Hristos se află la sfârșitul misiunii Sale în Galileea si Se întoarce din Fenicia [„ținutul Tirului și al Sidonului”], unde a izbăvit-o pe fiica femeii Cananeence (Mc 7, 24-30) iar Sf Marcu ne spune, curios, că „a venit (...) la Marea Galileii, prin mijlocul hotarelor Decapolei²”, ceea ce pare să însemne că ar fi ocolit marea Galileei pe la nord pentru a ajunge în Decapole (în loc să meargă direct în Galileea). Or Fenicia și Decapole sunt două ținuturi păgâne (fe­nician și grec), adică idolatre, la antipozi față de Israel. Åži în aceste două ținuturi, nu va pre­dica, pentru că nu putea să le vorbească despre singurul Dumnezeu - închinat numai în Israel - ci va face numai minuni, mai ales exorcisme, pentru a arăta puterea acestui Dumnezeu unic și bunătatea Sa, fără a uita că prezența Sa fizică este, pentru aceste locuri și pentru lo­cuitorii lor, un har de nespus (Iisus este Dumnezeu). Avem de-a face cu o misiune în țară păgână, chiar înainte de a mântui „oaia pierdută din Israel” (Mt 15, 24) la Ierusalim, însă fără a spune explicit ucenicilor Săi, căci nu ar fi putut să înțeleagă în acel moment, ca și cum Domnul ar fi vrut să le vestească, în filigran, viitoarea lor misiune universală.

Însă, chiar și în Decapole, Iisus este cunoscut, căci venise deja acolo și făcuse un exor­cism extraordinar izbăvindu-l pe înfricoșătorul îndrăcit din ținutul Gherghesenilor³. Nu e nicio îndoială că toată lumea a auzit vorbindu-se despre faimosul rabbi Ieshoua din Galileea.

Oamenii aduc pe Iisus la un surdo-mut⁴, rugându-l „să-Åži pună mâna asupra lui”, cu nădejdea evidentă – dar neexprimată – de a-l vindeca. Chiar în vremea noastră, atât de savantă și de tehnică, cine ar putea vindeca un surdo-mut? Cu atât mai mult acum 2000 de ani!

Ca de fiecare dată când oamenii se află la necaz, neputincioși dinaintea încercărilor (forțele naturii, bolile, războaiele, calamitățile.), se întorc către „Cel de Sus”, chiar atunci când adoră falși dumnezei sau când nu cred în nimic: omul își regăsește atunci conștiința spirituală de creatură a lui Dumnezeu, de copil al lui Dumnezeu5. Însă adesea, de îndată ce a primit binefacerea dorită, Îl uită pe Binefăcătorul său ... Ce tristețe pentru Dumnezeu!

Această boală, această infirmitate, are un înțeles duhovnicesc: Eva și Adam au fost sur­zi la porunca lui Dumnezeu de a nu mânca din rodul Pomului cunoașterii binelui și a rău­lui, în grădina Edenului. Dar Eva și-a deschis urechea larg pentru a asculta pe Satan, ascuns în simbolul înțelepciunii care era reprezentat de șarpe, și a fost însămânțată duhovnicește de el, căci cuvântul este o sămânță (pe când era menită să fie însămânțată de Duhul Sfânt pentru a zămisli după trup pe Fiul lui Dumnezeu). Alungați din grădina deliciilor, pentru a nu fi răi pentru vecie, Omul – soț si soție – a devenit surd, de o surditate duhovni­cească. Åži când suntem surzi la cele ale lui Dumnezeu, nu mai putem vorbi: nu mai avem nimic de exprimat, căci totul vine de la El (Omul nu e nimic prin el însuși, ca și toate cre­aturile). Cu toate acestea acest surd pare să bâlbâie încă⁶: deci nu a pierdut totul. Am pu­tea atribui această bâlbâială apropierii de Israel, „Å¢ara Sfântă” care a crezut în adevăratul Dumnezeu – prin Avraam, Moise și David – și a cărei sfințenie strălucește firesc.

Hristos nu spune nimic, nu pune între­bări, contrar atitudinii Sale față cu îndrăcitul din ținutul Gherghesenilor, dar atunci se adresase demonilor care îl locuiau. Cum ar fi putut face aceasta, când omul era mut? Åži cum ar fi putut face un discurs teologic unor oameni idolatri, care nu credeau în Dumnezeu? Însă au făcut demersul de a mer­ge către El cu nădejde, cu siguranță cu învo­irea mutului (poate scriindu-i pe o tăbliță, pentru că vedea, și era capabil să bâlbâie „da”). Atunci, făptuiește, si fără să aștepte, căci nimeni nu se adresează lui Dumnezeu – „Cel Bun⁷” – în deșert. Duce pe bolnav de-o parte, pentru că nu a venit să uimească pe oameni, nici ca să le impună să creadă în El: Hristos nu este mediatic, respectă întotdeau­na libertatea personală. Însă nu-și va pune mâna asupra bolnavului. Va proceda altfel, într-un fel potrivit cu boala, și ne va învăța astfel o metodă sacramentală (tainele nu tre­buie să fie stereotipe, ci adaptate bolilor și persoanelor).

A înfăptuit vindecarea în trei timpi-acțiune:

– „Åži-a pus degetele în urechile lui” [se poate presupune că e vorba de degetele ară­tătoare, create de Dumnezeu, mai ales pen­tru aceasta] ca pentru a le destupa simbo­lic, „și, scuipând, S-a atins de limba lui”: limba omenească este o mucoasă care nu poate funcționa normal decât dacă este lubrificată fără încetare. O limbă mută este simbolic o limbă uscată. Domnul a pus puțină salivă – salivă dumnezeiască – cu de­getul Său pe limba bolnavului, pentru a o umezi. Saliva este apă, simbol al Duhului Sfânt: saliva dumnezeiască este o imagine a apei botezului⁸.

– „privind la cer”: Se întoarce către Tatăl Său ceresc, care este izvorul unic a toate, și în cazul de față a oricărei vindecări; „și sus­pinând”: a suspina înseamnă a geme⁹, a-și exprima durerea și deci a implora. Hristos este singurul nostru mijlocitor dinaintea lui Dumnezeu.

– „și a zis lui Effatta¹⁰” ceea ce înseam­nă „deschide-te”, după cum traduce SfMarcu în Evanghelia sa. Hristos este Cuvântul lui Dumnezeu-Tatăl: ne revelează și ne arată pe Dumnezeu, mai ales exprimând cugetele Tatălui Său. Cuvântul este creator (cf. în Facere: „Dumnezeu a zis” și toate există). Când Hristos spune – desigur cu tărie – „Effatta”, poruncește bolii să părăsească acest bolnav și firii să-și regăsească puritatea, sănătatea: este o re-creere. Biserica își va aduce aminte de aceasta: ritul Effeta va fi introdus în ritualul botezului roman ca și, după Monseniorul Duchesne, în cel al bote­zului galican¹¹.

„Åži urechile lui s-au deschis iar legătura limbii lui îndată s-a dezle­gat, si vorbea bine”.

Omul aude glasul lui Dumnezeu: atunci poate să vorbească. Domnul l-a vindecat mai întâi de muțenia lui, ceea ce i-a dezlegat limba și i-a dat înapoi vorbirea: este o răscumpărare, o resta­urare a Evei și a lui Adam. Această vin­decare are un caracter clar de exorcism (după cum a făcut Hristos când a alun­gat un demon mut la Mt 9, 33).

Domnul, după obiceiul Său, le re­comandă oamenilor cea mai mare discreție, pentru că nu vrea să fie considerat ca un vrăjitor (cum s-a întâmplat cu de- monizatul din ținutul Gherghesenilor, tot în aceas­tă regiune), nici să se impună oamenilor prin acte extraordinare: voia să fie crezut pe cuvânt, dato­rită conținutului său duhovnicesc, și să atingă ini­ma oamenilor. Dar degeaba: oamenii erau atât de fericiți că strigau de bucurie și recunoștință, zicând: „pe surzi îi face să audă și pe muți să vorbească”¹².

„Să deschidă Domnul urechile noastre, ca să auzim ce spune Duhul Bisericii”¹³ și să putem „spune toate minunile Sale”¹⁴!