Deja statutul social al celor două persoa­ne ne arată prăpastia care le desparte. Ju­decătorul este un personaj important din punct de vedere social şi politic (se spune că este „într-o cetate”, adică în inima societăţii), care rosteşte judecăţi „fără apel” şi prin aceasta este „atotputernic” (în ter­meni omeneşti). Până aici, se poate vedea o  oarecare asemănare cu Dumnezeu. Însă acest judecător „de Dumnezeu nu se te­mea”, ceea ce, în lumea antică în general (foarte religioasă) şi în Israel în particular, era de negândit: era culmea nelegiuirii şi a păcatului, însemna a se ridica împotriva lui Dumnezeu. Şi, în plus, de om nu se ruşina, nerespectând pe nimeni. Era deci un personaj puternic, dar necredincios, nedrept şi odios: era de fapt chiar opusul lui Dumnezeu³, în afară de putere şi de judecată.

În faţa lui, o văduvă. Femeia nu avea niciun statut în Antichitate; ea nu se definea decât în raport cu „bărbatul”, fiind supusă tatălui său, iar apoi soţului şi, în sfârşit, fiu­lui mai mare dacă rămânea văduvă şi avea norocul să aibă un fiu. Prin ea însăşi nu era nimic⁴. Iar această văduvă se afla în conflict cu „potrivnicul” ei, adică era în proces. O astfel de situaţie apărea foarte frecvent în acea vreme: era probabil vorba de încerca­rea de a-şi păstra zestrea, pe care rudele din partea soţului urmăreau probabil să i-o ia, sau de a rămâne în propria casă, din care putea fi alungată. Sigur este că miza acestei confruntări era importantă pentru ea, pro­babil vitală. Neavând pe nimeni care să-i ia apărarea, s-a adresat judecătorului pentru a dobândi dreptatea. Însă judecătorul cel nedrept a refuzat cu încăpăţânare. Nu-i păsa de această femeie neputincioasă, de la care nu avea nimic de aşteptat (şi, desigur, nu darurile cu care l-ar fi putut mitui).

Povestea s-ar fi putut opri aici: o po­veste tristă, dar în fond destul de banală; lucrurile acestea se petrec încă în zilele noastre, în societăţile noastre aşa-zis evo­luate şi libere. Dar femeia nu s-a dat bătu­tă: s-a întors iarăşi şi iarăşi să ceară drep­tate, în ciuda a toate; l-a hărţuit în fiecare zi pe judecător şi şi-a cerut dreptatea cu voce tare: i-a „spart urechile”. Iar acest lucru a durat „mult timp”. În cele din urmă, sătul şi obosit să audă aceste plân­geri zi de zi, judecătorul a sfârşit prin a ceda. Iar Hristos precizează, pentru cei care-L ascultă, gândurile judecătorului: „Deşi de Dumnezeu nu mă tem şi de om nu mă ruşinez”, îi voi face dreptate „ca să nu vină mereu să mă supere”. Prin perse­verenţă (şi curaj), văduva stăruitoare a do­bândit ceea ce voia şi nădăjduia.

Atunci Domnul trage învăţătura aces­tei istorisiri: dacă un judecător nedrept dă până la urmă răspuns cererilor repe­tate şi drepte, adică face o faptă bună, cu atât mai mult Tatăl vostru ceresc, Jude­cătorul suprem şi desăvârşit, Care vă iubeşte, vă va face dreptate şi vă va da ceea ce cereţi vouă, „aleşilor Săi”, dacă „strigaţi către El ziua si noaptea”. Vă va răspunde fără întârziere. Iată cheia: a striga către Dumnezeu ziua şi noaptea, a nu obosi niciodată, a nu se îndoi, a stărui mereu. Aceasta ne aminteşte de învăţătura lui Hristos în mai multe rânduri, şi mai ales la Sfântul Luca. În capitolul 11, chiar după ce a amintit ucenicilor Săi cum trebuie să se roage lui Dumnezeu⁵, Mântuitorul explică „Rugăciunea domnească” istori­sind pilda Prietenului inoportun, care vine să împrumute trei pâini în miezul nopţii, deranjându-l pe cel de la care le cere, şi încheie: „Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschi­de” (Lc 11, 1-10). Apoi continuă comparându-L pe Tatăl ceresc cu taţii pământeşti, care, deşi „răi fiind”, ştiu să dea daruri bune copiilor lor, şi sfârşeşte zicând: „cu cât mai mult Tatăl vostru Cel din ceruri va da Duh Sfânt celor care Îl cer de la El!”⁶ (Lc 11, 11-13).

Hristos a voit, după cum adesea o face, să şocheze spiritele şi să provoace o zgu­duire mântuitoare, o trezire a sufletelor. Comparaţia Sa între judecătorul nedrept şi Judecătorul dumnezeiesc cel drept este de o îndrăzneală incredibilă. Ne dezvăluie ast­fel smerenia dumnezeiască: chiar dacă nu credeţi în bunătatea lui Dumnezeu, îndrăzniţi să-L deranjaţi, strigaţi fără încetare dinaintea Lui, ca un copil care strigă după mama sa pentru că îi e foame sau îl doare ceva. Aceasta ne aminteşte ce a spus dinaintea necredinţei evreilor: chiar dacă nu Mă acceptaţi ca Mesia, acceptaţi cel puţin lucrări­le Mele, minunile pe care le fac pentru voi⁷. Ce abis de smerenie dumnezeiască! Domnul ne dă astăzi o poruncă duhovnicească de primă importanţă: strigaţi către Dumnezeu zi şi noapte, fără încetare, îndrăzniţi să-L deranjaţi pe Dumnezeu, îndrăzniţi să-I „spargeţi urechile” Văzând că vă întoarceţi către El, şi El se va întoarce către voi. Adesea păcă­tuim din lipsă de stăruinţă: cerem lui Dumnezeu o vreme, apoi obosim şi ne dăm bătuţi. (La ce bun! Cum auzim uneori: Dumnezeu are altceva de făcut decât să se ocupe de mine...) Ce minunată lecţie de stăruinţă, de tenacitate, de curaj, care sunt expresii ale credinţei.

Dar Domnul adaugă cu tristeţe, ca şi cum I-ar lua de martori pe Tatăl şi pe Duhul: când Fiul Omului se va întoarce cu slavă la sfârşitul vremurilor, oare va mai găsi credinţă pe pământ? Dinaintea tristeţii lui Hristos, inima noastră este străpunsă, căci înţelegem cât suferă pentru noi. Să-I dăruim această stăruinţă în rugăciune, orice s-ar întâmpla, ca pe o mângâiere.

Îndrăzneala pedagogiei lui Hristos este pe măsura acestei extraordinare revelaţii pe care a făcut-o: „Am venit să mântuiesc pe toţi oamenii”⁸. Merge până la cea mai de pe urmă limită a posibilului. Binecuvântat fie în veci!

Note: