Omul și creația

Păcatul omului, adică pofta lui nesă­turată, este motivul principal al suferinÅ£ei sale. Plăcerea egoistă îi transformă pe ceilalÅ£i în instrumente de putere si de pro­fit, iar creaÅ£ia în obiect de pradă pentru satisfacerea nevoilor proprii. Însă pentru crestini aproapele, creaturile si creaÅ£ia însăsi nu sunt „lucruri” sau „obiecte” care pot fi exploatate fară nici un respect. Potri­vit credinÅ£ei noastre, omul a primit de la Creatorul său o întreită demnitate: împă­rătească, profetică si sacerdotală. Dem­nitatea împărătească îl face pe om res­ponsabil înaintea lui Dumnezeu si a creaturilor Sale. Adam a primit puterea de a stăpâni peste întreaga creaÅ£ie si înÅ£elep­ciunea de a da nume tuturor fiinÅ£elor vii (cf. Fac. 1, 28; 2, 19-20). Dar demnitatea împărătească nu înseamnă stăpânire des­potică, ci, dimpotrivă, grijă faÅ£ă de toată creaÅ£ia. Mai mult, fiind înzestrat el însuÅŸi cu puterea de a crea, omul are datoria de a înfrumuseÅ£a creaÅ£ia lui Dumnezeu cu propriile sale creaÅ£ii.

În virtutea demnităÅ£ii profetice, omul este înzestrat cu înÅ£elepciune, ca să-L cu­noască pe Dumnezeu ÅŸi voia Lui. Voia lui Dumnezeu se descoperă omului în măsu­ra în care el rămâne în legătură cu Dum­nezeu prin rugăciune ÅŸi ascultare de po­runcile Lui. Astfel, omul înaintează în cunoaÅŸterea lui Dumnezeu ÅŸi în iubirea Lui, trăieÅŸte o relaÅ£ie vie cu El, îÅŸi dă sea­ma tot mai mult că „Dumnezeu este totul în toate”, pentru că „în El trăim ÅŸi ne miÅŸ­căm ÅŸi suntem” (FA 17, 28). În acelaÅŸi timp, omul înaintează în cunoaÅŸterea „ra­Å£iunilor divine” ale creaturilor. Fiecare cre­atură are o raÅ£iune, un sens, foloseÅŸte la ceva. Nimic nu există la întâmplare! Iar datoria noastră este de a face uz de raÅ£iu­nea care ne-a fost dată pentru a descoperi toate aceste taine ale lui Dumnezeu care se ascund în fiecare creatură, în fiecare existenÅ£ă. Atunci omul este cu adevărat un profet al creaÅ£iei.

Ca sacerdot al creaÅ£iei, omul este che­mat să ofere creaÅ£ia ÅŸi pe sine însuÅŸi lui Dumnezeu, Care dă viaÅ£ă la tot ceea ce exis­tă. În Euharistie, Îi oferim lui Dumnezeu elementele fundamentale care întreÅ£in via­Å£a noastră pământească: pâinea ÅŸi vinul, pri­mind în schimb ceea ce ne face cu adevă­rat vii. Dar ne oferim, totodată, pe noi înÅŸine ÅŸi unul pe altul ÅŸi toată viaÅ£a noastră, împreună cu a tuturor făpturilor de care suntem ontologic legaÅ£i. Prin Botez, Hristos a restaurat în noi cele trei demnităÅ£i: împărătească, profetică si sacerdotală. TotuÅŸi, harul botezului nu ne înnoieÅŸte dacă nu participăm noi înÅŸine la lucrarea lui prin credinÅ£ă ÅŸi prin asceză. Căci în toate sun­tem împreună lucrători cu Dumnezeu (cf. I Cor. 3, 9). Numai prin credinÅ£ă ÅŸi asceză harul poate birui în om pornirile pătimaÅŸe care întreÅ£in pe „omul cel vechi” NevoinÅ£a rugăciunii, a postului alimentar, a luptei împotriva patimilor pentru dobândirea vir­tuÅ£ilor, susÅ£inută de harul Sfintelor Taine, aprofundează în noi conÅŸtiinÅ£a unităÅ£ii on­tologice a întregii umanităÅ£i ÅŸi a întregii cre­aÅ£ii. Schimbarea atitudinii faÅ£ă de creaÅ£ie începe deci prin schimbarea propriei inimi cu ajutorul ascezei.

Spiritualitatea ortodoxă este o spiritu­alitate prin excelenÅ£ă ascetică. Noi, orto­docÅŸii, suntem convinÅŸi că credinÅ£a creÅŸti­nă trebuie să-l transforme ÅŸi să-l sfinÅ£ească pe om în realitatea sa complexă ÅŸi de ne­despărÅ£it: duh, suflet ÅŸi trup. Acest lucru este imposibil fără o asceză cuprinzătoare, care priveÅŸte toate aceste trei componente ale fiinÅ£ei umane în unitatea lor.

Am amintit mai sus de asceza rugăciu­nii, a postului alimentar si a luptei împo­triva patimilor. Ce înseamnă asceza rugă­ciunii? Simplul fapt de a găsi în fiecare zi puÅ£in timp pentru rugăciune ÅŸi de a ne sili să participăm la Sfânta Liturghie în fiecare duminică este deja o asceză. O ÅŸi mai mare asceză este efortul pe care-l facem de a ne concentra la rugăciune, pentru ca mintea noastră să nu se împrăstie, ci să coboare în inimă, pentru ca rugăciunea să devină trep­tat o „rugăciune a inimii”. Numai atunci când ne rugăm cu „mintea în inimă”, rugă­ciunea angajează toată fiinÅ£a noastră si o sfinÅ£este. Numai atunci vom simÅ£i cu ade­vărat bucuria rugăciunii. Åži aceasta pentru că inima este centrul fiinÅ£ei, unde se con­centrează ca într-un focar toate puterile psi­hice si fizice ale omului si unde se ascunde harul botezului. O astfel de rugăciune ne conduce treptat la „simÅ£irea inimii, care este simÅ£irea lui Dumnezeu” (v. Sfântul Dia- doh al Foticeii). Inima ni se umple de com­pasiune pentru toÅ£i oamenii, pentru ani­male si plante, pentru tot ceea ce există. Trăim astfel în modul cel mai real unitatea ontologică cu toată creaÅ£ia, devenim una cu toÅ£i si cu tot ceea ce există! Atunci nu vom mai fi capabili să facem vreun rău nici unei făpturi. Dimpotrivă, vom suferi cu toÅ£i cei ce suferă si cu toată făptura care suspi­nă si ea, asteptând eliberarea de păcatul omului care o desfigurează si o distruge prin lăcomia sa.

La rândul său, asceza postului ali­mentar susÅ£ine rugăciunea, ajută minÅ£ii să coboare în inimă si înfrânează poftele păcătoase care-l distrug pe om. „Nimeni nu se poate ruga cu stomacul plin”, spune o maximă ascetică. Pentru că pântecul îm­buibat atrage mintea în simÅ£uri, pe care le aprinde de poftă trupească. Atunci rugă­ciunea devine imposibilă.

Practica postului confirmă că el este o mare binecuvântare, atât pentru suflet, cât si pentru trup. Interesant este că astăzi di­verse studii medicale recomandă două zile de post pe săptămână, în care omul să se abÅ£ină total de la mâncare si băutură cel puÅ£in 20 de ore. Postul este deci izvor de sănătate pentru suflet si pentru trup. Înfrânarea de la mâncare si băutură îl con­duce pe om la stăpânirea de sine, la o via­Å£ă cumpătată în toate, la respectul faÅ£ă de ceilalÅ£i oameni si la respectul faÅ£ă de na­tura înconjurătoare.

Totodată, rugăciunea si postul sunt un mijloc de alungare a patimilor, precum si un izvor de putere si nădejde în purta­rea crucii zilnice. GreutăÅ£ile si suferinÅ£ele care nu ocolesc pe nimeni nu pot fi pur­tate fără rugăciune si fără înfrânare. Important este să înÅ£elegem că acestea sunt consecinÅ£ele păcatelor noastre si nu pedeapsa lui Dumnezeu, Care le îngădu­ie în virtutea libertăÅ£ii noastre tocmai ca prin ele să ne pocăim, adică să ne întoar­cem la El pentru a le birui cu ajutorul Său. Dumnezeu n-a creat suferinÅ£a, nici moar­tea; acestea sunt consecinÅ£ele păcatului pe care nu-l putem birui decât cu ajuto­rul Lui, prin angajarea în credinÅ£ă prin ru­găciune si asceză.

Omul curăÅ£at de patimi, stăpân (îm­părat) peste el însusi si peste creaÅ£ia lui Dumnezeu, nu poate rămâne pasiv si in­diferent faÅ£ă de suferinÅ£a semenilor săi si a făpturii, ci se implică în viaÅ£a lor prin toate mijloacele, inclusiv la nivel politic, pentru a usura suferinÅ£a si a salva creaÅ£ia de la pieire.

† Mitropolitul Serafim