Hristos a început prin pilda Oii pier­dute pentru că Se adresa unui popor de păstori, al căror animal principal era oaia, bogăție esențială în această civilizație agro-pastorală mediteraneană, mai ales femela, pentru că ea este cea care poartă mielul, simbol folosit de Sfântul Ioan Botezătorul pentru a-L numi pe Fiul lui Dumnezeu, pe Mesia. Apoi va vorbi de Drahma cea pierdută, a cărei semnificație simbolică o vom vedea mai jos si care este un obiect, dar si o bogăție, pusă în legătu­ră cu omul (prin chipul reprezentat pe ea). În sfârșit, va sfârși cu Omul însuși, în legătura sa cu Dumnezeu, care este adevăratul subiect al celor trei pilde. Există aici o progresie pe­dagogică.

După cum a început prima pildă cu „Care om (bărbat) dintre voi... ?" o începe pe cea de-a doua cu: „Care femeie [dintre voi]⁴... ?”. Nu întâm­plător le menționează aici pe femei, ci pentru că e vorba de bani, iar în aproape toate societățile antice, deși dominate de bărbați, femeile erau stă­pâne în gospodărie, se ocupau de tre­burile casei și țineau „punga’! Discursul Său este adaptat realității sociale. „Care femeie.?" înseamnă orice fe­meie, femeia de rând, normală.

„...având zece drahme...". Drahma era unitatea sistemului mo­netar grec⁵, o monedă din argint (cân­tărind 3,50 g) echivalentă cu dina­rul roman. Argintul este un metal prețios, care constituie o valoare de schimb în sine; spre deosebire de obiectele schimbate în cadrul trocului, moneda este mult mai mică și mai ușoară, deci mai ușor manipulabilă.

În plus, această monedă are un curs legal, universal, pentru că poartă pe ea un chip omenesc, efigia împăratului. Pute­rea imperială este deci cea care dă mone­dei valoarea sa oficială. Această simbolis­tică bogată indică clar că drahma reprezintă Omul. Omul este, într-adevăr, mic dacă îl comparăm cu imensitatea cosmică (cele 100 de miliarde de ființe omenești – de la origini până astăzi – sunt puțin lucru ală­turi de astre, de vegetale și de animale, mărimea și forța Omului nu sunt nimic față de balene, elefanți sau lei) și cu imen­sitatea îngerească (îngerii sunt infinit mai numeroși, mai puternici și mai inteligenți decât oamenii). Însă Omul are două bogății unice în creație și legate una de cealaltă: a fost creat de Dumnezeiasca Treime – Care S-a sfătuit înainte de a-l crea (Fac. 1, 26) – după chipul și asemănarea Sa și unește Cerul și Pământul, cele văzute și cele nevă­zute: este de sus (ceresc) cu sufletul, și de jos (pământesc, cosmic) cu trupul. Dum­nezeiasca Treime S-a sfătuit pentru că avea în vedere, încă dinainte de crearea Omu­lui, întruparea Fiului lui Dumnezeu: des­tinul Omului este de a fi unealta acestei întrupări. În aceasta constă valoarea lui inestimabilă. Iar acest dar al lui Dumne­zeu a umplut de gelozie, de furie și de ură pe heruvimul Satanael, care va spune: nu, niciodată! Căci noi, duhurile cerești – chi­puri ale Duhului Care este Dumnezeu – suntem superiori oamenilor. Alt element simbolic interesant: efigia împăratului care se găsește pe monedă este, simbolic, cea a Împăratului ceresc – Hristos –, dar și cea a Omului, care este împăratul făpturii, chip al Împăratului ceresc în cosmos. Dumne­zeu spune într-adevăr Omului (bărbat și femeie): „Domniți pe pământ”, adică fiți un Dominus,un domn, un împărat [cu condiția de a fi uniți (Fac. 2, 24) și de a se purta ca Dumnezeu în creație].

Semnificația simbolică a lui zece este aceeași cu a lui 100 pentru oi: e vorba de plinătatea firească, de desăvârșirea creației. 10 e alcătuit din unu și zero, adică din ființă și neființă: creația nu-și are ființa decât de la Dumnezeu, singurul Care „este”. Åži toa­te multele zerouri care se pot adăuga în spatele lui 1 simbolizează fecunditatea lui Dumnezeu, pe care a transmis-o creației Sale, și mai ales ființelor vii (vegetale, ani­male, oameni, care sunt capabile să se re­producă, să procreeze).

Femeia, care este neatentă, pierde o drahmă. Ce poate fi mai banal? Aceste monede erau mici și ușoare (pe atunci nu apăruseră nici cecurile, nici cardurile ban­care!) și era firesc să cadă și să se rostogo­lească, iar în case nu exista electricitate, deci nu se vedea bine. Astfel, moneda se putea pierde cu ușurință sub o mobilă, un covor sau într-un colț plin de praf. Aici, această pildă se diferențiază de cea a oii. Păstorul nu era vinovat de pierderea uneia dintre oile sale: Dumnezeu le-a dat oamenilor libertatea și nu stă să-i supravegheze neîn­cetat; oaia omenească s-a rătăcit singură. În parabola de față, femeia este cea care pierde o drahmă. Moneda este un obiect fără viață și fără conștiință (spre deosebire de animal, care are o anumită autonomie). Neatenția femeii, nepurtarea ei de grijă este cauza pierderii unei drahme. Putem înțelege de aici că această femeie le simbolizează în același timp pe Eva si pe Maria: în această primă parte, o simbolizează pe Eva, care a fost naivă⁶ si care, fără să vrea, a deschis poarta Lupului.

Însă ea îsi dă seama că a pierdut o drahmă, care reprezintă a zecea parte din comoara casei sale, deci are o mare valoare. Nu-si zice „mare pagubă”, ci îsi schimbă pur­tarea: „aprinde lumina”, adică lampa cu untdelemn (pentru a vedea mai bine), „mătură casa” si „caută cu grijă”. Cea care poartă „Lumina lumii” (Hristos) este Maria: putem considera că femeia, în această a doua parte a pildei, o reprezintă pe Născătoarea de Dumnezeu. Cu atât mai mult cu cât a mătura înseamnă „a curăța”, adică a se pocăi. Maria va fi pe de-a-ntregul fecioară, pentru Dumnezeu, si cea mai smerită dintre toate făpturile: ea o răscumpără pe Eva. Femeia caută cu grijă, cu lampa în mână: Maria este ca un candelabru viu care poartă lumina dumnezeiască, pe Fiul său. De altfel, Sfân­tul Chiril al Alexandriei spune că Hristos este, de fapt, Cel care găseste drahma pierdută, pentru că e Lumina lumii⁶. Sfântul Grigorie cel Mare face o frumoasă comparație între lampă si Hristos: „Lampa este într-adevăr o lumină într-un vas de pământ ars... este dumnezeirea în trup”7. Trebuie să remar­căm că, făcând astfel, femeia lasă celelalte 9 drahme în pungă, ceea ce corespunde cu „părăsirea” celorlalte 99 de oi, care, totusi, sunt în siguranță în jurul tronului lui Dum­nezeu: avem acelasi înțeles în cazul pungii despre care nu se vorbeste. Cele 9 drahme care nu s-au pierdut reprezintă cele 9 cete îngeresti (simbolismul este si mai puternic decât pentru cele 99 de oi). S-ar putea obiecta că aceste 9 cete îngeresti nu au fost create „după chipul si asemănarea lui Dum­nezeu”. Să remarcăm însă că Biblia nu ne spune nimic despre crearea lumii îngeresti (numai atât: „.Dumnezeu a făcut cerul.”, Fac. 1, 1). Apoi, îngerii sunt numiți de mai multe ori în Biblie „fii ai lui Dumnezeu” (de pildă în Iov 1, 6, Dn 3, 25 sau Psalmul 88, 7): asemănarea lor cu Dumnezeu ține de faptul că sunt „duhuri” asemănătoare cu Duhul, Care este Dumnezeu (Hristos spune: „Dumnezeu duh este”, In 4, 24); si este dife­rită de a noastră.

Apoi femeia găsește drahma pierdu­tă. Ea simbolizează Biserica, în care se continuă lucrarea lui Hristos si care se străduiește să aducă mântuirea tuturor oamenilor, după cum crede Sfântul Ambrozie din Milanoâ⁸. Pentru Sfântul Grigorie cel Mare, „ea închipuie înțelepciunea dumnezeiască"⁹.

Scena care urmează corespunde cu finalul pildei Oii regăsite: este o sărbătoare cu prietenele și vecinele, ce reprezintă curțile cerești. Se găsește și aici aceeași expresie: „Bucurați-vă cu mine...”. Hristos Însuși, capul Bisericii și Fiul Mariei, e Cel care vorbește, prin gura Maicii Sale și prin glasul Bisericii. Sfântul Efrem Sirul spune că această bucurie cerească urmează tristeții de a-l vedea pe Omul păcătos și căzut (tristețea lui Dumnezeu, care S-a căit de a fi făcut pe om – v. Fac. 6, 6-7– și tristețea îngerilor)¹⁰. Să ne dăm seama că suntem – fiecare dintre noi – drahma pierdută și iarăși găsită, și să urmăm sfatul Sfântului Ambrozie: „Suntem drahme, să ne păstrăm prețul”!