Dacă privim natura într‑o perspectivă duhovnicească și cu ochii credinței, ea poate deveni o carte de înțelepciune scrisă nu de mâna omului, ci de Însuşi Dumnezeu: „Prin mijlocirea lucrurilor naturale putem primi învățături foarte clare asupra tuturor lucrurilor duhovnicești” (Sf. Ioan Scărarul, Scara). 

Legătura cu natura și cu pământul este o dimensiune ontologică a ființei omenești, ca și legătura cu Dumnezeu, dat fiind că omul a fost făcut din țărână, care a primit suflarea de viață a Tatălui ceresc. Astfel încât omul ocupă o poziție intermediară între cer și pământ, aidoma unui copac care primește în același timp hrana pământului și a cerului. Dar pomul duhovnicesc la care se referă în citatul de mai sus Sf. Ioan de Cronstadt este un copac inversat, care se înrădăcinează în cer, așa cum îl reprezintă unele gravuri ale alchimiștilor. 

Aidoma unui copac dezrădăcinat, omul al cărui suflet nu se înrădăcinează în Dumnezeu și‑a pierdut viața, căci ființa biologică prin ea însăși nu este cu adevărat vie, dat fiind că se află chiar de la naștere în robia morții. Numai omul făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu este viu cu adevărat, căci moartea nu are nicio putere asupra lui: „Dumnezeu nu este pentru om un «principiu» exterior de care este dependent, ci principiul său ontologic și scopul lui final. Făcut după chipul lui Dumnezeu, omul este concret pe plan teologic. Pentru a fi real, el trebuie în fiecare clipă să fie și să trăiască centrat pe Dumnezeu. Dacă‑L neagă pe Dumnezeu, se neagă pe sine însuși, se distruge pe sine însuși” (Panaiotis Nellas, Viața îndumnezeită).

Ființa reală a omului nu este trupul lui de carne, ci Duhul lui Dumnezeu care locuiește în el și fără de care trupul nu este decât țărână și se va întoarce în țărână: „Nu știți că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt Care locuiește în voi, pe care‑L aveţi de la Dumnezeu?” (1 Cor. 6, 19). După cum se înrădăcinează fie în Duhul lui Dumnezeu, fie în trupul de carne, omul va produce roade bune, dătătoare de viață, sau roade rele, dătătoare de moarte: „Ce va semăna omul, aceea va și secera. Cel ce seamănă în trupul lui însuşi, din trup va secera stricăciune; iar cel ce seamănă în Duhul, din Duh va secera viaţă veşnică” (Gal. 6, 7‑8). 

Toate tentativele de a făuri o lume nouă fără Dumnezeu au dat roade otrăvite, care au nimicit milioane de vieți omenești și milioane de suflete care s‑au desprins de Dumnezeu. A se lepăda de Dumnezeu este o formă de sinucidere, atât pe plan individual, cât și planetar. Ateismul este sinuciderea ontologică a speciei omenești, cea mai monstruoasă crimă din istoria omenirii, care a luat proporții de masă în lumea modernă: „Ateismul se impune și își impune respectul tuturor prin extinderea lui masivă. El nu mai este privilegiul unei minorități cultivate, ci exprimă norma comună a tuturor categoriilor sociale. O civilizație s‑a clădit în mod conștient pe refuzul lui Dumnezeu, sau mai precis pe negarea oricărei dependențe față de lumea de dincolo” (Paul Evdokimov, Vârstele vieții duhovnicești). 

Ateismul este cultul omului muritor și al existenței pământești care ne duce la moarte. Negându‑L pe Dumnezeu, ateismul neagă viața însăși și afirmă triumful final al morții și al neantului. Tot ce aparține omului muritor – ideile, dorințele, nădejdile, creațiile, bogățiile lui – este la fel de pieritor ca el însuși: „Toate vin și se duc, numai Dumnezeu este Cel Care este” (Sf. Teofan Zăvorâtul, Viața lăuntrică). De aceea omul muritor nu poate făuri prin el însuși nimic veșnic, nimic indestructibil, nimic adevărat. Căci un adevăr care se schimbă în funcție de epocă și de ideile la modă, care este adevărat astăzi și nu mai e valabil mâine, nu e nimic altceva decât o minciună care se reînnoiește periodic sub aparențe diferite. Cel care se pune în slujba omului lumesc va avea drept plată minciuna și moartea, iar stăpânul lui va fi nu omul, ci vrăjmașul omului, al adevărului și al vieții. 

Semințele bune sau rele pe care le purtăm în suflet le putem cunoaște după roadele lor bune sau rele: „Ia aminte la diferența între prezența duhului dătător de viață și prezența duhului care ucide și distruge sufletul. Când ai gânduri bune în suflet, te simți bucuros și cu inima ușoară (…); iar atunci când, dimpotrivă, gândurile rele și impulsurile rele ale inimii se stârnesc în tine, te simți stânjenit și împovărat; tulburarea lăuntrică este semnul că duhul rău, duhul viclean se află în tine. Când duhul rău este în noi, în același timp cu tulburarea și apăsarea inimii, ne vine greu să ne apropiem de Dumnezeu, căci lanțurile duhului rău împiedică sufletul să se înalțe către Dumnezeu. Duhul rău este duhul îndoielii, al necredinței, al patimilor, al apăsării și al tulburării; în timp ce duhul bun este duhul credinței neclintite, al virtuții, al libertății lăuntrice și al plenitudinii, un duh de pace și de bucurie. Recunoaște după aceste semne dacă se află în tine duhul lui Dumnezeu sau duhul celui rău” (Sf. Ioan de Cronstadt, op. cit.). 

Fără Dumnezeu, omul muritor – care, nefiind omul real, este el însuși o minciună – nu are nicio scăpare, niciun ajutor, nicio putere în fața morții și a neantului, care fac parte din propria sa natură: „Iată, cu palma ai măsurat zilele mele şi statul meu ca nimic înaintea Ta. Dar toate sunt deşertăciuni; tot omul ce viază” (Ps. 38, 7‑8). De aceea „deşartă este izbăvirea de la om” (Ps. 59, 12). 

Nu trebuie să uităm niciodată că viața noastră muritoare nu este adevărata viață, nici adevărata noastră natură, nici scopul existenței noastre în această lume, dat fiind că „suntem niște străini, niște pelerini, călători către Împărăția cerurilor” (Sf. Ioan de Cronstadt, op. cit.). Niciun om, oricare i‑ar fi bogățiile, puterea, realizările, bunăstarea, nu este pe deplin satisfăcut, nici cu desăvârșire fericit în această lume, ci dorește mereu mai mult și altceva decât are și nu găsește ceea ce caută nicăieri în această lume, căci „omul – fiind prin natură după chipul lui Dumnezeu – este amputat atunci când se află închis înlăuntrul acestei lumi” (Panaiotis Nellas, op. cit.). De aceea, fiecare dintre noi simte în adâncul lui că nu este identic cu omul muritor și că adevărata sa ființă este infinită și nemuritoare: „Orice ființă omenească poate să descopere, intrând înlăuntrul ei, infinitul care se află în ea. Atunci, această experiență îi dezvăluie nu numai propria sa persoană, ci și o persoană infinită, care întrupează întâlnirea între infinit și viață” (Bertrand Vergely, Credința sau nostalgia minunatului). 

„Dat fiind că principiul ontologic al omului nu se află în ființa lui biologică, ci în ființa lui întru Hristos” (Panaiotis Nellas, op. cit.), orice suflet omenesc care se înrădăcinează în Hristos va produce roadele vieții veșnice: „Cine rămâne întru Mine şi Eu întru el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteți face nimic” (In. 15, 5).