Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale si Meridionale
Revista de spiritualitate ortodoxa si informare - www.apostolia.eu
Primele cuvinte adresate femeilor mironosiţe de Mântuitorul înviat au fost „Bucuraţi-vă”! Iar Apostolilor le-a zis: „Pace vouă, Eu sunt, nu vă temeţi”. Nu există alte cuvinte mai dătătoare de curaj ca aceste cuvinte ale Domnului. Pacea lăuntrică, bucuria si curajul sau lipsa fricii sunt semnele creştinului care-L are în inima sa pe Hristos Cel înviat.
Şi totuşi, în viaţa de zi cu zi suntem adeseori abătuţi şi trişti pentru că nu reuşim să împlinim ceea ce dorim sau pentru că suntem bolnavi. De multe ori ne pierdem răbdarea şi poate şi credinţa pentru că viaţa ni se pare grea, oamenii nu ne înţeleg şi nu ne ajută sau pentru că avem duşmani. În clipele cele mai grele ne simţim părăsiţi de toţi, chiar şi de Dumnezeu. De astfel de momente nimeni nu este scutit; ele sunt chiar necesare pentru creşterea noastră duhovnicească. Din lupta cu greutăţile vieţii învăţăm mai mult decât putem învăţa în cele mai înalte şcoli, şi anume învăţăm să ne smerim, să ne cunoaştem slăbiciunile proprii şi să acceptăm mai uşor slăbiciunile celorlalţi.
„Credinţa creştină, spune un teolog, dovedeşte că suferinţa are un rost, că este cea mai înaltă «şcoală» de cunoaştere.
Fără suferinţă, omul poate evita toată existenţa si poate face abstracţie de semeni. Suferinţa este imperativul care îl presează pe fiecare om să ia act de existenţa semenilor săi, să-i accepte, să se deschidă si de fapt să se jertfească pentru ei. Suferinţa este modul total, modul suprem de recunoaştere, cel mai bun şi cel mai pedagogic mijloc de formare şi de împlinire a omului pe pământ. Ea este pedagogia divină a maturizării şi împlinirii, nu în absenţa, ci în prezenţa şi asistenţa lui Dumnezeu" Suferinţa, unită cu credinţa şi cu răbdarea, ne conduce treptat nu numai la maturitate duhovnicească, ci şi la curăţia şi sfinţirea vieţii. Nici un alt mijloc, nici chiar rugăciunea, nu-l sfinţeşte pe om mai mult ca suferinţa acceptată cu seninătate şi pusă pe seama păcatelor proprii.
Există însă şi un fel de suferinţă pe care şi-o impune fiecare creştin care se angajează conştient în lupta pentru despătimire şi curăţie a sufletului său. Postul, rugăciunea, frecventarea bisericii, facerea de bine presupun un efort care poate fi resimţit ca o suferinţă, până când ajungem să le împlinim pe toate cu bucurie, ca ţinând de însăşi firea noastră. Cu atât mai mult trebuie să ne luptăm cu noi înşine şi să ne impunem o disciplină ascetică severă când vrem să scăpăm de diferite patimi cum sunt: egoismul, mândria, ambiţia, lăcomia, desfrânarea, beţia sau chiar fumatul. Lupta cu patimile poate fi foarte grea şi de lungă durată. Pentru a o duce la bun sfârşit avem nevoie de un duhovnic care să ne călăuzească pas cu pas în taina spovedaniei. Iar dacă nu ne angajăm în lupta împotriva patimilor pentru a le scoate din sufletul nostru, ele ne vor distruge, cu timpul, atât sufletul, cât şi trupul. Dumnezeu este însă alături de noi în lupta pentru despătimi- re, după cum El este prezent în orice suferinţă, în orice încercare a vieţii acceptate cu credinţă şi purtate cu răbdare. „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului".
De aceea, bolile şi necazurile îngăduite de Dumnezeu pentru îndreptarea şi sfinţirea noastră, cât şi ostenelile vieţii ascetice în lupta cu patimile devin treptat izvor de nădejde şi de bucurie. Din suferinţă, din lupta cu patimile se naşte bucuria! Deşi a suferit ca nimeni altul, Mântuitorul Şi-a păstrat întotdeauna seninătatea, blândeţea, bucuria în Duhul Sfânt, iertând pe toţi şi rugându-Se până şi pentru cei ce-L răstigneau. Exemplul Domnului a fost urmat de toţi sfinţii a căror viaţă este mărturia credinţei şi curajului cu care s-au luptat pentru sfinţirea vieţii lor, prin răbdarea a nenumărate chinuri şi ispite transfigurate însă de Dumnezeu în bucurie. Să amintim doar pe Sfântul Serafim de Sarov († 1833), care a dus o viaţă extrem de severă, de post şi de rugăciune, şi care a fost ispitit ca puţini alţii de diavolul în pustie şi schingiuit în bătăi de oameni răi încât a rămas suferind toată viaţa. Cu toate acestea, Sfântul Serafim iradia lumină şi bucurie. El saluta în tot timpul anului pe cei ce-l vizitau în pustie şi apoi în Mănăstirea Sarovului cu cuvintele: „Bucuria mea, Hristos a înviat!”.
Numai bucuria care vine din suferinţă, din răbdarea necazurilor este bucurie adevărată, bucurie în Duhul Sfânt. Deci ne bucurăm numai în măsura în care ne sacrificăm, ne jertfim pentru Dumnezeu şi pentru semenii noştri.
† Mitropolitul Serafim
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale
Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni
Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni
Copyright @ 2008 - 2023 Apostolia. Toate drepturule rezervate
Publicatie implementata de GWP Team