În jurul nostru şi în lumea întreagă, au­zim astăzi prin intermediul mijloacelor de comunicare atât de prezente în viaţa de zi cu zi, de războaie şi de conflicte, la toate ni­velurile vieţii umane. Fie între ţări, fie în­tre grupuri, fie între vecini, fie în familii, fie între soţi, fie între fraţi, fie între părinţi şi copii, fie în adâncul sufletului nostru, la toa­te nivelurile şi în toate aspectele vieţii uma­ne războiul sau conflictul sunt prezente.

Deja la uşa peşterii în care se năştea Hristos Pruncul, slava lui Dumnezeu cânta­tă în ceruri de îngeri, vesteşte şi pe pământ pacea, care este împărtăşită lumii de Pruncul Sfânt din Betleem. El, Pruncul, este recunos­cut şi arătat lumii ca „Domn al păcii", văzut mai înainte de prorocul Isaia: „Căci Prunc S-a născut nouă, un Fiu S-a dat nouă, a Cărui stă­pânire epe umărul Lui şi se cheamă numele Lui: Înger de mare sfat Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn al păcii...”(Is. 9, 5).

Hristos S-a întrupat, pentru a ne împă­ca cu Tatăl ceresc, pentru a ne încredinţa de iubirea Tatălui şi că prin El, prin Hristos . avem pace cu Dumnezeu...” cum ne spune şi Sfântul Apostol Pavel (Rom. 5, 1). Se face asemenea nouă, Fiul, pentru a împăca Ce­rul şi pământul despărţite de păcatul strămoşesc si a dărui pace în sufletele tuturor oamenilor de bunăvoire, pentru a impărăţi El Însuşi în inimile smerite, care se ştiu sărace fără lumina şi prezenţa lui Dumnezeu, fără pa­cea Lui. „Pacea Mea dau vouă, pacea Mea las vouă” (In. 14, 27). Pacea este darul lui Hristos, – pentru ca noi înşine să fim oameni ai păcii – fericind făcătorii de pace şi numindu-i fii ai lui Dumnezeu (cf. Mt. 5, 9). Pacea dintre oameni şi din lume se reface atunci când omul însuşi, omul lăuntric, este în pace cu sine şi cu Dumnezeu. De acolo pleacă războiul lumii, din inima omului. Neliniştea izvorâtă din invidie l-a îndemnat pe Cain să ucidă pe Abel, fratele lui. În inima lui, Cain nu era în pace cu Abel. Când nu suntem împăcaţi cu noi înşine, pierdem pacea şi cu Dumnezeu şi cu semenul nostru, precum Cain. Neîmpăcarea lui Cain ne stăpâneşte atunci când nu putem înţelege binele şi accepta reuşita fratelui nos­tru. Putem înţelege că lipsa păcii din suflet face că şi bunăvoirea – adică dorinţa de bine pen­tru celălalt – lipseşte. Pacea este o stare de încredere profundă, de linişte adâncă a sufletu­lui care se ştie la adăpostul cel veşnic al lui Dumnezeu şi că nimeni şi nimic aici pe pământ nu îi poate face răul veşnic, decât cel care este direct implicat în viaţa lui, adică el însuşi. Dar dacă suntem în pace cu Dumnezeu suntem şi cu noi şi nici o teamă nu mai poate stăpâni sufletul împăcat cu Dumnezeu. Zice Sfântul Ioan Gură de Aur: dacă vom fi războiţi de întreaga lume, iar cu Dumnezeu suntem în pace, nu vom avea nici o vătămare.”¹

Dar oricât de binefăcătoare şi ziditoare este pacea, oricât de frumoşi şi iubiţi sunt fă­cătorii de pace, Dumnezeu nu ne obligă la pace. Ne îndeamnă spre ea, dar nu ne-o im­pune. Însă atunci când am gustat din ea şi înţelegem că este un dar al lui Dumnezeu pen­tru liniştea şi bucuria noastră fără de care nu putem trăi, şi că doar cel care Îl iubeşte pe Dumnezeu o poate înţelege şi căuta, în ea găsindu-şi bucuria şi sensul vieţii, atunci o că­utăm cu toată puterea şi dacă am primit-o o păstrăm ca pe un dar de mare preţ, cu teama de a nu o pierde. Pentru că ea este cea care ne aduce zile bune, după spusa psalmistului: „Cine este omul cel ce voieşte viaţa, care iubeşte să vadă zile bune? Opreşte-ţi limba de la rău şi buzele tale să nu grăiască vicleşug. Fereşte-te de rău şi fă bine, caută pacea şi o urmează pe ea” (Ps. 33, 12-13). Pentru omul credincios – zice Sfântul Ioan Gură de Aur – „... pacea este mai de preţ decât orice avere”’²

Toată viaţa noastră în Hristos şi în Biserică este fundamentată pe împăcarea cu sine, cu aproapele şi cu Dumnezeu. Nu ne putem apropia cu adevărat de Iisus Hristos, de Dumnezeul păcii, fără a fi în pace cu fratele nostru, ne spune Mântuitorul Însuşi: „Deci, dacă îţi vei adu­ce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău” (Mt. 5, 23-24).

Cu fratele nostru ne împăcăm iertându-l şi cerându-i iertare. Cu Dumnezeu ne împă­căm cerându-I iertare şi mărturisind păca­tele noastre. Orice apropiere a noastră de Dumnezeu ne vindecă şi ne dăruieşte pacea, pe care dacă nu o avem, suntem obligaţi să o  dobândim. Adică ceea ce este bolnav, Hristos vindecă, având voinţa noastră libe­ră lucrând împreună cu El. Aceasta spune Sfântul Ioan Gură de Aur că înseamnă cu­vintele Mântuitorului: „Nu socotiţi că am ve­nit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie”(Mt. 10, 34). „Pentru că – spu­ne el – atunci mai cu seamă este pace, când se taie ce este bolnav, când e îndepărtat ceea ce dă naştere la răzvrătire... Si doctorul tot aşa sal­vează restul trupului, când taie partea care nu se poate vindeca.”³. Iar sabia care taie ceea ce este rău în sufletul nostru, păcatul, este harul Sfântului Duh, cel care ne vindecă şi împacă cu Părintele ceresc, în Hristos. Iată cât de vindecătoare este pentru cel credin­cios mărturisirea păcatelor şi iertarea aproa­pelui, care ne aduc pacea în suflet şi împăca­rea cu Dumnezeu.

Să nu uităm în aceste zile de sărbătoare nici pe cei – de aproape sau de departe – care sunt în nevoi de tot felul. Pe cei flămânzi şi însetaţi, pe cei bolnavi şi în suferinţe de tot felul, să îi pomenim în rugăciunile noastre şi să le dăruim din preamultul nostru, fie su­fletesc, fie material. Să fim acolo unde trăim făcători de pace, pentru a plăcea lui Hristos Care ne-a împăcat cu Părintele ceresc, neui­tând cuvintele prorocului Isaia, „cât de fru­moase sunt pe munţi picioarele trimisului care vesteşte pacea...” (Is. 52, 7).

Vă doresc tuturor sărbătorile Naşterii şi Botezului Domnului pline de bucurie şi de lumină duhovnicească!
Al vostru, de tot binele doritor şi rugător către Domnul nostru Iisus Hristos,

† Mitropolitul Iosif