Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale si Meridionale
Revista de spiritualitate ortodoxa si informare - www.apostolia.eu
Arătarea celor doi ucenici de la Emaus
(Lc 24, 13-35)
Înainte de a aborda conținutul acestei Evanghelii, trebuie să facem mai întâi o precizare cu privire la titlul care i se dă în literatură și în artă, și anume „Pelerinii de la Emaus”1: nu este vorba despre „pelerini”, ci despre ucenici ai lui Hristos, după cum spune Evanghelia, a căror singură legătură cu oraşul Emaus este că se îndreptau într-acolo. Iar adevăratul centru de interes nu sunt cei descrişi în mod greşit drept „pelerini”, ci Hristos cel Înviat, Care li Se va arăta. Cu această istorisire facem experiența directă a uneia dintre marile dificultăți ale perioadei pascale din viața pământească a lui Hristos: având acum pentru totdeauna trupul Său de slavă (asupra căruia vom reveni mai jos), El devine „cu neputință de desluşit” pentru ochii și înțelegerea oamenilor, ceea ce face cronologia evenimentelor foarte greu de stabilit.
Această arătare nu este relatată decât de Sfântul Luca, ceea ce ne poate surprinde, din moment ce nici el, nici Sfântul Pavel, al cărui tovarăș era, nu au fost martori oculari ai Învierii (spre deosebire de sfinţii Matei, Petru [Marcu] și Ioan). Cu toate acestea, două versete din Evanghelia Sfântului Marcu se referă la această întâmplare (Mc 16, 12-13). Pericopa este citită, în cea mai mare parte a riturilor2, în Lunea Paștilor (numită în Orient Lunea Luminată).
„Și iată, în aceeași zi…” Or, capitolul 24 începe cu: „În prima zi după sâmbătă…”; suntem deci într-adevăr în duminica Paștilor. În ce moment al zilei? Nu ni se spune explicit. Dar „și iată” face referire la evenimentele precedente: este vorba despre alergarea lui Petru la mormânt (împreună cu Ioan), care este doar menționată pe scurt de Sfântul Luca, pe când la Sfântul Ioan este povestită în detaliu. Sfântul Marcu ne aduce o precizare suplimentară: arătarea „la doi dintre ei” (Mc 16, 12) a avut loc după arătarea Mariei din Magdala3 (în zori) și înaintea arătării în mijlocul celor unsprezece, seara, pe când „ședeau la masă”4 (Mc 16, 14), lucru confirmat de Sfântul Ioan („Și fiind seară…” – In 20, 19). Mai mult, momentul în care are loc întâlnirea este sugerat chiar în pericopă, căci ucenicii insistă pentru ca personajul misterios care le-a vorbit să rămână să cineze cu ei, pentru că „este spre seară”. Arătarea s-a petrecut deci în cursul după-amiezii.
Cine sunt acești „doi ucenici”? Căci este vorba, într-adevăr, de ucenici și nu de Apostoli. În afară de aceștia din urmă (cei Doisprezece), Hristos chemase alţi 72 de ucenici care să li se alăture. Dar avea mulți alții care nu erau însărcinați cu o misiune precisă: familia Sa, prietenii (Lazăr, Marta și Maria…), „femeile-ucenice”, Păstorii din Betleem, cei pe care îi vindecase… De fapt, Hristos avea o rețea importantă de ucenici, în înțelesul larg al cuvântului, în întregul Israel, care Îl vor ajuta mult în misiunea Sa și care vor constitui, în jurul Apostolilor și al Sfintelor Femei, nucleul Bisericii evreiești („iudeo-creștinii”). Misiunea Mântuitorului a fost mult mai structurată decât s-ar putea crede. Nespusa Lui bunătate nu trebuie să ne facă să uităm că era un „învățător”, un conducător, înzestrat – pentru a vorbi în termeni omenești – cu excelente capacităţi organizatorice și cu un plan de acțiune bine definit: lucrurile nu au fost făcute la întâmplare.
Sfântul Luca ne dezvăluie numele unuia dintre cei doi ucenici: Cleopa5. Este greu să ne descurcăm cu numele evreiești, pentru că multe persoane provenind din același loc sau chiar din același grup poartă același nume6. Evanghelia menţionează un Cleopa, care este soțul Mariei „lui Cleopa” (In 12, 25), sora Fecioarei Maria și mama Apostolilor Iacov cel Mic și Iuda, dar acesta mai este numit și „Alfeu” (v. „Iacov al lui Alfeu” la Lc 6, 15), deci nu poate fi vorba despre el. Când Evanghelia nu ne luminează asupra unui personaj sau a unui loc, putem să ne referim la alte izvoare: evangheliile apocrife, Părinții Bisericii, vechii hagiografi etc. Origen (sec. al III-lea) spune că acest Cleopa pomenit în pericopă era de fel din Emaus și că cel de-al doilea ucenic se numea Simon (acest lucru nefiind precizat de Sfântul Luca însuşi, după cum se afirmă adesea). Vechii hagiografi precum Teodosie Arhidiaconul (sec. al VI-lea) și Sfântul Adon din Viena (sec. al IX-lea) îl menționează pe Cleopa și spun că a primit mucenicia (în jurul anului 44?) în casa în care Îl găzduise pe Iisus. Alte surse susţin că era fiul unui alt Cleopa, care fusese mai-marele sinagogii din Emaus şi avusese prilejul să-L întâlnească pe Iisus, iar celălalt ucenic, Simon, era socrul său7. Ce făceau ei? Se întorceau acasă, după ce trăiseră toate marile și tragicele evenimentele de la Ierusalim (judecata, patima și moartea lui Hristos).
Unde se găsește Emaus8? Există trei locuri numite astfel în Israel. Sfântul Ieronim (secolele IV-V) l-a identificat cu Nicopolis (aflat la 30 km vest de Ierusalim), iar această opinie a fost preluată de cruciați și de numeroși bibliști occidentali. Dar, mult mai probabil, este vorba despre actualul El-Qubeibeh8, aflat la aproximativ 12 km vest de Ierusalim (distanţă care corespunde cu cele „60 de stadii” indicate de Sfântul Luca), în munții Iudeii.
Cei doi tovarăși se întorc triști la Emaus (Hristos îi va întreba de ce sunt „triști”) și vorbind „între ei despre toate întâmplările acestea”. Ca mulți alţi ucenici, sunt zdrobiți, pentru că crezuseră cu adevărat că Iisus era Mesia și că avea să restabilească tronul lui David, făgăduința Împărăției lui Dumnezeu. Însă Învățătorul lor mult iubit, rabbi Yeshouah, e mort și pus într-un mormânt. Totul s-a năruit! Trebuie să ne imaginăm și să înțelegem durerea nesfârșită a acestor oameni, care nădăjduiseră atâta în Iisus-Mesia! Desigur, Acela vestise că avea să pătimească și să moară, apoi să învieze. Dar acești ucenici sunt ca și Apostolii, care se ascund în Foișor, morți de frică: nu au reținut decât prima parte a cuvântului, căci conceptul de „înviere din morți” depășește înțelegerea omenească. La fel e și pentru noi astăzi, după 2000 de ani de creștinism… Putem să prespunem în mod rațional că o singură persoană a crezut cu adevărat în înviere, Maria, Maica lui Iisus, pentru că era „cu totul dăruită lui Dumnezeu” și credea toate ale lui Dumnezeu, chiar dacă a trăit suferința nespusă de a-și vedea Fiul mult iubit țintuit pe cruce și ucis.
Pe când ucenicii discută între ei, Hristos Se arată dintr-odată (deși, în general, călătorii care merg pe un drum îi aud din timp pe cei ce vin în spatele lor şi îi ajung din urmă), li se alătură și începe a vorbi cu ei. Dar ei „nu-L cunosc” (ceea ce presupune că-L văzuseră deja, probabil cu prilejul intrării Sale mesianice în Ierusalim în duminica dinainte, precum și în timpul Patimii Sale, poate chiar răstignit pe Cruce). Iată un punct important de învățătură teologică în această pericopă. Într-adevăr, de la Învierea Sa, Hristos poartă trupul slavei Sale în mod permanent și definitiv, pentru vecie. De fapt, l-a avut întotdeauna, căci firea Sa omenească este nepătată (asemenea celei a primului Adam) și, ca om, a adus-o la desăvârșire, ceea ce nu făcuse primul Adam, care a păcătuit prin neascultare9: Astfel a plinit – ca om – voia lui Dumnezeu-Tatăl („Facă-se voia Ta…”). Însă a primit de bunăvoie să poarte, în firea Sa omenească (trup și suflet), consecințele căderii lui Adam și a Evei (de aceea Îl vedem obosit, flămând și însetat, trist sau îngrijorat….)10 pentru a putea suferi pentru noi – liber – și muri pentru noi – liber. Fără această acceptare în deplină libertate, Patimile ar fi fost cu neputință: nimeni nu ar fi putut ridica mâna asupra Lui, nici să-I facă cel mai mic rău.
Spre deosebire de trupul nostru căzut, care este trecător, opac și limitat, trupul slavei este un trup îndumnezeit, o materie spiritualizată, care este pe de-a-ntregul liberă cu privire la spațiu și timp: poate să treacă prin pereți și uși – ceea ce va face Domnul în Foișor –, nu este silită să aibă mereu aceeași formă și același aspect (cei doi ucenici nu-L recunosc, ca și Maria din Magdala, dimineața, care a crezut că este grădinarul) și are darul ubicuității11. Înaintea Învierii Sale, Hristos nu-Și manifesta firea dumnezeiască (unită cu firea Sa omenească îndumnezeită) decât în mod excepțional (la Schimbarea la Față, atunci când a mers pe ape, la înmulțirea pâinilor, la nunta din Cana și cu prilejul nenumăratelor Sale vindecări minunate). Însă, în restul timpului, avea înfățișarea unui om normal, de rând. Domnul a dobândit „dreptul” de a-Și manifesta permanent firea Sa omenească îndumnezeită pentru că a fost ascultător până la moarte și pentru că a înviat: aceasta nu s-a întâmplat din bunăvoire dumnezeiască, ci prin ascultarea Sa personală.
Tot dialogul care va urma între Hristos și cei doi ucenici este admirabil, pentru că mărturia ucenicilor asupra Sa este remarcabilă (vedem cum a fost perceput Mesia de către credincioși în acel moment) și pentru că Hristos manifestă o extraordinară delicatețe arătându-Se puțin câte puțin, fără să Se impună12. Îi întreabă mai întâi despre ce vorbesc „de sunteți atât de triști”. Iar ucenicii se miră că un om care pare că vine de la Ierusalim poate să nu cunoască evenimentele de o importanță și o gravitate excepționale care tocmai s-au petrecut acolo. Ei fac o minunată mărturisire „despre Iisus Nazarineanul, Care era prooroc puternic în faptă şi în cuvânt înaintea lui Dumnezeu şi a întregului popor. Cum L-au osândit la moarte şi L-au răstignit arhiereii şi mai-marii noştri”, dar își exprimă totodată durerea şi descurajarea, căci ei „nădăjduiau că El este Cel ce avea să izbăvească pe Israel”, mai ales că „astăzi este a treia zi de când s-au petrecut acestea” [presupunând astfel că prorocia lui Hristos nu s-a împlinit]. Adaugă totuși că „niște femei de-ale noastre” au găsit mormântul gol („negăsind trupul Lui”), ca și „unii dintre noi” [Petru și Ioan], și că niște îngeri ar fi spus femeilor că „El este viu”. Dar ei nu cred cu adevărat, pentru că „pe El nu L-au văzut”. Iată punctul crucial: a-L vedea pe Hristos înviat.
Domnul ar fi putut foarte bine să-Și reia înfățișarea obișnuită și să le spună: Eu sunt. Dar a făcut mult mai mult, în înțelepciunea Sa dumnezeiască. După ce a exclamat: „O, nepricepuților13 şi zăbavnici cu inima ca să credeţi toate câte au spus prorocii”, le-a făcut o cateheză admirabilă „începând de la Moise şi de la toţi prorocii, le-a tâlcuit lor din toate Scripturile cele despre El”. Fericiți bărbații care au fost învățați de însăși gura lui Dumnezeu. Ce pedagogie! Îi va aduce să înțeleagă puțin câte puțin, prin cuvintele Sale (El este Cuvântul), că El este Mesia, deși nu Se arată astfel: le va atinge inimile înainte de a Se revela în chip explicit. Hristos este mereu egal cu ceea ce a învățat și a făcut: Se ocupă mai întâi de conținut, de duh, mai mult decât de forma exterioară. Se revelează ochilor inimii lor înaintea ochilor trupești. Iar ei se minunează și înțeleg totul, iconomia mântuirii voită de Dumnezeu Tatăl, săvârșită de Dumnezeu-Fiul, în Dumnezeu Sfântul Duh.
Ajung deci acasă, la Emaus, însă Hristos vrea să-Și continue drumul (nu avea nici un motiv să Se oprească). Atunci ei Îl rețin și Îi cer stăruitor să cineze cu ei, probabil în casa lor. Hristos le-a întins mâna: ei au luat-o. Omul trebuie întotdeauna să facă un efort pentru a primi adevărul, pentru a cuceri ceea ce i se dă gratuit (este sinergia între Dumnezeu și Om): trebuie să „cucerim pe Dumnezeu”, cum a făcut-o patriarhul Iacov-Israel. Hristos primește cu dragă inimă (de fiecare dată când Omul Îl cheamă pe Dumnezeu, Acesta vine, căci vrea fericirea făpturilor Sale). Domnul atunci va reface gesturile de la Cina cea de Taină și, după cum ucenicii vor spune mai târziu Apostolilor și cum se cântă la Liturghie, „L-au cunoscut pe Domnul în frângerea pâinii”14. Inima lor era gata (vor spune mai târziu: „Oare nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale…”), acum li s-au deschis şi ochii. „Frângerea pâinii” este un semn hristic absolut, pentru că Iisus Hristos este marele preot singur și veșnic. Aceasta presupune că L-au auzit vorbind de Cina cea de Taină, care a avut loc cu trei zile mai devreme (şi la care poate că au participat15). În sfârșit au cunoscut fericirea absolută: L-au văzut pe Hristos înviat. Nu numai că au „văzut pe Dumnezeu”, ceea ce este singura obsesie legitimă a Omului, dar au avut siguranța mântuirii, a vindecării din moartea veșnică.
Dar de îndată Domnul „dispare”. Textul grec este mult mai precis teologic: „S-a făcut nevăzut”, căci trupul slavei are libertate totală. Ei îşi întrerup cina și se grăbesc să plece înapoi la Ierusalim pentru a spune despre acestea Apostolilor și tuturor ucenicilor, în Foișor, care le spun la rândul lor „că a înviat cu adevărat Domnul şi S-a arătat lui Simon (Petru)”. De îndată, Hristos Se arată în mijlocul lor, pe când ușile erau închise „de frica evreilor” (In 20, 18). Astfel, cei doi ucenici de la Emaus L-au văzut pe Cel înviat de două ori, o dată singuri și altă dată împreună cu toți ceilalţi.
Se poate observa că de fiecare dată când Hristos cel Înviat va apărea, o va face într-un chip adaptat persoanelor care vor primi acest har și va da o nouă învățătură. Învierea Sa era în același timp plinirea iconomiei mântuirii și începutul vieții Bisericii.
Hristos a înviat!
Note:
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale
Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni
Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni
Copyright @ 2008 - 2023 Apostolia. Toate drepturule rezervate
Publicatie implementata de GWP Team