Aceste cuvinte ale unuia din cei mai mari maeștri iconografi ai secolului XX pun în lumină iluzia spirituală izvorâtă din confuzia între natura imperfectă și limitată a omului căzut în păcat și realitățile duhovnicești care se situează pe un cu totul alt plan decât facultățile noastre psihologice, intelectuale și afective. Tot așa, criteriile estetice ale artei profane, supuse fluctuațiilor modelor culturale și preferințelor noastre personale, nu au nimic de a face cu frumusețea spirituală prin care duhul lui Dumnezeu se face cunoscut omului, și care se arată în lume dar nu aparține lumii : « Strămoșii noștri iconografi s-au dovedit a fi nu numai pictori geniali, dar și mari reprezentanți ai vieții duhovnicești, care au știut să dea formă cuvântului lui Hristos : « Împărăția mea nu este din această lume » ( L. Uspenski).

Adevărata frumusețe, cea care dăinuie de-a lungul secolelor – ca și frumusețea naturii – nu este niciodată produsul unei tehnici sau unui meșteșug anume, ce se poate învăța ca oricare meserie, ci o lucrare duhovnicească, prin care harul lui Dumnezeu se pogoară în sufletul omenesc. « Filocalia » – iubirea de frumusețe – nu a fost scrisă de esteți sau critici de artă, ci de căutători de Dumnezeu. Căci frumusețea este limbajul lui Dumnezeu. Acesta este sensul cuvântului, aparent enigmatic, al lui Dostoievski : « Frumusețea va mântui lumea ».

Ca și sfințenia, frumusețea nu aparține acestei lumi, ci este o formă de comunicare a inimii omenești cu un adevăr ce vine de la Dumnezeu și care nu poate fi pătruns pe cale rațională. Rațiunea nu cunoaște decât măsurile acestei lumi, și nu poate produce decât adevăruri relative și limitate, ca și inteligența omenească. De aceea frumusețea este inaccesibilă gândirii logice și conceptuale – conceptul fiind prin definiție o limitare : « Vedeți acești trandafiri ? Soția mea ar spune că sunt frumoși. Dar eu nu văd decât un asamblaj de petale, frunze și spini », declara un schizofren a cărui inimă devenise insensibilă în fața  frumuseții (citat de Benjamin Fondane – « Fals tratat de estetică »).

Acest exemplu confirmă afirmația lui Pascal : « Cel care ar voi să urmeze numai calea rațiunii ar fi cu adevărat nebun ».

Ateismul nu este nimic altceva decât această nebunie a rațiunii care ar vrea să cuprindă totul și să stăpânească peste toate, ridicând conceptul la rangul de adevăr absolut. Ateii nu-l combat pe Dumnezeu, ci un concept care poartă acest nume și care nu are alt conținut decât cel al propriilor lor idei. Cât despre realitatea vie a lui Dumnezeu, care se manifestă în inima omului, ei nu o pot cunoaște, aidoma nebunului citat mai sus, în a cărui inimă împietrită frumusețea nu mai poate pătrunde.

Așa cum cuvântul lumină nu are nici o semnificație reală pentru un orb din naștere, chiar dacă el poate învăța și cunoaște la perfecție proprietățile și legile luminii, tot așa ideea de Dumnezeu nu are nici o realitate pentru cel care nu-l poartă pe Dumnezeu în inimă. Căci « nu vedem bine decât cu inima. Esențialul rămâne ascuns ochilor » (A. de Saint-Exupéry – Micul Prinț).

Dat fiind că « ceea ce nu există în inimă, aceea nu există deloc » (Sfântul Teofan Zăvorâtul), necredincioșii sunt în realitate mult mai numeroși decât cei care se declară astfel.

Toți cei care au numele lui Dumnezeu în gură și ideea de Dumnezeu în cap, dar a căror inimă, stăpânită de duhul acestei lumi, nu resimte prezența vie a lui Dumnezeu, sunt în realitate necredincioși fără să o știe. Această formă de necredință este cu atât mai primejdioasă cu cât ea poate îmbrăca formele exterioare ale evlaviei și credinței, rămânând ascunsă și neștiută ca un virus. Căci este vorba de o adevărată boală sufletească și spirituală, al cărei simptom cel mai caracteristic este mulțumirea de sine și amorțeala letargică a sufletului, care nu mai simte nici lumina lui Dumnezeu, nici întunericul absenței Lui. Această

confortabilă și înșelătoare liniște interioară, care nu are nimic de a face cu pacea peste fire venită de sus, este opusul credinței vii – expresie pleonastică, dat fiind că o credință care nu e vie nu există deloc ! Căci, așa cum ne avertizează Sfântul Isaac Sirul, « nimeni nu s-a înălțat la ceruri în mod confortabil ».

Somnul cugetului omenesc și confortul lăuntric al omului satisfăcut de sine însuși, sunt consecințele stagnării sale spirituale și constituie o primejdie de moarte pe calea mântuirii sufletului, denunțată cu forță de îngerii Apocalipsei : « Åžtiu faptele tale, că îți merge  numele că trăiești, dar ești mort » (Ap. 3, 1) ; « (…) că nu ești nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot ! Dar fiindcă ești căldicel, nici rece,  nici în clocot, am să te vărs din gura Mea. Pentru că zici : « Sunt bogat, m-am îmbogățit, și nu duc lipsă de nimic », și nu știi că ești ticălos, nenorocit, sărac, orb și gol » (Ap. 3, 15-17).

Este vorba aici de falsele bogății spirituale care ca și bunurile noastre materiale, nu vin de la Dumnezeu ci de la om, și întăresc legăturile ce ne înrobesc acestei lumi, în loc să ne scoată de sub puterea ei. Toate calitățile și talentele noastre omenești – inteligență, erudiție, capacități intelectuale, aptitudini artistice etc. –, ca și toate formele exterioare ale credinței – cunoștințe teologice, rânduieli bisericești, post, slujbe, rugăciuni, cântări bisericești, imagini sfinte –, pot să ne dea iluzia bogăției noastre spirituale, prelungind la nesfârșit somnul cugetului nostru.

Această iluzie spirituală se arată în mod vizibil în cazul operelor de artă, mai cu seamă în arta iconografică a cărei menire nu este să ne împodobească apartamentele sau sălile de muzeu, ci – așa cum ne amintește L. Uspenski – de a da « formă cuvântului lui Hristos : « Împărăția mea nu este din această lume ».

Ori, numeroși artiști din ziua de astăzi produc, cu mai mult sau mai puțină dibăcie, false opere iconografice, fabricate în serie, prin procedee tehnice robotizate și conform unor clișee estetice de un gust îndoielnic, pentru a lua ochii marelui public și a obține beneficii comerciale, icoana devenind un obiect de negoț ca orice alt produs al societăților noastre de consum. Aceste măști de ceară colorată, cu ochi de sticlă și trăsături înțepenite, congelate sub o pojghiță lăcuită, aceste păpuși Barbie înveșmântate după moda bizantină, cu obraji fardați, năsuc gingaș și guriță de bebeluș, acești copilași cu obraji dolofani și păr cârlionțat, ar putea împodobi cutiile de bomboane și de ciocolată, dacă n-ar fi aureolele aurite care vor să ne facă să credem că avem de a face cu imagini sfinte, ce pretind a fi o reprezentare a Mântuitorului, a Preacuratei Fecioare sau a pruncului Iisus…

Această degradare lumească a artei sacre provine nu numai « dintr-o decadență a gusturilor noastre artistice », ci mai cu seamă « din păcatul esențial al epocii noastre : secularizarea spiritului nostru, deformarea completă a însăși ideii de Biserică și de Liturghie » (L. Uspenski ).

Spiritul acestei lumi nu poate produce decât fructe după propria sa natură, chiar dacă ele se prezintă sub o aparență religioasă. Menirea pictorului de icoane, nu mai puțin importantă decât cea a preotului, este înainte de toate o lucrare de natură spirituală, prin care sufletul nostru să se poată înălța la o realitate care nu este din această lume. O imagine fabricată pentru plăcerea retinei și după gustul publicului, aidoma rețetelor de prăjituri, nu face decât să mențină și să încurajeze somnolența conștiinței, și iluzia spirituală a artistului însuși, care devine robul procedeelor sale tehnice și idolatru al propriei lui arte : « el îl făurește pe Dumnezeu după chipul lui, în loc să găsească în om chipul lui Dumnezeu » (L. Uspenski).

Åži în acest caz, confortul interior al artistului satisfăcut de sine însuși și pacea amăgitoare care nu vine de sus, ci din amorțeala letargică a sufletului care a încetat să-l caute pe Dumnezeu, sunt semnele cele mai evidente ale iluziei spirituale și ale confuziei între bogățiile acestei lumi și comorile din ceruri .

Arta adevăratului iconograf este înainte de toate o lucrare invizibilă, lăuntrică și duhovnicească, al cărei fruct este opera lui vizibilă. Tot așa cum « nimeni nu s-a înălțat la ceruri în mod confortabil », nici un artist iconograf demn de acest nume nu-și poate împlini în mod confortabil menirea : reprezentarea sub o formă vizibilă a cuvântului lui Hristos : « Împărăția mea nu este din această lume ».

Viorel Åžtefăneanu