Deja statutul social al celor două persoa­ne ne arată prăpastia care le desparte. Ju­decătorul este un personaj important din punct de vedere social ÅŸi politic (se spune că este „într-o cetate”, adică în inima societăÅ£ii), care rosteÅŸte judecăÅ£i „fără apel” ÅŸi prin aceasta este „atotputernic” (în ter­meni omeneÅŸti). Până aici, se poate vedea o  oarecare asemănare cu Dumnezeu. Însă acest judecător „de Dumnezeu nu se te­mea”, ceea ce, în lumea antică în general (foarte religioasă) ÅŸi în Israel în particular, era de negândit: era culmea nelegiuirii ÅŸi a păcatului, însemna a se ridica împotriva lui Dumnezeu. Åži, în plus, de om nu se ruÅŸina, nerespectând pe nimeni. Era deci un personaj puternic, dar necredincios, nedrept ÅŸi odios: era de fapt chiar opusul lui Dumnezeu³, în afară de putere ÅŸi de judecată.

În faÅ£a lui, o văduvă. Femeia nu avea niciun statut în Antichitate; ea nu se definea decât în raport cu „bărbatul”, fiind supusă tatălui său, iar apoi soÅ£ului ÅŸi, în sfârÅŸit, fiu­lui mai mare dacă rămânea văduvă ÅŸi avea norocul să aibă un fiu. Prin ea însăÅŸi nu era nimic⁴. Iar această văduvă se afla în conflict cu „potrivnicul” ei, adică era în proces. O astfel de situaÅ£ie apărea foarte frecvent în acea vreme: era probabil vorba de încerca­rea de a-ÅŸi păstra zestrea, pe care rudele din partea soÅ£ului urmăreau probabil să i-o ia, sau de a rămâne în propria casă, din care putea fi alungată. Sigur este că miza acestei confruntări era importantă pentru ea, pro­babil vitală. Neavând pe nimeni care să-i ia apărarea, s-a adresat judecătorului pentru a dobândi dreptatea. Însă judecătorul cel nedrept a refuzat cu încăpăÅ£ânare. Nu-i păsa de această femeie neputincioasă, de la care nu avea nimic de aÅŸteptat (ÅŸi, desigur, nu darurile cu care l-ar fi putut mitui).

Povestea s-ar fi putut opri aici: o po­veste tristă, dar în fond destul de banală; lucrurile acestea se petrec încă în zilele noastre, în societăÅ£ile noastre aÅŸa-zis evo­luate ÅŸi libere. Dar femeia nu s-a dat bătu­tă: s-a întors iarăÅŸi ÅŸi iarăÅŸi să ceară drep­tate, în ciuda a toate; l-a hărÅ£uit în fiecare zi pe judecător ÅŸi ÅŸi-a cerut dreptatea cu voce tare: i-a „spart urechile”. Iar acest lucru a durat „mult timp”. În cele din urmă, sătul ÅŸi obosit să audă aceste plân­geri zi de zi, judecătorul a sfârÅŸit prin a ceda. Iar Hristos precizează, pentru cei care-L ascultă, gândurile judecătorului: „DeÅŸi de Dumnezeu nu mă tem ÅŸi de om nu mă ruÅŸinez”, îi voi face dreptate „ca să nu vină mereu să mă supere”. Prin perse­verenÅ£ă (ÅŸi curaj), văduva stăruitoare a do­bândit ceea ce voia ÅŸi nădăjduia.

Atunci Domnul trage învăÅ£ătura aces­tei istorisiri: dacă un judecător nedrept dă până la urmă răspuns cererilor repe­tate ÅŸi drepte, adică face o faptă bună, cu atât mai mult Tatăl vostru ceresc, Jude­cătorul suprem ÅŸi desăvârÅŸit, Care vă iubeÅŸte, vă va face dreptate ÅŸi vă va da ceea ce cereÅ£i vouă, „aleÅŸilor Săi”, dacă „strigaÅ£i către El ziua si noaptea”. Vă va răspunde fără întârziere. Iată cheia: a striga către Dumnezeu ziua ÅŸi noaptea, a nu obosi niciodată, a nu se îndoi, a stărui mereu. Aceasta ne aminteÅŸte de învăÅ£ătura lui Hristos în mai multe rânduri, ÅŸi mai ales la Sfântul Luca. În capitolul 11, chiar după ce a amintit ucenicilor Săi cum trebuie să se roage lui Dumnezeu⁵, Mântuitorul explică „Rugăciunea domnească” istori­sind pilda Prietenului inoportun, care vine să împrumute trei pâini în miezul nopÅ£ii, deranjându-l pe cel de la care le cere, ÅŸi încheie: „CereÅ£i ÅŸi vi se va da; căutaÅ£i ÅŸi veÅ£i afla; bateÅ£i ÅŸi vi se va deschi­de” (Lc 11, 1-10). Apoi continuă comparându-L pe Tatăl ceresc cu taÅ£ii pământeÅŸti, care, deÅŸi „răi fiind”, ÅŸtiu să dea daruri bune copiilor lor, ÅŸi sfârÅŸeÅŸte zicând: „cu cât mai mult Tatăl vostru Cel din ceruri va da Duh Sfânt celor care Îl cer de la El!”⁶ (Lc 11, 11-13).

Hristos a voit, după cum adesea o face, să ÅŸocheze spiritele ÅŸi să provoace o zgu­duire mântuitoare, o trezire a sufletelor. ComparaÅ£ia Sa între judecătorul nedrept ÅŸi Judecătorul dumnezeiesc cel drept este de o îndrăzneală incredibilă. Ne dezvăluie ast­fel smerenia dumnezeiască: chiar dacă nu credeÅ£i în bunătatea lui Dumnezeu, îndrăzniÅ£i să-L deranjaÅ£i, strigaÅ£i fără încetare dinaintea Lui, ca un copil care strigă după mama sa pentru că îi e foame sau îl doare ceva. Aceasta ne aminteÅŸte ce a spus dinaintea necredinÅ£ei evreilor: chiar dacă nu Mă acceptaÅ£i ca Mesia, acceptaÅ£i cel puÅ£in lucrări­le Mele, minunile pe care le fac pentru voi⁷. Ce abis de smerenie dumnezeiască! Domnul ne dă astăzi o poruncă duhovnicească de primă importanÅ£ă: strigaÅ£i către Dumnezeu zi ÅŸi noapte, fără încetare, îndrăzniÅ£i să-L deranjaÅ£i pe Dumnezeu, îndrăzniÅ£i să-I „spargeÅ£i urechile” Văzând că vă întoarceÅ£i către El, ÅŸi El se va întoarce către voi. Adesea păcă­tuim din lipsă de stăruinÅ£ă: cerem lui Dumnezeu o vreme, apoi obosim ÅŸi ne dăm bătuÅ£i. (La ce bun! Cum auzim uneori: Dumnezeu are altceva de făcut decât să se ocupe de mine...) Ce minunată lecÅ£ie de stăruinÅ£ă, de tenacitate, de curaj, care sunt expresii ale credinÅ£ei.

Dar Domnul adaugă cu tristeÅ£e, ca ÅŸi cum I-ar lua de martori pe Tatăl ÅŸi pe Duhul: când Fiul Omului se va întoarce cu slavă la sfârÅŸitul vremurilor, oare va mai găsi credinÅ£ă pe pământ? Dinaintea tristeÅ£ii lui Hristos, inima noastră este străpunsă, căci înÅ£elegem cât suferă pentru noi. Să-I dăruim această stăruinÅ£ă în rugăciune, orice s-ar întâmpla, ca pe o mângâiere.

Îndrăzneala pedagogiei lui Hristos este pe măsura acestei extraordinare revelaÅ£ii pe care a făcut-o: „Am venit să mântuiesc pe toÅ£i oamenii”⁸. Merge până la cea mai de pe urmă limită a posibilului. Binecuvântat fie în veci!

Note: