Hristos se află la sfârşitul misiunii Sale în Galileea si Se întoarce din Fenicia [„ţinutul Tirului şi al Sidonului”], unde a izbăvit-o pe fiica femeii Cananeence (Mc 7, 24-30) iar Sf Marcu ne spune, curios, că „a venit (...) la Marea Galileii, prin mijlocul hotarelor Decapolei²”, ceea ce pare să însemne că ar fi ocolit marea Galileei pe la nord pentru a ajunge în Decapole (în loc să meargă direct în Galileea). Or Fenicia şi Decapole sunt două ţinuturi păgâne (fe­nician şi grec), adică idolatre, la antipozi faţă de Israel. Şi în aceste două ţinuturi, nu va pre­dica, pentru că nu putea să le vorbească despre singurul Dumnezeu - închinat numai în Israel - ci va face numai minuni, mai ales exorcisme, pentru a arăta puterea acestui Dumnezeu unic şi bunătatea Sa, fără a uita că prezenţa Sa fizică este, pentru aceste locuri şi pentru lo­cuitorii lor, un har de nespus (Iisus este Dumnezeu). Avem de-a face cu o misiune în ţară păgână, chiar înainte de a mântui „oaia pierdută din Israel” (Mt 15, 24) la Ierusalim, însă fără a spune explicit ucenicilor Săi, căci nu ar fi putut să înţeleagă în acel moment, ca şi cum Domnul ar fi vrut să le vestească, în filigran, viitoarea lor misiune universală.

Însă, chiar şi în Decapole, Iisus este cunoscut, căci venise deja acolo şi făcuse un exor­cism extraordinar izbăvindu-l pe înfricoşătorul îndrăcit din ţinutul Gherghesenilor³. Nu e nicio îndoială că toată lumea a auzit vorbindu-se despre faimosul rabbi Ieshoua din Galileea.

Oamenii aduc pe Iisus la un surdo-mut⁴, rugându-l „să-Şi pună mâna asupra lui”, cu nădejdea evidentă – dar neexprimată – de a-l vindeca. Chiar în vremea noastră, atât de savantă şi de tehnică, cine ar putea vindeca un surdo-mut? Cu atât mai mult acum 2000 de ani!

Ca de fiecare dată când oamenii se află la necaz, neputincioşi dinaintea încercărilor (forţele naturii, bolile, războaiele, calamităţile.), se întorc către „Cel de Sus”, chiar atunci când adoră falşi dumnezei sau când nu cred în nimic: omul îşi regăseşte atunci conştiinţa spirituală de creatură a lui Dumnezeu, de copil al lui Dumnezeu5. Însă adesea, de îndată ce a primit binefacerea dorită, Îl uită pe Binefăcătorul său ... Ce tristeţe pentru Dumnezeu!

Această boală, această infirmitate, are un înţeles duhovnicesc: Eva şi Adam au fost sur­zi la porunca lui Dumnezeu de a nu mânca din rodul Pomului cunoaşterii binelui şi a rău­lui, în grădina Edenului. Dar Eva şi-a deschis urechea larg pentru a asculta pe Satan, ascuns în simbolul înţelepciunii care era reprezentat de şarpe, şi a fost însămânţată duhovniceşte de el, căci cuvântul este o sămânţă (pe când era menită să fie însămânţată de Duhul Sfânt pentru a zămisli după trup pe Fiul lui Dumnezeu). Alungaţi din grădina deliciilor, pentru a nu fi răi pentru vecie, Omul – soţ si soţie – a devenit surd, de o surditate duhovni­cească. Şi când suntem surzi la cele ale lui Dumnezeu, nu mai putem vorbi: nu mai avem nimic de exprimat, căci totul vine de la El (Omul nu e nimic prin el însuşi, ca şi toate cre­aturile). Cu toate acestea acest surd pare să bâlbâie încă⁶: deci nu a pierdut totul. Am pu­tea atribui această bâlbâială apropierii de Israel, „Ţara Sfântă” care a crezut în adevăratul Dumnezeu – prin Avraam, Moise şi David – şi a cărei sfinţenie străluceşte firesc.

Hristos nu spune nimic, nu pune între­bări, contrar atitudinii Sale faţă cu îndrăcitul din ţinutul Gherghesenilor, dar atunci se adresase demonilor care îl locuiau. Cum ar fi putut face aceasta, când omul era mut? Şi cum ar fi putut face un discurs teologic unor oameni idolatri, care nu credeau în Dumnezeu? Însă au făcut demersul de a mer­ge către El cu nădejde, cu siguranţă cu învo­irea mutului (poate scriindu-i pe o tăbliţă, pentru că vedea, şi era capabil să bâlbâie „da”). Atunci, făptuieşte, si fără să aştepte, căci nimeni nu se adresează lui Dumnezeu – „Cel Bun⁷” – în deşert. Duce pe bolnav de-o parte, pentru că nu a venit să uimească pe oameni, nici ca să le impună să creadă în El: Hristos nu este mediatic, respectă întotdeau­na libertatea personală. Însă nu-şi va pune mâna asupra bolnavului. Va proceda altfel, într-un fel potrivit cu boala, şi ne va învăţa astfel o metodă sacramentală (tainele nu tre­buie să fie stereotipe, ci adaptate bolilor şi persoanelor).

A înfăptuit vindecarea în trei timpi-acţiune:

– „Şi-a pus degetele în urechile lui” [se poate presupune că e vorba de degetele ară­tătoare, create de Dumnezeu, mai ales pen­tru aceasta] ca pentru a le destupa simbo­lic, „şi, scuipând, S-a atins de limba lui”: limba omenească este o mucoasă care nu poate funcţiona normal decât dacă este lubrificată fără încetare. O limbă mută este simbolic o limbă uscată. Domnul a pus puţină salivă – salivă dumnezeiască – cu de­getul Său pe limba bolnavului, pentru a o umezi. Saliva este apă, simbol al Duhului Sfânt: saliva dumnezeiască este o imagine a apei botezului⁸.

– „privind la cer”: Se întoarce către Tatăl Său ceresc, care este izvorul unic a toate, şi în cazul de faţă a oricărei vindecări; „şi sus­pinând”: a suspina înseamnă a geme⁹, a-şi exprima durerea şi deci a implora. Hristos este singurul nostru mijlocitor dinaintea lui Dumnezeu.

– „şi a zis lui Effatta¹⁰” ceea ce înseam­nă „deschide-te”, după cum traduce SfMarcu în Evanghelia sa. Hristos este Cuvântul lui Dumnezeu-Tatăl: ne revelează şi ne arată pe Dumnezeu, mai ales exprimând cugetele Tatălui Său. Cuvântul este creator (cf. în Facere: „Dumnezeu a zis” şi toate există). Când Hristos spune – desigur cu tărie – „Effatta”, porunceşte bolii să părăsească acest bolnav şi firii să-şi regăsească puritatea, sănătatea: este o re-creere. Biserica îşi va aduce aminte de aceasta: ritul Effeta va fi introdus în ritualul botezului roman ca şi, după Monseniorul Duchesne, în cel al bote­zului galican¹¹.

„Şi urechile lui s-au deschis iar legătura limbii lui îndată s-a dezle­gat, si vorbea bine”.

Omul aude glasul lui Dumnezeu: atunci poate să vorbească. Domnul l-a vindecat mai întâi de muţenia lui, ceea ce i-a dezlegat limba şi i-a dat înapoi vorbirea: este o răscumpărare, o resta­urare a Evei şi a lui Adam. Această vin­decare are un caracter clar de exorcism (după cum a făcut Hristos când a alun­gat un demon mut la Mt 9, 33).

Domnul, după obiceiul Său, le re­comandă oamenilor cea mai mare discreţie, pentru că nu vrea să fie considerat ca un vrăjitor (cum s-a întâmplat cu de- monizatul din ţinutul Gherghesenilor, tot în aceas­tă regiune), nici să se impună oamenilor prin acte extraordinare: voia să fie crezut pe cuvânt, dato­rită conţinutului său duhovnicesc, şi să atingă ini­ma oamenilor. Dar degeaba: oamenii erau atât de fericiţi că strigau de bucurie şi recunoştinţă, zicând: „pe surzi îi face să audă şi pe muţi să vorbească”¹².

„Să deschidă Domnul urechile noastre, ca să auzim ce spune Duhul Bisericii”¹³ şi să putem „spune toate minunile Sale”¹⁴!