese celor două prilejuri de a şti, care i se dăduseră. Atunci se enervează și Îl ia pe Hristos de sus: „Mie nu-mi vorbești?”. Mie, reprezentantul Împăratului? Nu înțelegi că am multe puteri? Putere am „să Te eliberez sau să Te răstignesc”. Atunci Hristos răspunde, pentru că are o învățătură teologică de dat lumii întregi, pentru totdeauna: „N-ai avea nici o putere asupra Mea, dacă nu ţi-ar fi fost dat ţie de sus.” (In 19, 11). Înseamnă, prin urmare, că toate puterile vin de la Tatăl ceresc²⁵, singurul izvor a toate cele ce sunt. Și adaugă: „de aceea cel ce M-a predat ţie mai mare păcat are”. Tu nu ai primit de la Tatăl Meu decât o putere politică, exterioară, mică, însă marele preot care M-a dat pe mâna ta a primit o putere spirituală, sacramentală, simbol a ceea ce sunt Eu însumi, mare preot în veac, și a făcut ceea ce a făcut în cunoștință de cauză, făcă nicio scuză. Tu ești numai un laș, dar el este blasfemator, sacrilegiu și ucigaș de Dumnezeu.²⁶

Pilat iese din nou înaintea poporului, alături de Iisus, și spune: „Iată Împăratul vostru!”²⁷. Mulțimea urlă de ură. Satana a înțeles și va da atacul pentru ca Mielul lui Dumnezeu să fie ucis, jertfit. Membrii Sinedriului spun: „Dacă Îl eliberezi pe Acesta, nu eşti prieten al Cezarului. Oricine se face pe sine împărat este împotriva Cezarului.”. Apoi: „Nu avem împărat decât pe Cezarul.”. Asta e prea de tot. Pilat se teme pentru viața sa. Dacă va fi denunțat împăratului²⁸, va fi exilat, poate chiar ucis. Argumentul este imparabil. Pilat își scapă pielea.

Văzând că nu se poate împotrivi voinței mulțimii, Pilat are un gest vrednic de mirare: se scutură public de orice responsabilitate morală spălându-se pe mâini dinaintea poporului și zicând: „Nevinovat sunt de sângele Dreptului acestuia. Voi veţi vedea.”²⁹. Asta e cea mai mare ipocrizie. Avea toată puterea să-L elibereze pe Iisus și să țină piept mulțimii, după cum tocmai se lăudase dinaintea lui Iisus. De fapt, știe foarte bine că e vinovat, ştie că osândește la moarte un nevinovat.³⁰ Dar lasă impresia că își pregătește apărarea pentru judecată [cea de pe urmă, post-mortem]. Și tot poporul răspunde cu o frază îngrozitoare: „Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri!”. Acest lucru se va întâmpla cu prilejul primului război evreiesc (în 70), care va aduce distrugerea Templului și a Ierusalimului, apoi cu prilejul celui de-al doilea război evreiesc (în 135), care va duce la deportarea evreilor în tot Imperiul, apoi la persecutarea lor vreme de două milenii, a cărei culme va fi atinsă prin shoah.

Pilat îl eliberează pe Baraba și Îl dă pe Iisus să fie răstignit. Satana a câștigat. Lașitatea funcționarului imperial și ura evreilor împotriva lui Iisus au învins. Mielul lui Dumnezeu va putea să-Și dea viața pentru a mântui lumea și omul, Îşi va înălţa pe cele mai înalte culmi iubirea, desăvârșit în omenescul Lui, după cum Tatăl Său desăvârșit este. Fie binecuvântat în veci!

Însă lașitatea ucigașă nu i-a fost de folos lui Pilat. Mai întâi va fi exilat în Galia, de către împăratul Caligula (în anul 37), unde, după Eusebiu din Cezareea, s-ar fi sinucis (ca și Iuda). Mai mult, când creștinii au alcătuit simboluri de credință pentru botez au menționat limpede și lămurit numele ucigașului Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos: „care a pătimit sub Ponțiu Pilat” (Crezul numit Apostolic) şi „s-a răstignit sub Ponțiu Pilat” (Crezul de la Niceea - Constantinopol), probabil pentru a mărturisi realitatea istorică a muceniciei lui Hristos, a morții Sale și deci a Învierii Sale. Iar aceasta va dura până la sfârșitul vremurilor, până la întoarcerea lui Hristos în slavă.

Pătimirile de neînchipuit ale lui Hristos ne copleșesc peste măsură, după cum spune Sf. Ioan Gură de Aur.³¹ De fapt, ele depășesc puterea noastră de înțelegere, într‑atât kenoza dumnezeiască este „abisală” în Hristos și într-atât căile lui Dumnezeu sunt tainice și nepătrunse. Nu putem decât să contemplăm „Omul durerilor”³², prorocit de Isaia cu opt veacuri înainte, și să plângem cu inimă zdrobită.

Note: