Trebuie să remarcăm că multe din aceste pilde au un caracter agricol (ceea ce era în același timp potrivit cu auditoriul și bogat în simboluri), dintre care mai cu seamă pilda fundamentală a „Semănătorului”, care va sluji de model și pe care Domnul va avea grijă să o explice apostolilor Săi⁴. Cea a seminței bune și a neghinei urmează imediat acesteia, și putem chiar să spunem că este un fel de complement al ei. Hristos va explica și sensul ei ucenicilor Săi, dar această explicație va fi puțin diferită: pilda este urmată de cea a grăuntelui de muștar (Mt.13, 31-32) și a aluatului (Mt.13, 33); apoi Sf.Matei raportează proorocia regelui David din Ps.7, 2 („Deschide-voi în pilde gura mea, spune-voi cele ce au fost dintru început”). Numai după aceea Domnul ia la o parte pe ucenicii Săi și le explică pilda neghinei, așa cum făcuse cu cea a Semănătorului⁵, căci trebuia ca apostolii Săi să fie inițiați în mistagogia pildelor pentru a putea propovădui Evanghelia în lumea întreagă. Aici Hristos îi formează pe formatori. Acestea sunt singurele două pilde pe care le va explica ucenicilor Săi (și nouă, prin Apostoli): ne învață deci o metodă.

După ce le-a explicat pilda Semănătorului,„altă pildă le-a pus lor înainte”, care,ca și cea a Semănătorului și toate celelalte, se referea la Împărăția Cerurilor („ Asemenea este Împărăția Cerurilor… ”): se pare că aici nu se adresează decât ucenicilor Săi (cu toate acestea la versetul 36, Sf.Matei ne spune că „lăsând mulțimile, a venit în casă” [la Capernaum]). Expresia folosită de Sf.Matei este interesantă: le-a „pus înainte” altă pildă… Dumnezeu nu impune și nu se impune: El propune și Se propune (se pune înainte). Hristos nu este un „guru” care ar vrea să-și câștige auditoriul prin cuvinte frumoase și prin arta sa oratorică: El „pune înainte”, ceea ce înseamnă că cei care-L ascultă rămân liberi de a face efortul să primească ceea ce li se propune; ei trebuie și să facă efortul de a gândi, pentru a înțelege sensul. Astfel oamenii vor putea asimila și lucra Cuvântul, cucerind ceea ce le-a fost dat gratuit⁶.

În pilda Semănătorului nu era decât un singur semănător, Hristos, trimis de către Tatăl Său pentru a însămânța duhovnicește lumea prin cuvântul Său;lucrurile erau simple. Aici Domnul abordează o problemă mult mai dificilă în plan duhovnicesc, căci sunt doi semănători, Hristos și Satana.

„Omul care a semănat sămânță bună în țarina sa” este Dumnezeu: tocmai aceasta face Hristos. Sămânța este cuvântul Său (ca și în cazul Semănătorului) dar și – după cum va explica mai apoi ucenicilor Săi, „fiii Împărăției”, adică roadele cuvântului-sămânță. Țarina este lumea [lumea căzută], dar poate simboliza și sufletul nostru. Și Dumnezeu lucrează în plină zi, la lumină,  când oamenii sunt treji și activi, deci pe deplin conștienți. Simplul fapt că Dumnezeu seamănă astfel înseamnă că vrea să strângă roade, adică să ne vadă îndumnezeiți.

„Dar pe când oamenii dormeau, a venit vrăjmaşul lui, a semănat neghină printre grâu şi s-a dus.”Hristos ne dă mai întâi o precizare despre soiul seminței semănate de Semănătorul dumnezeiesc: este vorba despre grâu, care este cereala cea mai bogată, cu un randament foarte mare, care era o hrană paradisiacă („toată iarba ce face sămânță”⁷ – Fac.1, 29) și care este un simbol al lui Hristos („dacă grăuntele de grâu nu va muri, rămâne singur” – In.12, 24 –: Hristos își dă Viața pentru noi). Și acest grâu îl va folosi pentru a institui Euharistia (pâinea), hrana veșnică. Vrăjmașul semănătorului dumnezeiesc este „diavolul” (și îngerii săi) adică „cel care dezbină”⁸, care este și „mincinos și tatăl minciunii” (In.8, 44): el seamănă noaptea pentru că lucrarea sa este rea, și când oamenii sunt inconștienți, în vremea somnului, pentru a putea să-i înșele. Episcopul Ioan de Saint-Denis arată că această „noapte” reprezintă – pentru noi – și neatenția, care intervine adesea după ce am făcut o faptă bună, căci atunci ne aflăm în odihnă, în repaus⁹. Se alătură în aceasta Sf. Ioan Gură de Aur care spune: „sămânța se pierde aici prin somn”, adică prin absența vigilenței¹⁰. Și diavolul seamănă în urma lui Dumnezeu, după El, într-o țarină care nu este a lui: seamănă hoțește. Ce seamănă el? Neghină, adică o buruiană¹¹ care este o graminee ce seamănă cu grâul dar otrăvitoare. Sf. Ioan Gură de Aur face o remarcă pertinentă: „este înșelarea josnică a demonului care amestecă minciuna cu adevărul”. Numai în momentul coacerii spicelor se poate distinge grâul de neghină, ceea ce confirmă un alt precept al lui Hristos: judecați pomul după roadele lui (Mt.7, 15-20). Este deci vreme lungă între sămânță și formarea spicelor (mai multe luni¹²). Să observăm aici că Domnul ne dă deja o învățătură importantă, subliniată de episcopul Ioan: „ierburile bune și rele cresc împreună”. Acest lucru este valabil pentru lume, dar și pentru sufletul nostru: să nu ne înșelăm!

Hristos seamănă viața, iubirea și frumusețea, Satana seamănă moartea, ura și urâțenia. Grâul și neghina se aseamănă pentru că aceasta îngăduie diavolului să ne înșele, și de asemenea pentru că el nu poate să „creeze” nimic, nu poate să inventeze: nu poate decât să copieze pe Stăpânul, să maimuțărească pe Dumnezeu. 

 „Slugile stăpânului casei”, adică îngerii, constată problema și dau seamă lui Dumnezeu, mirându-se că era neghină, căci „n-ai semănat tu, oare, sămânţă bună în ţarina ta?”. Ei nu înțeleg, pentru că sunt corecți duhovnicește și rămân mereu în ascultarea față de Dumnezeu, necunoscând răul¹³. Stăpânul le explică: „un om vrăjmaș a făcut aceasta”. Este o mare învățătură pentru noi, căci faptul că pot exista printre duhurile cerești și deci – în principiu – în jurul tronului lui Dumnezeu vrăjmași, înseamnă că îngerii sunt persoane libere (Satana vine dinaintea lui Dumnezeu cu fiii lui Dumnezeu [îngerii] și dialoghează cu Dumnezeuîn cartea lui Iov – Iov 1, 6). Reacția spontană a îngerilor seamănă cu a noastră: „Voiești deci să ne ducem și s-o plivim?”. Îngerii cer lui Dumnezeu îngăduința de a face acest lucru pentru că nu fac nimic de la sine: ei fac ceea ce le insuflă Duhul Sfânt, adică ceea ce voiește Tatăl ceresc. Și noi, când suntem martori ai „răului” – fie că suferim de pe urma lui, fie că nu – am vrea ca acesta să dispară pe loc: suntem pentru soluțiile expeditive.

Însă Înțelepciunea dumnezeiască nu lucrează așa: „Nu, ca nu cumva, plivind neghina, să smulgeţi odată cu ea şi grâul…”, ceea ce ar face să se piardă toată recolta. De altfel, aceasta corespunde cu ceea ce făceau agricultorii palestinieni, după savanți: smulgeau buruienile, dar nu neghina, pentru că cele două semănături – grâu și neghină – erau prea amestecate, prea întrețesute unele cu altele (termenul folosit de Hristos este a „smulge”, ceea ce corespunde cu aceasta) și aceasta este adesea și starea sufletului nostru …

Apoiarată adevăratul remediu: „Lăsaţi să crească împreună şi grâul şi neghina, până la seceriş…”. Secerișul este judecata dumnezeiască, judecata personală de după moartea fiecărei persoane, judecata de obște [cu privire la întreaga omenire] la cea de-a Doua Venire a lui Hristos. Și atunci „voi zice secerătorilor: Pliviţi întâi neghina şi legaţi-o în snopi ca s-o ardem…¹⁴ Hristos explică apoi ucenicilor: „Trimite-va Fiul Omului pe îngerii Săi, vor culege din împărăţia Lui toate smintelile¹⁵ şi pe cei ce fac fărădelegea, și-i vor arunca pe ei în cuptorul cu foc; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor”: „caprele” care vor fi puse de-a stânga de către Dreptul Judecător vor fi aruncate de către îngeri în iadul cel veșnic¹⁶, care este focul iubirii dumnezeiești  refuzat de cei cărora le era dăruit, „…iar grâul adunaţi-l în jitniţa mea”: îngerii vor duce „oile” în Împărăția lui Dumnezeu, Biserica cea cerească.  Domnul explică: „Atunci cei drepți vor străluci ca soarele în împărăția Tatălui lor”, adică vor fi îndumnezeiți.

Hristos ne inițiază în tainele înțelepciunii dumnezeiești. Dumnezeu este „iconom”: El lasă omului vreme de schimbare, respectându-i libertatea, fără să intervină direct în viețile noastre, nici în istoria omenească (în afară de câteva excepții), ne acordă încredere. Dar acest lucru este foarte greu pentru noi: ne e greu să coexistăm cu răul, ne e greu să așteptăm (răbdarea este dumnezeiască)…

Dincolo de învățătura evidentă a pildei, care are un caracter de judecată, se poate vedea în ea și o altă semnificație pe care Domnul nu o putea dezvălui la începutul misiunii Sale, nici în această pildă, dar despre care va vorbi mai pe urmă în alte pilde, și care ține de milostivirea dumnezeiască. După cum subliniază episcopul Ioan, țarina reprezintă și sufletul omenesc, în care coexistă adesea bogăția și sărăcia, calitățile și defectele, virtuțile și viciile, primele fiind semănate de Duhul Sfânt iar celelalte de Satana: „Hristos ne învață că dacă smulgem buruienile înainte de vreme, comitem o imprudență. La fel și cu sufletul nostru și cu aproapele nostru: nu trebuie niciodată să plivim neghina înainte de vreme, pentru a nu smulge și darurile dumnezeiești”⁹.

Să adăugăm că Hristos ne învață adesea să nu deznădăjduim și să luptăm. Această vreme îndelungată dintre semănat și roade poate îngădui schimbarea, prin pocăință. Nimic nu ne interzice să credem că, dacă nu trebuie să riscăm plivind neghina, putem și să sperăm ca neghina să dispară de la sine, ca grâul să ia din ce în ce mai mult loc, să crească mai repede și mai din belșug astfel încâtsă nu mai fie destul loc pentru neghină: „Trebuie mai întâi să facem să rodească omul lăuntric: cu cât va crește viața duhovnicească întru Hristos, cu atât răul se va usca, smuls de mâna îngerilor”⁹. Mi se pare că se poate vedea în filigran, în această pildă, milostivirea dumnezeiască. Să ne amintim de „fiul risipitor”, care s-a convertit datorită suferinței (Dumnezeu a așteptat cu răbdare, fiul Său cel mic a văzut că roadele sufletului său erau rele: și atunci s-a pocăit), sau de vameșul din pilda „Vameșuluiși a Fariseului”, care s-a îndreptatpentru că s-a pocăit, sau chiar și de samarineanca de la Fântâna lui Iacov, a cărei purtare fără de lege e răscumpărată de credința sa întru Iisus Hristos. Chiar și răspunsul lui Hristos către apostolii Săi descumpăniți, după plecarea tânărului bogat („Și cine poate să se mântuiască”? Mt. 19, 25): „Cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu.” – Lc.18, 27) merge în acest sens.

Când oamenii nu vor să țină cont de înțelepciunea dumnezeiască pot face greșeli dramatice. Dinaintea feluritelor neghine care cresc în lume – și chiar, uneori, în Biserică – vedem adesea ridicându-se reformatori sau revoluții care vor să „stârpească” răul și să „curățească” societatea înainte de vreme: aceștia provoacă în general catastrofe și remediile lor sunt mai rele decât răul. Să cităm, de pildă, în domeniul religios, reformele lui Grigorie al VII-lea – însuflețite de bune intenții –, care au distrus în Apus principiile Bisericii Una din primul mileniu (sobornicitatea, duhul patristic, înțelepciunea de a păstra un cler căsătorit, echilibrul între Dumnezeu și Cezar…) și a protestanților, care au pierdut bogății inestimabile: preoția și Tradiția. În ceea ce privește lumea, să cităm pe revoluționarii francezi și pe comuniști, care voiau să curețe și să salveze societatea și care au comis cele mai mari crime din istoria omenească și au lăsat după ei numai ruine.

Ne dăm seama, scrutând conținutul acestei scurte pilde, că fiecare termen folosit de Hristos are un înțeles duhovnicesc foarte puternic: fiecare termen este un diamant într-un fluviu de har. De altfel partea a doua a comentariului ne amintește că nu trebuie să ne focalizăm pe o singură pildă, nici să o extragem din contextul său: trebuie mereu să luăm în calcul totalitatea Evangheliei, adică a învățăturii lui Hristos. Cugetele dumnezeiești sunt antinomice, așa cum este și Dumnezeu Însuși.

Note: