Duhul Sfânt le‑a fost insuflat de către Hristos sfinților apostoli pentru ca toate câte le vor fi iertate oamenilor pe pământ sa le fie iertate și în cer (Matei 16, 19; 18, 18; Ioan 20, 22‑23). Duhul iertării Domnului a rămas în Biserică lucrător până astăzi prin taina Sfintei Spovedanii, prin slujirea preoțească pecetluită în cuvintele dezlegării de păcate rostite de preot în numele Domnului: „Domnul şi Dumnezeul și Mântuitorul nostru Hristos sa te ierte pe tine ..., iar eu, preotul și duhovnicul, te iert și te dezleg în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.”. Duhul Sfânt eliberează sufletul de greutatea neputințelor și a păcatelor mărturisite, îi dă putere să lupte, îl înviază, îl naște din nou. Ați văzut cum după spovedanie se luminează chipul celui ce s‑a mărturisit cu sinceritate, din toată inima, și a primit iertarea lui Dumnezeu? A spune tot ce ai în minte și în inimă înseamnă a trece un prag psihologic, a te elibera de angoase și, treptat, a învăța să trăiești liber în Hristos. Nu te mai ascunzi precum Adam în rai, după cădere, ci îți recunoști slăbiciunile și Îl rogi pe Dumnezeu să te ierte și să te vindece. Acest pas poate fi dificil la început, însă dacă este făcut, îi schimbă viața omului întru totul. Aceasta întrucât voinței omului de a se îndrepta și vindeca i se adaugă puterea harului lui Dumnezeu.

Orice am fi făcut, Dumnezeu ne iartă dacă ne căim sincer și ne străduim să ne îndreptam. Trebuie să‑i ajutăm şi pe cei care au tendința de a‑și trece ușor cu vederea slăbiciunile și greșelile, spunând „dar eu nu am păcate, de ce sa mă spovedesc?”; trebuie să le deschidem ochii în faţa grozăviei păcatului și a hainei mincinoase pe care acesta o îmbracă, fiindcă spunând așa ceva „ne amăgim pe noi înșine și adevărul nu este întru noi” (I Ioan 1:8).

Constantin Noica spunea despre fiul risipitor (Luca 15, 11‑32) că, dacă și‑ar fi întâlnit la timp învățătorul, n‑ar fi rătăcit în lumea corupției spirituale. Retrăgându‑ne privirile în perimetrul vieții noastre de creștini, v‑aș întreba de ce credeți că am avea nevoie de un părinte duhovnicesc? Si de ce anume se lipsește un creștin care nu are un duhovnic?

Cazând în păcat, omul și‑a pierdut posibilitatea de a cunoaște voia lui Dumnezeu în mod nemijlocit. Egocentrismul și iubirea de sine l‑au condus la trufie și orbire spirituală. Aflat în această stare, care reprezintă o alterare a frumuseții spirituale pe care Dumnezeu i‑a dăruit‑o omului la creație, acesta ajunge să nu mai poată distinge cu ușurință binele de rău. Duhovnicul, luminat de Duhul Sfânt, poate să vadă ce e bun și ce e rău în ființa și în viața noastră, și astfel poate să lucreze împreună cu noi, arătându‑ne calea pe care trebuie să o urmăm pentru a dobândi îndreptarea și pentru a crește duhovnicește.

În legătura pe care o stabilim cu părintele duhovnic învățăm să fim realiști. Părinții Bisericii și marii asceți ne învăța că nimeni nu poate fi propriul său judecător, căci putem fi ori prea aspri ori prea indulgenți cu noi înșine. Cine cere sfat nu greșește, întrucât nu se bizuiește doar pe propria rațiune, ci are, în plus, posibilitatea de a dobândi mai multă înțelepciune. De aici şi dictonul bine cunoscut: „cine vrea să se mântuiască, cu întrebarea să călătorească”; însă acest lucru nu înseamnă că trebuie să întrebăm pe oricine și oricum. Duhovnicul, ales mai întâi cu multa chibzuială, ne poartă păcatele înaintea lui Dumnezeu și ne vestește voia acestuia în circumstanțele vieții noastre. Căci, oricât de multe cărți am citi sau oricât de înțelepți ne‑am socoti, nu putem înlocui îndrumarea personală a părintelui duhovnic.

Cum să ne alegem un duhovnic?

Este important să dorim să ne apropiem, să ne deschidem sufletește și să stabilim o legătură duhovnicească cu un părinte duhovnic. Aceasta exprima implicit dorința noastră de a ne apropia de Dumnezeu, de a dobândi iertare, vindecare și ajutor. Este bine să începem să ne spovedim acolo unde mergem la biserică, și apoi vom socoti dacă năzuințele noastre spirituale sunt împlinite sau dacă Dumnezeu ne va îndrepta pașii spre un alt duhovnic. Nu trebuie să cutreierăm lumea pentru un a găsi un „profet”. Sfântul Ioan Casian ne spune că înțelepciunea nu stă, în mod necesar, în mulțimea anilor sau în părul alb. Deci, să nu ne lăsăm înșelați de aparențe sau de un ideal ireal. Să‑L rugăm pe Dumnezeu să ne scoată în cale părintele potrivit, nu după voia noastră și pe placul nostru, ci după trebuințele sufletești pe care le avem.

Vă mărturisesc că, din puțina experiență practică pe care am dobândit‑o, am observat că majoritatea oamenilor, odată ce își deschid sufletul înaintea duhovnicului, încep să vadă ei înșiși soluția problemelor lor. Duhovnicul este acolo pentru a le întări ceea ce ei deja întrevăd prin mijlocirea conștiinței lor.

În ce situații se cuvine abordat duhovnicul? Și cât de des?

În orice situație. De câte ori avem nevoie de sfat, mângâiere, încurajare, de câte ori greșim sau chiar și când facem un lucru bun. Părinții duhovnici se bucură de reușitele noastre, nu sunt puși în Biserică doar ca să ne asculte păcatele; ei sunt, oarecum, precum părinții noștri trupești. Sfântul Paisie de la Sfântul Munte Athos (†1994) mergea la părintele său duhovnic ori de câte ori avea nevoie de sfat, chiar de mai multe ori într‑o zi. Dumnezeu i‑a dăruit „har peste har”, astfel încât el însuși a devenit un mare trăitor, mângâietor și sfătuitor al tuturor celor ce‑l vizitau. E adevărat, lucrul acesta se întâmplă în mănăstire, însă și credincioșii mireni, dacă au o astfel de relație apropiată cu duhovnicii lor, nu au decât de câștigat.

Care sunt calitățile unui duhovnic?

Dragostea păstorului pentru ucenicii săi este fundamentată pe dragostea acestuia față de Domnul, Arhipăstorul nostru, al tuturor. Vedem acest lucru în conversația dintre Iisus și Petru, după Înviere: „Mă iubești tu pe Mine? . . . Paște oile mele.” (Ioan 21, 15‑17) În primul rând, calitatea duhovnicului se arată în iubirea de oameni și prin grija față de ei întru toate, mai ales prin grija pentru mântuirea lor, după cum Însuși Mântuitorul nostru Hristos ne dă pildă: „...i‑am păzit și n‑a pierit nici unul dintre ei” (Ioan 17, 12). Nimic din ceea ce vede și aude „să nu treacă cu vederea”, adică să se implice total în viața lor duhovnicească. Și, de asemenea, să‑i iubească pe toți la fel, ca pe însăși copiii săi. 

Duhovnicul, asemenea Domnului nostru Hristos, îi atrage pe oameni și și‑i apropie printr‑o dispoziție prietenească față de ei. Această prietenie duhovnicească le conferă credincioșilor încrederea necesară atât în duhovnic, cât și în ei înșiși, creind un cadru adecvat sporirii duhovnicești. Prietenia aceasta însă diferă de cea lumească, are și limite, după cum ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur când explică relația duhovnicească dintre Sfântul Apostol Pavel și ucenicii lui: „îl iubeau ca pe un părinte și îl respectau ca pe un păstor, teama neîmpuținând dragostea, însă nici dragostea nealungând teama întru totul.” (Omilii la 2 Corinteni). Așadar, duhovnicul ne este atât prietenul care ne face cunoscute căile Domnului (Ioan 15, 15), cât și judecător, precum Domnul. Mărturisirea păcatelor înaintea duhovnicului este o „judecată personală” în timpul vieții noastre pământești, care ne „absolvă” de judecata Domnului.

Cu ce e dator un ucenic duhovnicesc?

Cu încrederea în duhovnicul său și cu ascultarea față de acesta. În relația cu duhovnicul este bine ca ucenicul să împlinească, în simplitatea inimii, fără a iscodi, sfatul duhovnicului (fără a se întreba cu îndoială „de ce mi‑a zis sa fac acest lucru?”). Împlinirea sfatului duhovnicului și binecuvântarea acestuia aduce pace, mulțumire, spor și împlinire în tot ceea ce facem.

Pe de altă parte, relația dintre ucenic și părintele duhovnic trebuie să fie caracterizată de comuniunea și de dialogul dintre aceștia, context în care Sfântul Duh lucrează tainic. Deși ascultarea de duhovnic este importantă, aceasta nu poate suprima libertatea de gândire, de exprimare și de făptuire a ucenicului. Duhovnicul poate fi un bun sfătuitor, dacă este un bun ascultător și dacă este interesat și preocupat, în mod real, de viața și de problemele cu care credincioșii se confruntă, şi dacă doreşte să înțeleagă esența, rădăcina și motivațiile acestor probleme. Îndrumarea sa duhovnicească se bazează, așadar, pe o bună cunoaștere a omului la nivel personal, pe dialog și pe comuniunea dobândită cu fiecare ucenic în parte.

De multe ori este necesar să ne tăiem voia, adică să renunțam la lucrurile rele sau nefolositoare pentru a urma voii lui Dumnezeu. Acest fel de  renunțare, chiar dacă necesită suferință și zbucium lăuntric, în cele din urmă aduce pace și bucurie, ajutând la creșterea noastră duhovnicească. 

Cine nu are duhovnic se lipsește de un mare ajutor. Prin duhovnic, Dumnezeu ne arată ce este mai bun, mai frumos și mai de folos în viață, ne ajută să ne atingem potențialul spiritual și, în același timp, să ne împlinim ca oameni. Duhovnicul ne vede și ne îndrumă așa cum Domnul ne vede și Își dorește să fim.

Dumnezeu vorbește cu noi prin duhovnic. Cât de simplu este să vorbești cu Domnul astfel! Mulți oameni însă nu știu lucrul acesta. Sfântul Simenon Noul Teolog, care a trăit în Bizanț, în secolul al XI‑lea, spune că vorbele duhovnicului sunt ca de foc și trebuie împlinite întocmai, cu luare aminte, ca și cum ar fi ieșit din gura lui Dumnezeu. Dacă am asculta de duhovnicii noștri, am avea mai puține suferințe și necazuri, iar lumea în care trăim ar fi cu mult mai bună.  

Există vreo diferență între creștinul român din ţară și cel din diaspora? Mă refer la nevoile lor spirituale. Credeți că, o dată cu înstrăinarea geografică de țară, românul e pândit în vreun fel de o „diluare” duhovnicească?

Aici suntem dezrădăcinați, chiar dacă mulți dintre noi nu putem recunoaște sau vedea acest fapt. Trebuie să rămânem statornici, să nu ne pierdem credința și o dată cu aceasta identitatea noastră de creștini și români. Să prețuim ce avem (și nu e puțin): credința ortodoxă drept‑măritoare, descoperită de Dumnezeu, prin Iisus Hristos, apostolilor și încredințată Bisericii noastre, care a păstrat‑o neschimbată până astăzi. Realizăm acest lucru, şi anume cât de frumoasă și adevărată este ortodoxia, mai ales printre străini. Vedem cum unii dintre aceștia tânjesc după izvorul nesecat al credinței celei vii, adevărate. Această credință a fost ocrotită de cei de dinaintea noastră, a fost sfințită cu sângele martirilor și a fost cercată de sfinți prin trăirea ei „la maxim” (posibilitatea Ortodoxiei de a face sfinți atestă adevărul și autenticitatea acesteia). Să ne ținem aproape de părinții noștri duhovnicești și de Biserica cea Una, Sfântă si Apostolică, cu rădăcini în Ierusalim, și să ne adăpăm din izvoarele ei de viața dătătoare, adică sfintele taine. Astfel vom putea răspunde solicitărilor și provocărilor vieții contemporane, rămânând ancorați în credința în Dumnezeu și în viața Bisericii, unde primim toate darurile și puterile sufletești care ne împlinesc ca ființe umane.

În final, v‑as ruga să ne citați o vorbă de duh referitoare la subiectul duhovniciei, vorbă de duh pe care ați găsit‑o răsfoind  file din Sfinții Părinți.

Patericul egipteaneste o sursă vie de înțelepciune practică la îndemâna oricărui ucenic, fie acesta începător sau mai sporit duhovnicește. Am găsit o apoftegmă a Avvei Mios, care mi‑a plăcut foarte mult: „... oricine Îl ascultă pe Dumnezeu și Dumnezeu îl asculta pe dânsul”. Prin ascultarea de duhovnic dobândim ascultarea de Dumnezeu, iar împlinind aceasta Dumnezeu ne ascultă pe noi, adică ne dăruiește toate cele de folos, după cuvântul Scripturii, care zice: „şi aceasta este încrederea pe care o avem către El, că, dacă cerem ceva după voia Lui, El ne ascultă” (I Ioan 5, 14).

Să ne ajute bunul Dumnezeu să împlinim voia Sa în împreună‑lucrare cu duhovnicii noștri, cei pe care El i‑a rânduit să poarte, cu bucurie, datoria sfântă a îndrumării noastre către Împărăția cerurilor.