Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale si Meridionale
Revista de spiritualitate ortodoxa si informare - www.apostolia.eu
Această frază a lui Hristos pare să nu aibă nimic neobișnuit la o primă lectură. Cu toate acestea, ea exprimă un logion1 dumnezeiesc de primă importanță, adică o revelație teologică referitoare la Hristos și la Sfânta Treime, un precept duhovnicesc de căpătâi. Fraza însăși se găsește la sfârșitul unui cuvânt al Domnului care nu este relatat în întregime decât de Sf. Matei (11, 25‑30) (prima parte (25‑27) este relatată și de Sf. Luca (10, 21‑22), dar într‑un context diferit). După câte știm, numai Sf. Ioan Gură de Aur a comentat‑o, într‑o foarte frumoasă omilie2.
În ce context evanghelic a rostit Domnul fraza aceasta și cui i Se adresa? Aflăm de acest cuvânt la începutul Misiunii pământești a lui Hristos, după discursul Său de început – chemarea celor Doisprezece și cuvântul de misiune pe care îl va adresa lor. Urmează apoi dialogul la distanță, prin intermediul ucenicilor, dintre Ioan Botezătorul [aflat în închisoare] și Iisus, cu prilejul căreia Domnul face un minunat elogiu Înaintemergătorului Său, „Ilie, cel care trebuia să vină” (Mt 11, 14); iar ca răspuns la inima învârtoșată a lui Israel, care nu i‑a primit nici pe Ioan, nici pe Iisus, Domnul ceartă cetățile de pe malul mării Galileei („Vai ție…”), expresie a înfricoșatei „mânii a lui Dumnezeu”.3
Hristos se adresează direct Tatălui Său ceresc pentru a‑I da slavă, „căci a ascuns acestea [revelațiile pe care le făcuse vreme de câteva luni] de cei înţelepţi şi pricepuţi4 [marii preoți, cărturarii și Fariseii, mariiintelectuali și filosofi, falșii maeștri spirituali, pe care Hristostomulîi numește „falși înțelepți”] şi le‑a descoperit pruncilor” [de fapt celor care se poartă ca niște prunci]. Şi mărturisește legătura sublimă, care depășește înțelegerea omenească, dintre Tatăl Său ceresc și El însuși, Fiul Său cel unul‑născut și întrupat. Sf. Ioan Gură de Aur face o lungă exegeză a acestui pasaj și spune că Hristos Își arată aici unitatea Sa fireascăcu Tatăl, pentru că au o singură voie5. Acest lucru este întărit de Sf. Luca, de la care aflăm că „Iisus S‑a bucurat în Duhul Sfânt [ca om]”, căci prin gura lui Hristos, Logosul sau Cuvântul, se manifestă voia unică a Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh, mărturisind unitatea firii lor5.
Imediat după aceea Iisusține un cuvânt minunat, care se adresează celor de față, probabil celor Doisprezece, darși evreilor care Îi urmează. De fapt, Sf. Matei nu menționează pe nimeni în special: când Hristos zice „voi”, El se adresează întregului Israel, viitorilor Creștini, în fine, întregii omeniri. Un cuvânt de acest fel, destul de rar în Evanghelie, este impresionant și „amețitor”, pentru că de fapt Sfânta Treime este Cea Care se adresează (prin gura lui Hristos) întregii „Sale” zidiri, omenirii întregi. E ca și cum am sta cu toții – miliarde de oameni – dinaintea Lui, ca la Judecata cea de pe urmă. „Frica lui Dumnezeu” pune stăpânire pe noi.
„Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi.” Această traducere este folosită în franceză și în română, dar în greacăsensul ei estemai precis: „voi toți care vă chinuiți și sunteți doborâți de povară”, „Eu vă voi da odihnă”. Hristos se adresează aici tuturor celor care suferă și sunt epuizați, extenuați, descurajați, deznădăjduiți. „Veniți la Mine” vrea să spună că El nu impune nicio condiție religioasă, morală, socială, culturală, de sex sau de vârstă. „Şi vă voi da ușurare”, odihnă, pace… Hristos vorbește ca un tată copiilor săi, ca un frate mai mare fraților săi mai mici, ca un om puternic celor care sunt slabi, ca un doctor bolnavilor, ca un om fericit care vrea să‑i mângâie pe cei nefericiți, ca un om bucuroscare vrea să le aducă bucurie celor întristați. Cine pe lumea asta nu ar vrea să audă astfel de cuvinte mângâietoare? Cine în afara Luile‑a rostit? Și cu toate astea, Iisus Hristos este probabil omul cel mai puțin iubit și cel mai urât, de 2000 de ani încoace.Frații Săi evrei L‑au osândit la moarte, păgânii greco‑romani i‑au disprețuit, ucis și prigonit vreme de treisecolepe cei care credeau în El, Musulmanii fac la fel de 13 veacuri, iar ideologiile moderne anticreștine, care înfloresc de la revoluția franceză încoace, fac totul pentru a decreștina societatea și pentru a distruge Biserica. El însuși va spune cu o tristețe nesfârșită: „M‑au urât pe nedrept” (In 15, 25).
Domnul își continuă chemarea, al cărei ţel este acela de a da curaj tuturor oamenilor: „Luați jugul Meu asupra voastră”, expresie remarcabilă, deoarece „jugul”6este o bucată de lemn folosită la înjugarea a doi boi, pentru ca puterea lor împreunăsă poată trage o sarcină prea grea pentru unul singur (o căruță, un plug, trunchiuri de copaci…). În această înjugare unul dintre boi domină și îl trage pe celălalt. Hristos ne spune (fiecăruia dintre noi îi spune): povara ta este prea grea, nu o scoți la capăt, agață‑te de Mine, intră în jugul Meu și să tragem împreună. Eu sunt puternic7, pentru că sunt Dumnezeu, sunt cu Tatăl Meu și cu Duhul Sfânt; puterea Mea dumnezeiască se plinește în slăbiciunea Omului, în slăbiciunea firii Mele omenești, în slăbiciunea ta; Eu sunt cel care duce cea mai mare parte a poverii, însă tu trage cu Mine, lucrează împreună cu Mine, cooperează cu Dumnezeu. Hristos nu ne dă de pomană, după cum ar face un bogat cu un cerșetor, cine responsabilizează și ne cere să lucrăm împreună cu El la propria noastră mântuire, pe care El o săvârșește.
Traducerile franțuzești sunt divergente în ceea ce priveştecontinuarea discursului Său (epicentru alacestui articol). Am păstrat în titlu traducerea cea mai cunoscută: „învățați‑vă de la Mine că sunt blând și smerit cu inima”, careni se pare cea mai grăitoare şimai expresivă, pentrucă Hristos ne face o revelație asupra Lui însuși. Cu toate acestea, ea nu corespunde în întregime textului grec al Evangheliei. Cea mai mare parte a traducătorilor moderni spun „primiți învățăturile Mele”, „puneți‑vă la școala Mea”, „fiți ucenicii Mei”. Această propoziţieeste de cele mai multe ori urmată de „căci” sau de „pentru că” (oti, în greacă, quia, în latină), ceea ce înseamnă că există o legătură între această poruncă și revelația care urmează[8]. Cu toate acestea, traducerea franceză a omiliei Sf. Ioan Gură de Aur referitoare la această pericopăcorespunde cu titlul nostru. Dar acest lucru nu schimbă cu nimic conținutul logion‑uluidumnezeiesc de care ne ocupăm aici.
„Că sunt blând și smerit cu inima.” Ce înseamnă a fi blând? Ce este blândețea? Blândețea este contrarul violenței și a „silirii”, fiindcă îi respectă pe ceilalți, nu‑i constrânge, nu se impune, ci se propune, deschide ușa înțelegerii, a dialogului, a iubirii… Toți oamenii, de la căderea lui Adam și a Evei până astăzi, Îl văd pe Dumnezeu ca pe Cineva puternic, tare, de temut, înfricoșător. Găsim acest lucru în aproape toate religiile păgâne, antecreștine, dar și în Vechiul Testament (de pildă Dumnezeu i Se va arăta prorocului Ilie în „adiere de vânt lin” și nu în tumultul furtunii și al tunetului – I Regi 19, 9‑13). Iată extraordinara revelație: acest Dumnezeu atotputernic, care a creat totulși Căruia totul Îi aparține și Îi este supus, acest Dumnezeu, adevăratul și singurul Dumnezeu, este blând. Hristos vorbește mai înainte de oricedespre Sine, dovedindu‑şi blândeţea cu prilejul osândirii Luila moarte și al înfricoșătoarelor Sale Patimi (cu un singur cuvânt i‑ar fi putut nimici pe toți dușmanii Săi). Însă ceea ce ne revelează Hristos despre persoana Sa (dumnezeiească) este și o revelație a celorlalte două persoane din Treime, fiecare după caracterul Său ipostatic. Astfel, Tatăl este blând ca Izvor al blândeții. Duhul este blând ca duh al blândeții. Fiul, la rândul Său, este Blândețea însăși, pe care ne‑o revelează și o manifestă.
Ce înseamnă a fi smerit? Ce este smerenia9? Smerenia este contrarul mândriei, al pretenției, al suficienței, al autosatisfacției. A fi smeritînseamnă a nu fi centrat pe sine, a lăsa loc altuia. Contrar blândeții, despre care tocmai am vorbit și care poate fi firească la anumite persoane, smerenia nu ne este deloc firească, este un comportament duhovnicesc pe care l‑am pierdut la căderea protopărinților noștri, pentru că păcatul lor a fost unul de mândrie. Nu ne naștem smeriți, devenim smeriţi, fiind unul dintre lucrurile cel mai greu de dobândit. Smerenia presupune a muri sieși,una dintre celemai greu de trăit antinomii duhovnicești. Hristos nu a încetat a vorbi despre smerenie în pildele Sale10 și nu a încetat a ne‑o arăta în persoana Sa, în purtarea Sa, lucrugreu de crezut uneori și de suportat (să ne amintim cum nu înțelegeau acest lucru ucenicii Săi).
Hristosnu se mulțumește să spună că e smerit, ci adaugă: [smerit] „cu inima”, ceea ce are o semnificație importantă. Traducerea în franceză, ca și în multe alte limbi, ar putea da de înțeles că sintagma „cu inima” privește în același timp blândețea și smerenia, darsintaxa greacă arată clar că se referă doar la smerenie11. Ceea ce vreasă spună că smereniaLuinu este doar aparentă, exterioară (un omar putea părea smerit şisă aibă o inimă mândră, atitudine frecventă, mai ales la cei puternici și chiar la oamenii Bisericii); adicăinima Mea omenească – centrul firii Mele omenești, Templul lui Dumnezeu în firea Mea omenească – este smerită, este o realitate lăuntrică, de neatins, veșnică.
Aşadar, după cum am zis mai sus, această revelație este și una cu privire la Tatăl și la Duhul, fiecare după caracterul Său ipostatic. Astfel, Tatăl este izvorul smereniei, Duhul este duhul smereniei, iar Fiul este Smerenia, pe care ne‑o arată și o manifestă.
Această revelație, care se adresează întregii omeniri, este excepțională. Cuvântul de început se referea la cum săne schimbămcondiția de oameni căzuți pentru a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu, la sfințenie, sprea intra în Împărăția lui Dumnezeu. Încet‑încet, Domnul ne va face apoi revelații despre El însuși [și deci despre Tatăl Său și despre Duhul], în funcție de împrejurări. Această revelație cu adevărat „teologică” va culmina cu „Cuvântul Său cel de pe urmă”, care este punctul ultim al Revelației și al înțelegerii omenești a lui Dumnezeu, adică al teologiei „catafatice”12. Altminteri, numai experiența lui Dumnezeu, calea apofatică11, duce la extaz, atunci când suntem plini de lumina necreată și ajungem la îndumnezeire, care este țelul vieții omenești.
Domnul Îşi sfârșește apoi Cuvântul: „și veți găsi odihnă sufletelor voastre”. Hristos spune din nou lucrul acesta citându‑lpe prorocul Ieremia (16, 16b). Această „odihnă” este pacea, unitatea, nepătimirea, bucuria, contrariultuturor pătimirilor acestei lumi căzute. Și este lăuntrică („sufletelor voastre”), nu este nici trupească, nici psihologică, nici socială, esteduhovnicească, în Dumnezeu. Această odihnă îi este inaccesibilă lui Satan și demonilor,este veșnică.
Fraza finală este foarte frumoasă și revine asupra jugului: „căci jugul Meu e bun și povara Mea ușoară”. Este partea cea mai grea și cea mai puțin inteligibilă a cuvântului Său. Adjectivul grec chrêstos, tradus în latină prin suav, înseamnă dulce, agreabil, binefăcător, bun. Or un jug, bârnă de lemn pusă pe ceafă (ca și crucea13 purtată de Hristos), nu este nici dulce, nici agreabil. Cât despre „ușor”, o povară nu e niciodată ușoară, este grea. Când ne uităm la drumul nostru de creștini pe acest pământ vedem că nu este decât un șir de dureri și de răni, un coșmar și nu o bucurie. Cât despre încercări, sunt atât de grele, încât uneori cădem în deznădejde.
Și atunci ce a vrut să spună Domnul? Sf. Ioan Gură de Aur ne luminează, după cum face adesea cu pasajele dificile din Evanghelie: Domnul tocmai vorbise despre „povară”, și știa că acest termen e greu de înțeles oamenilor, fiindcă înseamnă durere și pătimire. Sf. Ioan zice: nu vă temeți când vă vorbesc despre povară, căci este ușoară, adaugând pentru cei ce‑l ascultau: „când veți face ceea ce ne poruncește Hristos, povara Sa va fi ușoară [pentru că El o va purta împreună cu voi]. În sensul ăsta o numeşte povară aici. Veți face ceea ce vă poruncește Iisus Hristos dacă sunteți blânzi, modești și smeriți.”
Să urmăm deci blândeții și smereniei Stăpânului și Domnului nostru, să luăm asupra noastră jugul Lui ca pe al Celui „tare și puternic, Domnul cel tare în războaie, Împăratul slavei”14, căci prin acest jug El ne poate scoate din prăpastie și ne poate mântui.
A Lui fie Slava în vecii vecilor!
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale
Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni
Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni
Copyright @ 2008 - 2023 Apostolia. Toate drepturule rezervate
Publicatie implementata de GWP Team