În iertare se ascunde Hristos. Pentru ce iertăm? Iertând noi primim mai mult har. Iertând găsim mai multă milostivire, înțelegere, iubire, cunoaștere întru Dumnezeu Însuși. Dacă nu iertăm, totul în viața noastră se schimbă în osândă împotriva aproapelui și în îndreptățire de sine: nu aș fi greșit dacă celălalt nu ar fi greșit el mai întâi, sau: am greșit eu? Ba celălalt! De ce să mă gândesc la greșeala mea când știu câte a făcut celălalt! Așa gândim de obicei, închip pătimaș. Însădacăneîntoarcem mereu către propria noastrăgreșealăși iertăm pe celălalt pentru greșelile lui, înspatele iertării se ascunde Hristos Care ni Se aratădin ceînce mai mult așa cum este, prin faptul că Hristos nu este cel care vorbește despre iertare, ci este Iertarea însăși. Este Iertarea noastră dinaintea Tatălui ceresc. În duminica iertăriiîncercăm săintrămîntaina iertării lui Dumnezeu, darșiîntaina iertării pe care o dăruim aproapelui nostru, șiîncăîntr-o altătainăa iertării: cea a propriei noastre iertări față de noi înșine. Pentru că uneori noi nu ne iertăm pe noi înșine. Fie ne iertăm inconștient și prea ușor, fie nu ne iertăm niciodată. Ne pedepsim pe noi înșine. Uneori ne pedepsim îndepărtându-ne de Dumnezeu, zicând: cum m-ar ierta Dumnezeu când sunt de neiertat? Trebuie să rămân departe de El căci nu mă poate ierta. Alteori, ne iertăm prea ușor zicând: toată lumea face așa. Șiînambele cazuri neînșelăm, pentru cănu mai apelăm la lupta duhovnicească. Cu alte cuvinte: am greșit, nu merit, însă sunt iertat prin milostivirea lui Dumnezeu Însuși. Căci fără milostivirea Sa, iertarea nici măcar nu ar exista. Și fărăiertare milostivirea Sa nu ar exista nici ea. Pentru că Dumnezeu este milostivire, eu știu că mă iartă. Însănu măiartăoricum, ci așteaptă întoarcerea mea, ca pe a fiului risipitor. Dacă ne întoarcem cu spatele către El, Tatăl nu poate face nimic. Un zid se ridică între noi și El. Inima noastră se răcește, fie pentru că avem impresia că e de datoria Lui să ne ierte și că oricum ne va ierta orice am face, și pentru că toată lumea face la fel. Sau în extrema cealaltă: orice ar fi Dumnezeu nu mă iartă, deci îmi văd de ale mele, pentru că sunt de neiertat.

A ne ierta pe noi înșine învinuindu-ne pe noi înșine, fără a da vina pe Dumnezeu pentru lucrurile care se întâmplă în viața noastră, și a avea o încredere absolută în milostivirea lui Dumnezeu către noi este un lucru foarte greu. Este o taină: și iertarea pe care ne-o dăDumnezeu, și iertarea pe care o dăm celuilalt, și iertarea pe care ne-o dăm nouăînșine. Pentru ce spun că este o taină? Pentru că aici este lucrarea lui Dumnezeu. Când ne rugăm, vine harul. În noi se petrec lucruri negândite, nesperate. Dumnezeu ne iartă pentru greșeli mari, iar la rândul nostru noi putem ierta lucruri pe care nu credeam că le vom îndrepta vreodată, și pentru noiși pentru ceilalți, căci harul lui Dumnezeu a lucrat. Când lucrează harul lui Dumnezeu care ne dă înapoi demnitatea noastră de fii ai lui Dumnezeu, acest lucru este o taină, la fel cu Sfintele Taine ale Bisericii. Omul însuși prin faptul că s-a unit cu Hristos este o taină. De aceea noi nu putem intra în taina aproapelui decât împreună cu Hristos, rugându-L pe Hristos să ne descopere pe aproapele, să ni-l arate așa cum este. Adesea auzim acest cuvânt: «nu intra cu bocancii în sufletul aproapelui tău»! Căci într-adevăr, când cunoaștem vreo taină a fratelui nostru, putem să-l rănim și să-i facem rău, și astfel săne răzbunăm. Răzbunarea este opusul iertării. Vedem tot felul de răzbunări: etnică, politică, familială, sau chiar răzbunarea asupra sieși, când nu mai credem în milostivirea lui Dumnezeu și ne îndepărtăm de toate.

Iertarea de sine se petrece în taina spovedaniei în care întâlnim pe Hristos și Îi spunem doar atât: Doamne, sunt păcătos, am venit să-Ți cer iertare, și pe datăiertăm la rândul nostru pe frații noștri. Însăsănu ne gândim numai săiertăm, trebuieși săne cerem iertare unii altora. Și sănu facem aceasta numai formal, căci adesea forma este primul nostru dușman. Să umplem acest gest cu conținut, adică să ne schimbăm pe noi înșine.

Postul cel Mare este un moment extraordinar pentru a începe să ne schimbăm viața, să ne slobozim de toate dependențele. Postul vine cu Hristos care ne spune: fii liber! Fii liber de toate pentru că ești mai puternic cu Hristos decât orice dependență, mai puternic ca mânia și ura, mai puternic ca judecata și mândria, mai puternic ca invidia și setea de putere, mai puternic ca hrana, ca băutura, ca țigara, ca drogul, mai puternic ca orice. Anumite dependențe ne fac să ne pierdem sănătatea, altele timpul, aceste daruri pe care le-am primit de la Dumnezeu. Postul ne poate ajuta să ne slobozim de toate formele de dependență și să fim stăpâni pe noi înșine. „Prin post – spune Olivier Clément – omul depășește parțial dialectica plăcerii și a durerii, a foamei și a sațietății, el se slobozește de dorirea plăcerilor lumii acesteia, pentru a o transforma în dorirea de Dumnezeu.”² Hrana, de pildă, nu este decât un mic semnal: nu întinzi mâna pentru a pune ceva în gură, un gest atât de simplu și de omenesc, și atunci nemâncând te gândești la ceea ce dai ca hranăgândurilor taleși inimii tale. Nu mâncăm carne? Dar îl mâncăm pe fratele nostru, judecându-l și socotind că-i suntem superiori! Într-adevăr, judecata este ca și mâncarea de carne, căci înseamnă a omorî pe fratele nostru, a-l distruge, a-l ruina, a-l consuma, a-l face să dispară, după cum spun Părinții: „Eram într-o zi în fața chiliei mele și un frate, venit de departe, a venit la mine și îmi spuse: «Du-mă la avva Macarie!» Ridicându-mă, m-am dus cu el la bătrân, și după ce a făcut acesta rugăciune, ne-am așezat. Fratele a spus bătrânului: «Părinte, iată treizeci de ani de când nu mai mănânc carne, și totuși încă sunt ispitit de asta.» Bătrânul i-a spus: «Nu-mi spune, copilul meu, că au trecut treizeci de ani de când nu ai mâncat carne, dar spune-mi, te rog, adevărul: câte zile ai petrecut fără să vorbești de rău pe fratele tău, fără să judeci pe aproapele și fără să iasă din gura ta o vorbă deșartă?» Fratele făcu metanie și spuse: «Roagă-te pentru mine, Părinte, ca să pun început!»³”. Ce hrană dăm sufletului nostru? Dăm oare gândurile bune, care nu vin de la noi, ci din rugăciune, prinîntoarcerea duhului nostru către faptele bune? Putem vedea multe lucruri rele la frații noștri. Când omul cel bun care este stăpân pe sine vede un păcat oarecare, nu-l judecă, și nu spune: iată încă unul care s-a pierdut, vai lui! Eu nu sunt ca el, ci spune: Doamne, iartă-mă pe mine și pe el, căci și eu sunt ca el, poate nu am același păcat, dar am altul. Și mereu gândul cel bunpreschimbă lucrurile rele înlucruri bune. După cum Dumnezeu pe Cruce a schimbat păcatul nostru în binecuvântare, pentru că a venit și ne-a arătat iubirea Sa nemărginită.

Prin felul în care mă apropii de fratele meu pot să primesc viața sau pot să primesc moartea. De aceea marea taină a lui Dumnezeu lucrează în noi, taina neîncetatei noastre învieri, cea în care acceptăm căFiul lui Dumnezeu Se face pentru noi Iertarea însăși.

† Mitropolitul Iosif

Note: