Să amintim mai întâi ce este o pildă și care este interesul acestui mod de propovăduire: o pildă este o poveste, o fabulă cu caracter simbolic și cu înțeles duhovnicesc. O poveste reține interesul unui auditoriu, pentru că oamenii vor să-i cunoască sfârșitul. Iar faptul de a împrumuta exemple din viața de zi cu zi, de a pune în scenă lucruri, personaje și situații cotidiene, într-un limbaj simplu, o face cu putință de ascultat pentru toți, fără granițe culturale sau sociale. Este o povestire duhovnicească. Iar Hristos are întotdeauna grijă să situeze aceste elemente în contextul geografic și istoric al vremii Sale, pentru ca oamenii să poată înțelege (a vorbi de păstor și de oaie în civilizația agro-pastorală a Palestinei din secolul I d.Hr. era perfect adecvat). Dar, cum totul are o semnificație simbolică și cum Domnul încheie întotdeauna printr-o „morală a povestirii”, ce reprezintă semnificația ei duhovnicească și teologică, aceste pilde sunt valabile pentru toți oamenii, din toate culturile și din toate timpurile. Numai Dumnezeu-Omul putea face acest lucru.

Înainte de a aborda pilda însăși, trebuie să-i arătăm contextul evanghelic. De fapt, Hristos a istorisit trei pilde succesive pe aceeași temă duhovnicească: pilda Oii pierdute și regăsite² (un animal, dar şi un simbol al Omului duhovnicesc, care poartă pe Dumnezeu în el); pilda Drahmei pierdute și regăsite (un obiect, dar unul prețios, din aur, care poartă efigia împăratului); pilda Fiului pierdut și regăsit³ (Omul însuși, chip al lui Dumnezeu, însă căzut).

Această succesiune reprezintă în sine o capodoperă. Dar numai Sfântul Luca istorisește toate trei pildele. Sfântul Matei o menţionează, pe scurt, numai pe cea a Oii pierdute (Mt 18, 11-14). Dar ne permite să o situăm mai precis din punct de vedere istoric, pentru că la el aflăm cronologia cea mai exactă dintre cele patru Evanghelii (coroborată, în general, de Sfântul Marcu [adică Petru]: Hristos Se află la sfârșitul misiunii Sale în Galileea (în capitolul 19, Își începe urcarea către Ierusalim).

Aceste trei pilde, care alcătuiesc de fapt una singură, se pare că nu sunt niciodată citite împreună la Liturghie, în niciun rit, și e păcat că este așa (uneori Biserica nu îndrăznește destul)⁴. Cea a Oii pierdute este citită în Occident – împreună cu cea a Drahmei pierdute – în a treia duminică de după Rusalii (în ritul galilor restaurat și vechiul rit roman), dar niciodată duminica în Orient. Cât despre a treia, cea a Fiului pierdut (numit „Fiul risipitor”), este citită duminica în Orient (în duminica a doua a Triodului), dar nu în Occident. Diferitele rituri se completează.

Din nou, numai Sfântul Luca ne arată contextul și rațiunea acestor trei pilde⁵. Hristos a străbătut deja toată Galileea, probabil și Iudeea și ținuturile mărginașe, și este foarte cunoscut pentru cuvintele și minunile Sale. Toți vorbesc numai de El. Oriunde S-ar duce, mulțimile se adună (zvonul funcționa la fel de bine ca și radioul…). „Şi se apropiau de El toţi vameşii şi păcătoşii, ca să-L asculte.” Acești oameni sunt cei care nu aplică cu strictețe Legea lui Moise sau care practică meserii „necurate” (vameșii, care încasează banii idolatri, prostituatele etc.) sau care provin din familii mixte (din punct de vedere religios) sau chiar păgâne: sunt părăsiții și uitații societății evreiești, numeroși în Galileea, care era un pământ de amestecuri etnice, disprețuit de evreii din Iudeea și din Ierusalim. Numai rabbi Ieshouah din Nazaret Se interesează de ei și îi e milă, chip desăvârșit al Tatălui Său Ceresc, Care e Izvorul milostivirii.

Dar în această mulțime sunt și „farisei și cărturari care cârteau zicând: Acesta primeşte la Sine pe păcătoşi şi mănâncă cu ei” (Legea interzicea cu strictețe a se vorbi cu oamenii „necurați” din punct de vedere ritualic, a-i atinge, a intra în casa lor și a mânca împreună cu ei). Cea mai mare parte a fariseilor (care sunt mari asceți) și a cărturarilor (care sunt dascăli ai legii, teologi) Îl urăsc pe Iisus, practic de la începutul predicării Lui, pentru că învață a se lucra Legea după duh (și nu după literă) și pentru că are un comportament liber și un limbaj „adevărat”, pentru că e bun și milostiv cu toți – într-un cuvânt, activitatea Lui misionară îi umbrește: sunt acolo numai pentru a-L supraveghea, a-L denunța și a-L calomnia. Este o adevărată „cruce” lăuntrică pentru Hristos să trebuiască să suporte mereu pe cei care se poartă ca niște dușmani și care Îl urăsc pe nedrept. Apostolii suferă și ei mult pentru acest lucru: e o experiență care le va fi de folos în viitoarea lor misiune. Domnul, Care citește în inimi și Care aude tot, prinde mingea din zbor și răspunde „pozitiv”, constructiv, istorisind aceste trei pilde care au în centru pe cei considerați „pierduți”. Astfel va arăta cugetele Tatălui, planul adânc dumnezeiesc. După cum face uneori, Își interpelează auditoriul pentru ca Adevărul să devină lămurit în inimile lor. Dumnezeu Se coboară la nivelul Omului.

„Care om dintre voi [oricine, omul de rând, normal], având o sută de oi...” Este deci vorba de un păstor, care are o turmă mare (în contextul palestinian). Hristos ia adesea drept simbol oaia – femela, cea care zămislește mielul. În țările mediteraneene, este animalul care dă toate (lapte [și deci unt și brânză], carne, lână și piele [pentru a face veșminte și încălțăminte] și chiar coarnele), perfect adaptat reliefului și climatului. Este bogăția prin excelență, datorită căreia se poate trăi (adică hrăni și îmbrăca). Domnul nu face niciodată aluzie la berbeci (masculii reproducători, care nu sunt numeroși în turme), nici la miei (care nu sunt încă adulți). Oaia simbolizează – între altele – pe Om, care a primit de la Dumnezeu daruri uriașe și bogății și e chemat să poarte pe „Mielul lui Dumnezeu”, Fiul întrupat. Numărul 100 este, ca 10 sau 1000, simbolul desăvârșirii create și reprezintă „totalitatea ființelor raționale [dotate cu conștiință și inteligență]”, după cum spune Sfântul Chiril al Alexandriei⁶ și „firea îngerilor și a oamenilor”, după cum spune Sfântul Grigorie cel Mare⁷, adică lumea îngerească și omenirea. În plan simbolic, „unu” și „zero” reprezintă ființa și neființa: creatura (zero) nu e nimic prin ea însăși, ea nu există decât prin Dumnezeu și unită cu Dumnezeu („unu”).

„... Şi pierzând din ele una…”: în ținuturile muntoase sau în stepele deșertice, mereu se poate întâmpla ca o oaie să se rătăcească sau să cadă într-o prăpastie, e un lucru des întâlnit. Expresia „pierzând din ele una” este echivocă, pentru că poate lăsa să se înțeleagă că păstorul nu a fost atent. Sfântul Matei este mai precis din punct de vedere teologic: „și una din ele s-ar rătăci”⁸: oaia s-a rătăcit, iar păstorul nu e vinovat cu nimic; termenii „a pierde” și „pierdută” nu trebuie să fie luați în sensul absolut, ci relativ („rătăcit” este mai precis). Părinții sunt unanimi: oaia pierdută este Omul care a păcătuit prin neascultare și lipsă de încredere în Dumnezeu și care „a scăpat din mâna Păstorului suprem” (Sfântul Chiril), care „păcătuind a părăsit pășunea vieții” (Sfântul Grigorie). Trebuie să remarcăm că, deşi rătăcită, cea care s-a pierdut rămâne o „oaie”, pentru că Omul, chiar și căzut, rămâne chipul lui Dumnezeu, care este de neșters.

„…Nu lasă pe cele nouăzeci şi nouă în pustie...” Și aici, Părinții sunt unanimi: celelalte 99 reprezintă lumea îngerească rămasă credincioasă lui Dumnezeu (9 este numărul cetelor îngerești): „cele 99 sunt turmele nenumărate ale îngerilor… pe care le-a lăsat în înălțime (Sfântul Ambrozie de Milano)⁹. Acest lucru este confirmat de Sfântul Matei, care spune că le lasă „în munți”, după cum subliniază Sfântul Grigorie. Sfântul Luca vorbește de „pustie” pentru că Păstorul dumnezeiesc nu mai este acolo: S-a întrupat pentru a merge în căutarea oii celei pierdute. Însă cele 99 rămase credincioase și înțelepte [care nu s-au rătăcit] rămân totuși în jurul tronului lui Dumnezeu, deci sunt în siguranță.

Să ne oprim o clipă asupra simbolismului celor 99 + 1. Raportul între creaturile nevăzute (îngerii) și cele văzute (Omul și cosmosul pe care îl poartă în el) este de 99 la 1 (sau de 9 la 1¹⁰, sau de 999 la 1): lumea îngerească este infinit de mare, în timp ce Omul și cosmosul din care a ieșit și pe care îl poartă în el sunt infinit de mici. Ceea ce este extraordinar este faptul că Dumnezeu a vrut să Se unească cu ceea ce este mic și cel mai îndepărtat de El: nu S-a făcut înger, pentru că duhurile care sunt îngerii sunt aproape de El, Care este Duh. A vrut să Se unească cu ceea ce este mic și cel mai îndepărtat de El, pentru că Dumnezeu este smerit (Tatăl este izvorul smereniei, Fiul este smerenia, Duhul este duhul smereniei) și bun și vrea să înalțe ceea ce este mic. Dar, dacă Omul este mic (și scos din țărână, praful cosmic), a primit de la Ziditorul său acest caracter unic de a uni Cerul și Pământul, de a fi în același timp de sus – nevăzut, în sufletul său – și de jos –văzut, în trupul său. De aceea Dumnezeu Și-a pus pecetea pe om, chipul Său, și capacitatea de a I se asemăna. Dumnezeu a zidit Omul în vederea întrupării Fiului Său, pentru a putea să Se unească cu toată creația Sa. Heruvimul Satanael, care la început era cea mai frumoasă și mai inteligentă dintre toate făpturile Sale, nu a suportat smerenia dumnezeiască și a căzut. De unde ura sa pentru Om și pentru Hristos, ca Dumnezeu întrupat.

„…Şi se duce după cea pierdută, până ce o găseşte...” Sfântul Matei este mai precis: „…și ducându-se va căuta pe cea rătăcită”: Păstorul pleacă în căutarea oii rătăcite, nu se mulțumește să aștepte ca ea să se întoarcă; s-a pierdut: trebuie salvată. Păstorul dumnezeiesc Se întrupează, așa cum Îi cere Tatăl Său, prin Duhul Sfânt, și pleacă cu curaj în căutarea Omului pierdut, osândit la moartea veșnică prin neascultarea sa de porunca dumnezeiască.

„Şi găsind-o, o pune pe umerii săi, bucurându-se…” De ce face aceasta? Pentru că este „obosită și apăsată”, pentru că-i este foame și sete și este probabil rănită. Și face mai mult decât Samarineanul Milostiv: o ia pe umerii Săi (și nu pe asinul său): „A pus oaia pe umerii Săi pentru că, luând asupra Sa firea omenească, a purtat Însuși păcatele noastre (Sfântul Grigorie). „Umerii lui Hristos sunt brațele Crucii” (Sfântul Ambrozie). Omul este purtat pe umerii lui Dumnezeu, ca un copil pe umerii tatălui său. Există un veșmânt liturgic episcopal care simbolizează acest lucru, și anume pallium¹¹ sau omofor: el reprezintă oaia pierdută și regăsită, simbol al funcției arhi-păstorești a Episcopului.

Și păstorul aduce oaia la staul, cu restul turmei: e salvată. Sfântul Chiril spune: „Staulul este Biserica”. Dar, mai mult, este Împărăția lui Dumnezeu. Atunci păstorul se veselește cu prietenii și cu vecinii săi, pentru că „a găsit oaia cea pierdută”. Același scenariu are loc cu Drahma regăsită și cu Fiul cel regăsit: are loc o mare sărbătoare. Sfântul Grigorie subliniază: nu zice „bucurați-vă cu oaia regăsită”, ci „bucurați-vă împreună cu Mine”, pentru că Dumnezeu Se bucură că a mântuit pe Om, oaia cea rătăcită. Aceasta înseamnă: împărtășiți-vă din bucuria Mea. Cui Se adresează Domnul? Prietenilor Săi îngerești, după Sfântul Grigorie, cele 9 cercuri care înconjoară tronul lui Dumnezeu și care sunt deci prietenii și vecinii Împăratului Slavei.

Răspunsul la întrebarea lui Hristos este evident: bineînțeles că și noi am face la fel. Căci păstorii Palestinei erau oameni de meserie, înțelepți și curajoși.

După această interpelare amicală, care n-are nimic dintr-un discurs abstract, Domnul încheie revelând „morala” povestirii, cheia duhovnicească, gândul dumnezeiesc. „Zic vouă [logion dumnezeiesc, adevăr veșnic; la Sfântul Matei: „Adevăr grăiesc vouă”, care este una dintre expresiile favorite ale lui Hristos]că aşa şi în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă”. Acesta este mai întâi un răspuns fulgerător către cei ce cârteau împotriva lui Hristos, a celor care se făceau judecători ai lui Dumnezeu. Aici, la Sfântul Luca, Hristos pune accentul pe responsabilitatea duhovnicească a Omului: Oaia pierdută este Omul căzut. Dumnezeu nu are nicio vină. Și a trimis pe Fiul Său în căutarea Omului pierdut, „înșelat de viclenia șarpelui și ucis de patimile sale”, după cum spune Sfântul Vasile în preafrumoasa sa anaforă. Dar pentru a se întoarce în staulul ceresc, Raiul-Împărăție, trebuie să se pocăiască. Hristos-Păstorul a făcut cea mai mare parte a lucrării, dar este un lucru pe care nu-l poate face, și anume a Se pocăi în locul nostru. De ce va fi „mai multă bucurie” în cer – adică în jurul tronului lui Dumnezeu – pentru acest singur „păcătos” care se pocăiește și care este omenirea, decât pentru toți îngerii? Episcopul Ioan de Saint-Denis¹², care avea o conștiință foarte înaltă a simbolicii sacre și care a comentat adesea această pildă, ne dă răspuns: cele 99 de oi îngerești nu au nevoie să se pocăiască pentru că nu au păcătuit; însă destinul final al omenirii, după căderea sa, încercările, suferințele sale, este superior celui îngeresc, iar bucuria sa va fi mai mare, pentru că va fi luată pe umerii lui Hristos și bucuria sa va fi deplină: numărul sacru [100] va fi împlinit. Înălțarea este o preînchipuire a acestui lucru, pentru că firea noastră omenească, în Hristos, este înălțată mai presus de cele 9 cete îngerești, care se uimesc, dar aclamă, fără să înțeleagă¹³.  

Sfântul Matei ne aduce o concluzie mai teologică: „Astfel nu este vrere¹⁴ înaintea Tatălui vostru, Cel din ceruri, ca să piară vreunul dintr-aceştia mici”. Hristos arată aici un gând al Tatălui nostru ceresc, de căpătâi pentru noi – Biserica – și pentru toate ființele omenești: intenția adâncă a lui Dumnezeu („vrerea” Sa) este ca toți să se mântuiască. Dar aceasta nu se poate face fără conlucrarea noastră, fără voia noastră, adică fără pocăință. Ceea ce n-au văzut cărturarii și fariseii este că Hristos chema pe cei păcătoși la pocăință (nu i-a întărit în păcatele lor, ci le-a deschis „ușile milostivirii”¹⁵). Hristos nu va înceta a spune că a venit pentru a mântui pe tot cel pierdut, adică pe toți oamenii. Acesta este, de altfel, primul verset al pericopei la Sfântul Matei (18, 11), fie ca a fost interpolat sau nu.

Biserica ortodoxă își va însuși această dogmă, exprimând-o în chip minunat prin gura Sfântului Siluan Athonitul, și care poate fi rezumată astfel: nimeni nu e pierdut pentru totdeauna. Hristos i-a arătat, în groaznica și lunga lui experiență a iadului, că El era acolo, prezent în chip nevăzut, și că aștepta cu răbdare ca toţi cei pierduți să se pocăiască și să regăsească nădejdea în milostivirea lui Dumnezeu. Sublim!

Note: