Această Evanghelie se citește în Apus în cea de‑a 7‑a duminică după Rusalii (vechiul rit roman⁴ și ritul galilor restaurat⁵) şi, de asemenea, în Răsărit, dar niciodată într‑o duminică.

Introducerea este semnificativă: „Feriți‑vă de prorocii mincinoși⁶, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori...” Hristos abordează aici problema gravă și importantă a deosebirii duhurilor, care a lipsit în mod tragic primilor noștri părinți, Adam și Eva, ceea ce le‑a provocat căderea (și căderea noastră). Și va reveni la aceasta adesea, de‑a lungul celor trei ani de apostolat. Nu e nicio îndoială că se gândește la aceasta, cu atât mai mult cu cât comparația pe care o va face se referă la un pom și la roadele sale. Satana, într‑adevăr, în Grădina Edenului, a avut inteligența de a se ascunde într‑un șarpe⁷, care era simbolul înțelepciunii: fără acest vicleșug – această înșelăciune – probabil că nu ar fi putut să intre în legătură cu Eva, nici să stea de vorbă cu ea pentru a o ispiti. Dacă i s‑ar fi arătat așa cum era, adică un lup răpitor, Eva s‑ar fi temut și poate ar fi fugit. Hristos, Fiul lui Dumnezeu fiind şi, împreună cu Tatăl și cu Duhul, un martor întristat al căderii duhovnicești a celui dintâi cuplu omenesc, ales și răsfățat de Dumnezeiasca Treime, se îngrijește încă de la începutul misiunii Sale să dea o învățătură duhovnicească precisă asupra acestui subiect ca un remediu, un antidot, celor coborâtori din Adam și Eva.

Faptul că ne aduce aminte această realitate duhovnicească este deja foarte important: lupii există, dar se deghizează în oi pentru a ne înșela. Dacă ar apărea ca niște lupi, am fugi. Acest lucru este valabil pentru îngerii căzuți – demonii – ca și pentru oameni. Prima lecție pe care ne‑o dă Hristos este să alungăm orice naivitate, căci naivitatea primei noastre maici a fost ușa păcatului, iar lupul a intrat în staulul inimii ei. În domeniul discernământului duhovnicesc, trebuie să respingem orice sentimentalism, să luăm distanţă și să examinăm lucrurile la rece, cu capul, cu mintea noastră⁸.

De îndată ce a amintit această realitate duhovnicească, Hristos arată antidotul: „După roadele lor îi veți cunoaște”. Într‑adevăr, este imposibil să avem o judecată obiectivă, o părere dreaptă numai după aparența unei persoane, îngerești sau omenești. O persoană care pare drăguță, bine‑crescută și cu purtări frumoase poate ascunde o mare necurățenie duhovnicească și un duh de ucidere: așa sunt prorocii mincinoși. Putem aminti că, în cadrul numeroaselor erezii care au sfâșiat Biserica de‑a lungul primelor opt secole, mergând uneori până la a‑i pune în pericol existența, ereticii au fost adesea mari asceți și oameni de rugăciune⁹ (cel puțin în aparență)... Domnul ne îndeamnă la prudență: „feriți‑vă”, adică fiți cu luare aminte, fiți atenți; vedeți care sunt roadele purtării lor: sunt purtătoare de pace, de împăcare, de vindecare, de iubire…? Și trebuie cercetate vreme îndelungată, căci roadele nu sunt întotdeauna vizibile pe loc. Și, după cum face adesea, Hristos folosește o comparație agricolă (ne aflăm într‑un mediu agro‑pastoral), pentru că aceasta vorbea inimii oamenilor: se culeg oare struguri din spini, sau smochine din mărăcini? Bineînțeles că nu! Însă trebuie să avem înțelepciunea și răbdarea de a aștepta pentru a vedea care sunt roadele unui pom care arată frumos, dar a cărui adevărată fire nu o cunoaștem.

Și apoi propovăduiește rânduiala duhovnicească,sentința dumnezeiască (logion), comparând pe Om cu un pom, un simbol extrem de bogat¹⁰: „Așa că orice pom bun¹¹ face roade bune, iar pomul rău¹² face roade rele”. „Orice pom bun…”: oricare ar fi acesta, oricum ar arăta, de orice soi ar fi, oricare ar fi pământul sau clima. Cât despre „pomul rău…”, el este identificat și singularizat, pentru că este o anomalie a naturii. Dumnezeu‑Tatăl nu l‑a sădit. Domnul merge și mai departe (pune punctul pe i): „Nu poate pom bun să facă roade rele…” (de asemenea, o inimă curată și bună nu poate să rostească minciuni, să fie urâtă, nici să semene dezbinarea și ura); „…nici pom rău să facă roade bune”. Există între cele două stări o „prăpastie de netrecut”, după cum a spus Hristos, prin gura lui Avraam, în pilda bogatului celui rău și a săracului Lazăr (Lc 16, 26), iar aceasta corespunde cu prorocia pe care a făcut‑o despre Judecata cea de pe urmă: oile vor fi puse de‑a dreapta [lui Dumnezeu] în Împărăția cerească, iar caprele – sterpe, urâte la înfăţişare și cu miros neplăcut – vor fi puse de‑a stânga [lui Dumnezeu], în Iad. Binele și răul nu sunt amestecate: nu se îngăduie nicio confuzie. Sfântul Ioan Gură de Aur, care este unul dintre rarii Părinți ai Bisericii care a comentat această pericopă, insistă mult asupra faptului că nu trebuie să confundăm binele și răul, pe cei buni și pe cei răi, căci această confuzie este o armă a demonilor¹³. „De aceea, după roadele lor îi veți cunoaște.” Termenul „a cunoaște” este un termen puternic: se cunoaște adevărul sau o persoană; deschidem ochii după ce am făcut un efort de observație și de reflecție și descoperim realitatea – adevărul – care ni se arată ca o revelație, ca o evidență lăuntrică. Dar aceasta presupune să avem înțelepciunea și răbdarea de a aștepta vremea roadelor și, de asemenea, de a cultiva discernământul, pentru a fi capabili să cunoaștem roadele cele bune… Viața duhovnicească se învață și se experimentează („asceză”, askesis în greacă, înseamnă exercițiu), căci, în lumea căzută, ea nu este înnăscută.

Domnul încheie printr‑o judecată: „Orice pom care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc”, adică este ars. Aici e vorba de Judecata cea de pe urmă, care confirmă ceea ce prorocise Înaintemergătorul Său, Sfântul Ioan Botezătorul: „Tot pomul care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc” (Mt 3, 10). Această învățătură a Domnului este confirmată de ceea ce consemnează Sfântul Luca din cuvântul de început, dar cu o precizare suplimentară, pentru că aici Hristos rostește acest logion după cel al paiului și al bârnei. Acest lucru confirmă ceea ce am spus mai sus: pentru a putea judeca roadele pe care le face un pom, trebuie să avem o vedere [duhovnicească] bună: trebuie mai întâi să scoatem „bârna” care este în ochiul nostru lăuntric (înainte de a scoate paiul care este în ochiul lăuntric al fratelui nostru), pentru a putea deosebi roadele pomilor (Lc 6, 41‑44). În afară de smerenie și pocăință, absolut necesare, mai trebuie să dobândim discernământul duhovnicesc.

Hristos Însuși ne dă o confirmare a învățăturii Sale când vindecă un demonizat orb și mut, iar „cărturarii și fariseii” care erau de față vor spune, în inima lor și între ei, că săvârșea acea minune „cu Beelzebul, căpetenia demonilor”; după ce i‑a certat, pentru că „huleau împotriva Duhului Sfânt” – păcat de neiertat –, a adăugat: „Ori spuneţi că pomul este bun şi rodul lui e bun, ori spuneţi că pomul e rău şi rodul lui e rău, căci după roadă se cunoaşte pomul” (Mt 12, 33). Ceea ce înseamnă: dacă Eu izbăvesc un om de sub stăpânirea Satanei, adică îl mântuiesc de moartea cea veșnică, aceasta înseamnă că, dând această roadă bună, sunt Pomul cel Bun, Mesia, Mântuitorul lumii, și că, dacă Mă respingeți și Mă lepădați, dacă luaţi puterea Duhului Sfânt care lucrează în firea Mea omenească drept cea a Satanei, cine va putea să vă mântuiască? Sunteți pierduți pentru totdeauna. După cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, le cere celor care Îl resping să aibă un minimum de coerență și să nu fie contradictorii în judecăţile lor. Aceasta se leagă de ceea ce va spune mai târziu, cu o smerenie care nu poate fi decât dumnezeiască: dacă nu credeți în Mine, ca Persoană, credeți cel puțin în faptele Mele [vindecarea bolnavilor incurabili, învierea morților,…] (In 10, 38).

În toate aceste învățături, Hristos insistă asupra unui punct precis, chiar dacă nu este numit ca atare: inima. Pomul bun, care are o sevă îmbelșugată, vie și sănătoasă, este Omul a cărui inimă este și trăiește în Dumnezeu, în Duhul Sfânt. Aceasta este adevărata comoară. Și va adăuga, pentru cei care‑L calomniau: „Pui de vipere [= fii ai Satanei], cum puteţi să grăiţi cele bune, odată ce sunteţi răi? Căci din prisosul inimii [= din ceea ce iese din inimă] grăieşte gura. Omul cel bun din comoara lui cea bună scoate afară cele bune, pe când omul cel rău, din comoara lui cea rea scoate afară cele rele” (Mt 12, 34‑35). Sfântul Ioan Gură de Aur comentează: „Dă inimii numele de comoară”. Comoara este ceea ce avem cel mai de preț, iar aceasta depinde de noi. Fiecare dintre noi este liber să devină un pom bun sau să rămână un pom rău (după cădere), dând roade bune sau roade rele. După roadele noastre ne va judeca Dumnezeu, ne va „cunoaște”.

Note: