Darul pe care Iisus Hristos Domnul ni‑l face prin Învierea Sa din morți este de negrăit, pentru că nu ne dăruiește ceea ce aparține vieții trecătoare, ci ceea ce este veșnic și netrecător, nepământesc și ceresc, și de aceea Îl primim în puterea nopții cu mâinile pline de lumină, cu inimile pregătite și cu porțile sufletului larg deschise, bine știind că El a învins întunericul cel mai de temut pentru noi oamenii: moartea.

Pentru a ne facepărtași lucrării Lui, Îl primim prin postși rugăciune, știind căprin suferințeleși Patimile Sale a ajuns pânăla noi mila Ceruluiși dragostea Tatălui ceresc.

Îl primimînsetați de viață, neputând să ne împăcăm cu moartea, care ne‑a devenit cea mai mare povară. Această povară a venit să o ridice El de pe umerii noștri, să moară moartea noastră și să ne deschidă ușa sufletului spre El. Omul lăuntric nu își găsește liniștea și pacea desăvârșite fără Dumnezeu. De aceea spune Fericitul Augustin: „ne‑ai făcut pentru Tine Doamne și neodihnit este sufletul nostru până ce se va odihni întru Tine”.¹

Îl așteptămșiÎl primim răstigniți de patimileși păcatele noastre, de dependențele noastre, precum El ne îndeamnă: „veniți la Mine, toți cei osteniți și împovărați, și Eu vă voi odihni pe voi”² (…), bine știind că nimeni și nimic din lumea aceasta nu ne poate aduce slobozire de ele, decât El, Cel Înviat.

Îl primim deznădăjduiți, pentru că moartea nu pare a ne lăsa din mrejele ei, nici pe noi, nici pe copiii noștri, nici pe cei dragi nouă, dar care iată, astăzi, este constrânsă să lase afară prada ei cea mult râvnită: viața noastră.

Îl primimșiÎl așteptăm plini de grijile vieții, îngrămădite de‑a valma în inimile noastre, pe care El ne cere să le punem la picioarele Crucii Sale, apoi, ca în fiecare Liturghie, „toată grija cea lumească să o lepădăm”, să o lăsăm în grija Lui, căci le va purta și El împreună cu noi, pe toate.

Îl primim plini deîndoieli asupra a ceea ce suntemși asupra a ceea ce devenim în lumea aceasta, dar și asupra a ceea ce devine lumea aceasta în care trăim. El însă ne încredințează să Îl primim, să ne apropiem de El și să ne lăsăm în voia Lui, să îndrăznim, „căci Eu am biruit lumea”³.

Îl primim plini de suferințe, care fac să crească în noi teama de moarte și de singurătate, dar și pe acestea le ia pe umerii Lui, împreună cu Crucea. „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M‑ai părăsit?⁴” (…) De la acest strigăt al Lui pe Cruce nu mai este singurătate pentru cel care Îl cheamă pe nume, precum El, chemându‑L în fața morții pe Tatăl, L‑a apropiat pentru veșnicie de noi, cei care de fapt L‑am părăsit. Cuvântul Întrupat a gustat omenește împreună cu noi singurătatea în fața răului și a morții, pe care nu El le‑a creat.⁵

Îl așteptămșiÎl primim pe Hristos Cel RăstignitșiÎnviat plini de noiînșine, nevăzându-l pe cel de lângă noi, care zace în uitare. Însă El ne deschide ochii și urechile să îl vedem și să îl auzim pe aproapele ca pe fratele nostru. „În trecut se spunea despre un sclav că este omul aprosopos, «fără chip». Și iată că «Cel mai frumos dintre fiii oamenilor» devine unul dintre sclavi, torturat, pe care Îl vedem cu atât mai puțin cu cât Îl torturăm mai mult, pe care Îl torturăm cu atât mai mult cu cât Îl vedem mai puțin. Astfel, El (Hristos), pentru a ne forța să îi vedem, se identifică cu toți cei fără chip din lumea aceasta, cu toți cei care sunt bătuți pentru a li se fura sufletul, cu cei siliți la munci istovitoare, cu cei pe care‑i dorim sau îi poftim fără să îi iubim.»⁶

Îl primim pe Hristos cu mintea plinăde lumea aceasta muritoare, însă El o înalță spre frumusețea pe care El a ascuns‑o în ele prin creație, care se oglindește încă – dacă nu le vom distruge prin propria noastră libertate – în toate cele din jurul nostru: cer, pământ, soare și lună, stele și nori, flori și copaci, păsări și animale, gâze și toate cele din ape și mări, copleșite toate de frumusețea omului, făcut după chipul și asemănarea Sa.

Îl așteptămșiÎl primim cu ochii plini de judecata aproapelui, încărcându‑l pe cel de lângă noi cu toată vina lumii acesteia. Hristos Domnul ne face, luând toată vina noastră asupra Lui, să vedem adevărul și să luăm și noi povara celui de lângă noi, iar vinele lui să le purtăm ca și cum ar fi ale noastre, precum El face cu noi.

Îl așteptămșiÎl primimîngropațiîngânduriși incertitudiniși temeri. El ne ridică și ne învie cu dragostea Sa și cu încrederea Sa în om, în noi, îmbrăţişându‑ne cu dragoste la sânul Său, precum o mamă pruncul abia născut, căruia îi dă toată căldura spre al ține viu și încrezător că poate crește și el în dragoste, chiar dacă în afara brațelor părintești totul îi este potrivnic.

Dar în același timp, iubiți frați și surori, Îl primim plini de nădejde, zicând și noi ca Apostolii, pe care i‑a întrebat Domnul de ce nu pleacă de la El – precum au plecat mulți alții din jurul Său după ce s‑au smintit, pentru că le‑a făgăduit ca mâncare și băutură spre viața veșnică Trupul și Sângele Său: „…Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieții celei veșnice. Și noi am crezut și am cunoscut că Tu ești Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu.”⁷.

Rog pe Hristos Domnul Cel care ne‑a ridicat din moarte la viață și care ne încredințează că nu de Cruce trebuie să ne fie teamă, ci de păcat – căci fără Cruce nu este Înviere –, să vă poarte pașii pe căile vieții spre toate faptele cele bune și să vă binecuvânteze!

Hristos a înviat!
Al dumneavoastră, de tot binele doritor,

† Mitropolitul Iosif