Am vorbit deja de mai multe ori de Sfântul Ioan Botezătorul, în legătură cu zămislirea sa (Lc 1, 5‑25)⁵, cu întâlnirea sa cu Mesia, în sânul maicilor lor (Lc 1, 39‑45)⁶, cu Botezul lui Hristos la Teofanie (Mt 3, 13‑17, Mc 1, 9‑11, In 1, 32‑34)⁷. Aici vom vorbi despre arestarea și uciderea sa.

Mai înainte, trebuie să spunem un cuvânt despre problemele de cronologie, care sunt dificile în Evanghelii, pentru că acestea nu sunt nici cărți de istorie, nici istorisiri documentare, ci o revelație ce are în centru persoana dumnezeiască a lui Iisus Hristos, învățătura Sa și mântuirea lumii pe care a săvârșit‑o. Evangheliștii sunt niște martori (însuflați de Duhul Sfânt), cu patru priviri diferite, care sunt mereu precise în duh – și în această privinţă sunt concordante –, însă nu întotdeauna în formă. Această dificultate practică este, în sine, o învățătură duhovnicească: Hristos nu ne dă o hrană gata de înghițit – ca un fast‑food duhovnicesc –, ci o hrană pe care trebuie să o primim, să o mestecăm, să o gustăm, înainte de a putea fi înghițită și de a hrăni ființa noastră. Aceasta corespunde cu ce ne‑a învățat El: „Căutați și veți găsi”. Dumnezeu nu ne consideră ca pe niște robi, ci ca pe fiii Săi, nădăjduind să facă din noi prieteni ai Săi. Sfinţii Matei și Marcu [adică Sfântul Petru]⁸ sunt aproape întotdeauna concordanți și constituie baza noastră cronologică. Sfântul Luca este adesea în acord cu ei, însă cu numeroase divergențe⁹. Cât despre Sfântul Ioan, este aproape cu neputință de situat cele povestite de el în cronologia Sinopticilor. Tot ce am spus devine încă și mai dificil când este vorba de Sfântul Ioan Botezătorul. Dacă apariția sa în istoria lui Hristos și învățătura sa se găsesc într‑un loc logic în Evanghelii, istorisirea muceniciei sale este făcută numai a posteriori, adică nu poate fi situată în timp. Vom reveni la acest lucru.

Sfântul Ioan Botezătorul este un personaj unic în istoria omenească: nimeni nu i se poate compara. Nu poate fi încadrat în nicio cultură și în nicio civilizație. Era un evreu din Iudeea de neam regesc prin părinții săi, Zaharia și Elisabeta, văr cu Hristos prin maica sa (care era verişoara Fecioarei Maria) și din neam preoțesc prin tatăl său, preotul Zaharia. Zămislirea sa a fost minunată (însă firească), nașterea sa a fost prorocită de către Isaia cu opt veacuri mai înainte (Is. 49, 1‑7) și L‑a întâlnit pe Mesia în pântecele maicii sale, în cea de‑a șasea lună a sa, cu prilejul Întâlnirii Sfintei Maria cu Elisabeta. A fost zămislit și s‑a născut cu șase luni înaintea lui Hristos (6 este numărul creației Omului și al căderii sale: Hristos este Cel Care ne va trece la 7, sabbatul, care reprezintă unirea cu Dumnezeu). Tatăl ceresc l‑a ales pentru a fi Înaintemergător al Fiului Său întrupat, Iisus Hristos, iar prorocia lui Isaia ne arată că el a spus „da” încă din pântecele maicii sale (Is 40, 3‑9). Apoi s‑a pregătit în tăcere și discreție vreme de aproape 30 de ani, ca și Hristos, iar în ziua hotărâtă de Tatăl ceresc, Duhul Sfânt l‑a călăuzit în pustie „în al cincisprezecelea an al domniei Cezarului Tiberiu…” (Lc 3, 1), adică în 28‑29 după Hristos¹⁰.

Ioan Botezătorul va trăi în deșertul Iudeii, aflat pe coasta apuseană a Mării Moarte, îmbrăcat cu o piele de cămilă, hrănindu‑se cu lăcuste și cu miere sălbatică, și va „striga” fără încetare: „Pocăiți‑vă, căci s‑a apropiat Împărăția Cerurilor”. El va vesti venirea lui Mesia cu o putere extraordinară, va da sfaturi duhovnicești și va boteza, în Iordanul care se afla în apropiere, pe cei ce vor vrea să‑și schimbe viața și inima, cu botezul pocăinței. Foarte repede va avea un auditoriu uriaș: evrei din întreg Israelul și din toate păturile societății vor veni către el. Era Prorocul prin excelență, pecetea prorocilor din Vechiul Legământ. Totul era prorocesc în el: înfățișarea exterioară, veșmântul, purtarea, cuvintele. Era o prorocie vie. Nu era el „Noul Adam” (va spune limpede: „nu sunt eu Hristosul”), dar este omul care a fost cel mai aproape de El, Înaintemergătorul Său. De fapt, el reprezintă vechiul Adam căzut (pe jumătate gol în pustie și înveșmântat în piei de animale, necurat după Lege) și vestește pe Noul Adam. Vedem în el o prescurtare emoționantă a istoriei duhovnicești a omenirii, ca și cum sutele de mii de ani de la cădere nu ar fi decât o simplă paranteză: el stă mărturie în ființa și în persoana sa a privirii lui Dumnezeu asupra Omului. Tocmai către el va merge Iisus, pentru a fi arătat lui Israel ca Mesia, Hristos. Și lângă Ioan Își va întâlni pe primii Săi ucenici (cel puțin pe șase dintre ei: Petru și Andrei, Iacov și Ioan, Filip, Natanael [devenit apoi Apostolul Vartolomeu]¹¹).

Apoi, Evangheliile sunt destul de neclare. Însă Sfinţii Matei şi Marcu ne dau o precizare importantă: după ispitirea lui Hristos de către Satana, Iisus a aflat că Ioan „a fost prins” [adică arestat] și atunci S‑a întors în Galileea pentru a‑Și începe misiunea (Mt 4, 12 și Mc 1, 14). Acest lucru este remarcabil în plan simbolic, căci Misiunea lui Hristos va începe atunci când cea a Înaintemergătorului Său se va încheia. De altfel, Ioan, care arătase pe Iisus unora dintre ucenicii săi, zicând: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (adică: El este Mesia), mai spusese și: „El trebuie să crească, iar eu să mă micșorez”, adică: acum, că Mesia a venit, trebuie să mă retrag, pentru că misiunea mea s‑a sfârșit. Însă aceste date sunt destul de greu de pus în legătură cu elementele indicate în alte pasaje din Evanghelii, cum ar fi la Sfântul Luca, la care găsim istorisirea arestării lui Ioan (Lc 3, 19‑20) înaintea Botezului Domnului (Lc 3, 21‑22). Alt exemplu: Sfântul Ioan Evanghelistul ne spune că Iisus se dusese în Iudeea cu ucenicii Săi și că boteza, nu departe de locul în care boteza Ioan Botezătorul, „căci Ioan nu fusese încă aruncat în închisoare” (In 3, 22‑24), ceea ce este contradictoriu cu Mt 4, 12 și Mc 1, 14, citați mai sus.

Vom vedea că Ioan a fost arestat de Irod (Antipa), însă aceasta nu înseamnă că a fost ucis imediat. E probabil să fi rămas o vreme în temniță (la Maheron). Din temniță își va trimite ucenicii să‑L întrebe pe Iisus: Hristos le va da un răspuns „biblic”, corespunzând întocmai prorociilor lui Isaia. De fapt, Ioan Botezătorul nu avea nevoie de confirmare, căci cuvintele sale despre Iisus cu prilejul botezului Său sunt limpezi. A făcut aceasta pentru a‑și îndrepta ucenicii către Iisus (Mt 11, 2‑6 și Lc 7, 18‑23). Cu acest prilej, Hristos îi va aduce lui Ioan Botezătorul un omagiu ieșit din comun, în care îl numește „mai mult decât un proroc”, „îngerul lui Dumnezeu” și „cel mai mare dintre cei născuți din femei” (Mt 11, 7‑11 și Luca 7, 24‑28). Apoi, în trecere, Matei și Marcu ne informează, a posteriori, asupra a ceea ce s‑a întâmplat cu Ioan Botezătorul în temniță. Cei doi evangheliști istorisesc mai mult sau mai puțin același lucru, însă Sfântul Marcu este cel mai explicit. Să ne ocupăm acum de istorisirea propriu‑zisă a muceniciei lui Ioan, sprijinindu‑ne nu numai pe cele trei Evanghelii sinoptice, ci și pe istoricul evreu contemporan Flavius Josephus, care vorbește despre acestea în Istoria veche a evreilor¹².

Evanghelia ne vorbește despre un Irod: este vorba despre Irod Antipa, fiul lui Irod zis „cel Mare”. Este folositor, pentru înțelegerea textului evanghelic, să vorbim puțin despre dinastia Irodienilor, apoi despre Antipa însuși. Ei nu sunt de stirpe evreiască curată: sunt idumeeni, provenind din anticul Edom¹³, ținut aflat la sud de Iudeea și de Marea Moartă, care fusese cucerit inițial de David (în jurul anului 1000 î.Hr.) și care va fi recucerit de către un coborâtor din Macabei, Ioan Hyrkan I (134‑104), care va impune locuitorilor tăierea împrejur (adică religia evreiască). Strămoșul acestei dinastii, Antipater, reușise să se impună dându‑se de partea romanilor în secolul I î.Hr., cu prilejul cuceririi Siriei de către Pompei împotriva regilor greci seleucizi, și fusese destul de abil pentru a se alia unui clan al „asmo-neilor”¹⁴, dinastia provenită din Macabei, cel al lui Hyrkan al II‑lea, mare preot și „etnarc”. Iulius Cezar a confirmat pe Antipater ca „procurator al Iudeii”, care a primit și cetățenia romană. Acesta din urmă și‑a pus apoi fiii în posturile cheie, dintre care mai ales pe Irod, „strategul Galileii”, care a devenit din ce în ce mai puternic și care s‑a căsătorit chiar cu o nepoată a lui Hyrcan al II‑lea, intrând astfel în dinastia asmoneică. Acesta din urmă a fost apoi numit „rege al Iudeii” în 40 î.Hr. Acest Irod, numit „cel Mare” de către Flavius Josephus¹⁵, a fost de bună seamă un mare constructor, mai ales reconstruind cu măreție Templul de la Ierusalim¹⁶, și un bun administrator, foarte elenizat și romanizat, dar a fost mai ales un tiran sângeros, obsedat de comploturi (și‑a măcelărit o parte din familie și aproape jumătate din Sinedriu), un om pervers, narcisist și rău, un adevărat monstru(el a fost cel care a pus să fie uciși pruncii din Betleem, cu puțin timp înainte de a muri). În anul 4 î.Hr, după cronologia clasică, a murit (în suferințe cumplite …) și trei dintre fiii săi au primit de la romani succesiunea tatălui lor. Arhelau¹⁷ a devenit etnarc al Iudeii, Idumeei și Samariei, dar, cum se comporta ca un tiran, împăratul Augustus (între 28 î.Hr. și 14 d.Hr. ) l‑a exilat la Viena (în Galia) în anul 6 d.Hr. și l‑a înlocuit printr‑un înalt funcționar roman, procuratorul (sau prefectul) Iudeii¹⁸ Filip (numit ulterior Irod‑Filip), devenit tetrarh al Gaulanitidei, Batameei, Trahonitidei și Auranitidei, regiuni aflate la nord‑est de Marea Galileii, însă nu a intervenit în „Istoria sfântă”.

În sfârșit, Irod Antipa¹⁹ a devenit tetrarh al Galileii și al Pereei. A domnit mult timp (din anul 4 î.Hr. în anul 39 d.Hr.) și a fost un mare constructor (ca și tatăl său), creând mai ales noua sa capitală, Tiberiada, pe malul lacului, în cinstea împăratului Tiberiu (14‑37 d.Hr.), în numele căruia Hristos va fi răstignit.

Romanii mizaseră pe această dinastie locală, mai întâi pentru că îi susținuse cu fidelitate, dar mai ales pentru că le era folositoare: evreii monoteiști reprezentau o anomalie în sânul unui Imperiu păgân²⁰: era mai ușor pentru puterea imperială romană să lase să domnească o dinastie iudeo‑romană care să slujească drept intermediar între două civilizații religioase cu totul incompatibile (evreii se vor răscula fără încetare împotriva tuturor invadatorilor, pentru că religia lor are un caracter absolut, transcendental, care implică mucenicia). Însă irodienii nu prea respectau obiceiurile evreiești și trăiau de fapt ca niște suverani elenistici (la curte se vorbea grecește și nu aramaică), ceea ce era foarte șocant pentru popor (mai ales faptul că existau statui și reprezentări omenești în palatul lor, lucru strict interzis de către Lege).

Acest lung excurs istoric ne va permite să înțelegem mai bine atitudinea acestui mic rege evreu romanizat față de Ioan Botezătorul (și mai târziu față de Hristos, căci același mic rege va pune să fie adus Iisus dinaintea lui și Îl va trata cu dispreț, înainte de a‑L trimite la Pilat).

Atitudinea lui Irod Antipa față de Ioan Botezătorul este ambiguă. Pe de o parte, îl admiră și este impresionat de înfățișarea sa, de cuvintele sale, de libertatea sa, de curajul său (nu se teme de nimeni în afară de Dumnezeu), de purtarea sa… Și pe de altă parte se teme de el, căci toți puternicii, fie că sunt cu adevărat puternici sau numai în aparență, mireni sau religioși, se tem de proroci, căci aceştia sunt incontrolabili, imprevizibili și incoruptibili²¹. Flavius Josephus spune că Antipa se temea că Ioan, care stârnea un entuziasm extraordinar în popor, să nu stârnească și revolte, încăierări, ceea ce ar fi fost plauzibil.

Acum că am încercat să descriem cadrul general al dramei și că am vorbit de principalii săi protagoniști, să încercăm să înțelegem și deznodământul tragic, uciderea fără motiv a „celui mai mare dintre cei născuți din femei”, cel mai drept dintre ființele omenești după Hristos și Maria.

Se adaugă la ceea ce am spus mai sus o problemă familială, sentimentală și sexuală. Elementele prozaice și nevoile elementare ale ființelor umane adesea trec înaintea aptitudinii firești a Omului către înălțarea duhovnicească… Irodienii se bucură de viață și iubesc mult femeile (Irod tatăl a avut 10 femei…). Sexul, care prin firea sa poate duce la extazul mistic, poate și să contribuie la distrugerea ființelor și la ucidere. Energia dumnezeiască din noi poate atunci deveni distrugătoare. Iar femeile știu și să se slujească de armele lor fizice.

Irod Antipa se căsătorise inițial cu o prințesă nabateeană²², fiica regelui Aretas al IV‑lea, cum este obiceiul în familiile regale. Însă s‑a îndrăgostit violent de soția fratelui său vitreg Irod‑Filip²³, Irodiada, care era și nepoata sa, nepoată a lui Irod cel Mare și a lui Mariamme (coborâtoare din Hyrkan al II‑lea). Și‑a repudiat deci soția, ceea ce a stârnit un război cu nabateenii, și s‑a căsătorit cu Irodiada, ceea ce a provocat un mare scandal, pentru că acest fel de unire era interzis de Legea lui Moise (Lev 18, 16). Ioan Botezătorul, care‑și împlinea misiunea prorocească în Pereea (dincolo de Iordan), în tetrarhia lui Irod Antipa, și căruia nu‑i era frică de „cei mari”, i‑a reproșat acest lucru: „nu‑ți este îngăduit să ții pe femeia fratelui tău” (Mc 6, 18, Mt 14, 4 și Lc 3, 19). Irod a pus atunci să fie arestat și aruncat în temniță, în fortăreața Maheron (în punctul cel mai sudic al Pereei), ceea ce a tulburat întregul Israel. Însă nu îndrăznea să‑l omoare, „știindu‑l bărbat drept și sfânt” (Mc 6, 20), căci „s‑a temut de mulțime, că‑l socotea pe el ca proroc” (Mt 14, 5).

După Sfinţii Matei și Marcu, acesta e momentul când Hristos S‑ar fi întors în Galileea și Și‑ar fi început viața publică (Mt 4, 12 și Mc 1, 14), în linia duhovnicească a lui Ioan Botezătorul, propovăduind: „Pocăiți‑vă, căci s‑a apropiat Împărăția Cerurilor” (Mt 4, 17 și Mc 6, 15). Întem-nițarea lui Ioan îngăduia lui Irod să‑l facă să tacă, însă „era foarte tulburat”, căci „cu drag îl asculta” (Mc 6, 20). De fapt, nu știa ce să facă. Însă Irodiada, care era foarte ambițioasă²⁴, îl ura pe Ioan Botezătorul și „voia să‑l omoare” (Mc 6, 19). Satana va găsi prilejul potrivit.

Acest prilej s‑a arătat la aniversarea tetrarhului, când acesta a dat o cină somptuoasă pentru cei mai mari de la curtea sa. Și, după cum era obiceiul în mediile elenizate, a avut loc un spectacol cu dansuri²⁵. Or, fiica Irodiadei (care nu e fiica lui Irod, ci a fratelui său vitreg, Filip), care era probabil o fată foarte tânără, frumoasă și senzuală, a dansat minunat, spre admirația tuturor mesenilor. Irod, fermecat, a rostit dinaintea tuturor o frază imprudentă: „cere‑mi tot ce vrei, până la jumătate din împărăție”. Adolescenta nu a știut ce să facă și, nedumerită, s‑a dus și s‑a încre-dințat mamei sale. Aceasta a pus‑o să spună: „Vreau să‑mi dai îndată, pe tipsie, capul lui Ioan Botezătorul”. Irod a rămas înmărmurit și „s‑a mâhnit adânc”. Însă, cum se legase dinaintea tuturor („pentru jurământ și pentru cei ce ședeau cu el la masă”), a trimis un paznic care a tăiat capul lui Ioan Botezătorul și l‑a adus pe o tipsie²⁶: Irod l‑a dat fetei, care l‑a dus mamei sale. Ar fi putut foarte bine să facă altfel și să întoarcă vorba, glumind pe seama acestui capriciu macabru (cu atât mai mult cu cât era viclean)²⁷ , însă era de o mare lașitate, așa cum sunt adesea puternicii acestei lumi: a preferat să fie ucigaș mai degrabă decât ridicol. Astfel, cel mai mare dintre cei născuți din femei a fost asasinat pentru capriciul unei fete. Rușine omenirii!²⁸ Însă oamenii vor face și mai rău cu Hristos…

Ucenicii lui Ioan au venit să‑i ia trupul și l‑au pus într‑un mormânt, cu toată cinstirea care se cuvenea unei asemenea comori. Apoi au mers să ducă această tristă veste lui Iisus (Mt 14, 12 și Mc 6, 29). De îndată, Domnul a urcat într‑o barcă pentru a se retrage într‑un loc pustiu (Mt 14, 13). Nu e nicio îndoială că Hristos S‑a dus să Se roage Părintelui Său să primească în Împărăția Sa pe Ioan Înaintemergătorul, care își plinise misiunea și mersese înaintea Lui în mucenicie și în moarte.

Nu se cunoaște data exactă a morții lui Ioan Botezătorul, însă cred că, ținând cont de legătura profundă care unea pe Înaintemergător cu Stăpânul său și de acuratețea duhovnicească a legăturii lor, Ioan a fost omorât probabil cu șase luni înaintea răstignirii, a morții și a învierii lui Hristos.

Este interesant să observăm că, atunci când Irod Antipa va auzi vorbindu‑se despre Iisus și despre minunile Sale, va crede că este Ioan Botezătorul care a înviat (Mt 14, 1‑2; Mc 6, 14‑16: „Acest Ioan căruia i‑am tăiat capul a înviat”). Oare să fi avut remușcări? Aceasta arată prestigiul, aura Sfântului Ioan Botezătorul.

Foarte devreme, Biserica va considera pe Ioan Botezătorul ca pe un mucenic și va sărbători acest eveniment pe 29 august, în chip universal, folosind adesea termenul de décollation²⁹, tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul. Se va considera, pe bună dreptate, că mucenicia Sfântului Ioan o vestea pe cea a lui Hristos.

Sfântul Ioan Botezătorul și Înaintemergătorul va avea o posteritate duhovnicească extraordinară: tradiția Bisericii spune că a coborât în Iad pentru a vesti sufletelor închise acolo: bucurați‑vă! Sosește Mesia, după mine. El vă va izbăvi. Pentru aceea este numit „îngerul din Iad” și este uneori reprezentat cu aripi. A fost întru totul un înaintemergător al lui Hristos Cel desăvârșit, de la zămislirea sa și până la moarte.

Să mijlocească pentru toată Biserica – și omenirea – dinaintea tronului lui Dumnezeu!

N.B.: Genealogiile antice sunt extrem de greu de înțeles, cu atât mai mult cu cât personajele au adesea aceleași prenume. Acest lucru e și mai greu pentru asmonei și irodieni. Uneori se ezită între fiică, nepoată, vară etc. Cum în fiecare lucrare am găsit mențiuni diferite, mi s‑a întâmplat să spun pur și simplu „coborâtor(‑oare) din…”. Adesea nu se poate spune mai mult. Dar conținutul duhovnicesc rămâne același.

Note: