Apare cu binecuvântarea Înaltpresfinţitului Părinte Mitropolit Iosif

Cauta in site
Adaugat la: 1 Mai 2017 Ora: 15:14

Bucuria din suferinţă

Primele cuvinte adresate feme­ilor mironosiţe de Mântuito­rul înviat au fost „Bucuraţi-vă”! Iar Apostolilor le-a zis: „Pace vouă, Eu sunt, nu vă temeţi”. Nu există alte cuvinte mai dătătoare de cu­raj ca aceste cuvinte ale Domnului. Pacea lăuntrică, bucuria si curajul sau lipsa fricii sunt semnele creştinului care-L are în ini­ma sa pe Hristos Cel înviat.

Şi totuşi, în viaţa de zi cu zi suntem adeseori abătuţi şi trişti pentru că nu re­uşim să împlinim ceea ce dorim sau pen­tru că suntem bolnavi. De multe ori ne pierdem răbdarea şi poate şi credinţa pen­tru că viaţa ni se pare grea, oamenii nu ne înţeleg şi nu ne ajută sau pentru că avem duşmani. În clipele cele mai grele ne sim­ţim părăsiţi de toţi, chiar şi de Dumnezeu. De astfel de momente nimeni nu este scu­tit; ele sunt chiar necesare pentru creşte­rea noastră duhovnicească. Din lupta cu greutăţile vieţii învăţăm mai mult decât putem învăţa în cele mai înalte şcoli, şi anume învăţăm să ne smerim, să ne cu­noaştem slăbiciunile proprii şi să accep­tăm mai uşor slăbiciunile celorlalţi.

„Credinţa creştină, spune un teolog, dovedeşte că suferinţa are un rost, că este cea mai înaltă «şcoală» de cunoaştere.

Fără suferinţă, omul poate evita toată existenţa si poate face abstracţie de semeni. Suferinţa este imperativul care îl presează pe fiecare om să ia act de existenţa semenilor săi, să-i accepte, să se deschidă si de fapt să se jertfească pentru ei. Suferinţa este modul total, modul suprem de re­cunoaştere, cel mai bun şi cel mai pedagogic mij­loc de formare şi de împlinire a omului pe pă­mânt. Ea este pedagogia divină a maturizării şi împlinirii, nu în absenţa, ci în prezenţa şi asis­tenţa lui Dumnezeu" Suferinţa, unită cu credin­ţa şi cu răbdarea, ne conduce treptat nu numai la maturitate duhovnicească, ci şi la curăţia şi sfinţirea vieţii. Nici un alt mijloc, nici chiar ru­găciunea, nu-l sfinţeşte pe om mai mult ca suferinţa acceptată cu seninătate şi pusă pe seama păcatelor proprii.

Există însă şi un fel de suferin­ţă pe care şi-o impune fiecare creş­tin care se angajează conştient în lupta pentru despătimire şi cură­ţie a sufletului său. Postul, rugă­ciunea, frecventarea bisericii, fa­cerea de bine presupun un efort care poate fi resimţit ca o suferin­ţă, până când ajungem să le împli­nim pe toate cu bucurie, ca ţinând de însăşi firea noastră. Cu atât mai mult trebuie să ne luptăm cu noi înşine şi să ne impunem o disci­plină ascetică severă când vrem să scăpăm de diferite patimi cum sunt: egoismul, mândria, ambiţia, lăcomia, desfrânarea, beţia sau chiar fumatul. Lupta cu patimile poate fi foarte grea şi de lungă du­rată. Pentru a o duce la bun sfâr­şit avem nevoie de un duhovnic care să ne călăuzească pas cu pas în taina spovedaniei. Iar dacă nu ne angajăm în lupta împotriva pa­timilor pentru a le scoate din su­fletul nostru, ele ne vor distruge, cu timpul, atât sufletul, cât şi tru­pul. Dumnezeu este însă alături de noi în lupta pentru despătimi- re, după cum El este prezent în ori­ce suferinţă, în orice încercare a vieţii acceptate cu credinţă şi pur­tate cu răbdare. „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului".

De aceea, bolile şi necazurile îngăduite de Dumnezeu pentru îndreptarea şi sfinţi­rea noastră, cât şi ostenelile vieţii ascetice în lupta cu patimile devin treptat izvor de nădejde şi de bucurie. Din suferinţă, din lupta cu patimile se naşte bucuria! Deşi a su­ferit ca nimeni altul, Mântuitorul Şi-a păstrat întotdeauna seninătatea, blândeţea, bu­curia în Duhul Sfânt, iertând pe toţi şi rugându-Se până şi pentru cei ce-L răstigneau. Exemplul Domnului a fost urmat de toţi sfinţii a căror viaţă este mărturia credinţei şi curajului cu care s-au luptat pentru sfinţirea vieţii lor, prin răbdarea a nenumărate chi­nuri şi ispite transfigurate însă de Dumnezeu în bucurie. Să amintim doar pe Sfântul Serafim de Sarov († 1833), care a dus o viaţă extrem de severă, de post şi de rugăciu­ne, şi care a fost ispitit ca puţini alţii de diavolul în pustie şi schingiuit în bătăi de oa­meni răi încât a rămas suferind toată viaţa. Cu toate acestea, Sfântul Serafim iradia lu­mină şi bucurie. El saluta în tot timpul anului pe cei ce-l vizitau în pustie şi apoi în Mănăstirea Sarovului cu cuvintele: „Bucuria mea, Hristos a înviat!”.

Numai bucuria care vine din suferinţă, din răbdarea necazurilor este bucurie ade­vărată, bucurie în Duhul Sfânt. Deci ne bucurăm numai în măsura în care ne sacrifi­căm, ne jertfim pentru Dumnezeu şi pentru semenii noştri.

† Mitropolitul Serafim

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni

Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni

Departamentul pentru rom창nii de pretutindeni