NaÅŸterea lui Hristos în aceas­tă lume este în egală măsu­ră un fapt istoric, limitat în spaÅ£iu ÅŸi timp, ÅŸi o realitate veÅŸnică, ca întrupare a Cuvântului lui Dumnezeu, Care a creat omul după chi­pul ÅŸi asemănarea Lui. Acest chip al lui Dumnezeu, prezent în fiecare om, cu sau fără ÅŸtiinÅ£a lui, fie că e credincios sau nu, nu este un eveniment istoric, care apare în timp ÅŸi dispare cu timpul, ci o dimen­siune ontologică constitutivă a fiinÅ£ei omeneÅŸti, care reprezintă esenÅ£a persoa­nei sale ÅŸi fără de care omul nu ar mai fi om: „Dumnezeu a venit printre noi pen­tru a ne readuce la starea iniÅ£ială a creaÅ£iei noastre” (StareÅ£ul Tadei, Pace ÅŸi bucurie în Duhul Sfânt).

Fiul lui Dumnezeu S-a născut ÅŸi a tră­it în această lume pentru a reface legătu­ra – care a fost ruptă prin păcatul lui Adam – între omul de carne, rob al păca­tului ÅŸi sortit morÅ£ii – Å£ărână ce se va în­toarce în Å£ărână (cf. Fac. 3, 19) – ÅŸi omul desăvârÅŸit, fără prihană ÅŸi veÅŸnic viu, făcut după chipul ÅŸi asemănarea lui Dumnezeu: „Prin Dumnezeu-Omul ni s-a arătat în mod real ÅŸi în egală măsură atât desăvârÅŸirea lui Dumnezeu, cât ÅŸi omul desăvârÅŸit. (...) Prin Dumnezeu-Cuvântul întrupat în om au pătruns în natura omenească cu totul desăvârÅŸita ÎnÅ£elepciune dumnezeiască, cu totul desăvârÅŸita RaÅ£iune dumnezeias­că, cu totul desăvârÅŸit Intelect dumneze­iesc. (...) De aceea Dumnezeu-Omul este valoarea primordială, cea mai înaltă, cea mai fundamentală, valoarea supremă a lu­mii omeneÅŸti, (...) cea mai desăvârÅŸită sinteză între natura divină ÅŸi cea omeneas­că, între această lume ÅŸi lumea de dinco­lo, între fiinÅ£a naturală ÅŸi cea supranatura­lă, între dimensiunea cosmică ÅŸi cea metafizică, între realitate ÅŸi ideal” (Sf. Iustin Popovici, op. cit.).

Hristos a fost în egală măsură un om ca ÅŸi ceilalÅ£i, a cărui naÅŸtere, existenÅ£ă ÅŸi moarte se situează în timpul ÅŸi spaÅ£iul aces­tei lumi, ÅŸi Omul desăvârÅŸit, fără păcat ÅŸi veÅŸnic, aÅŸa cum a fost făcut de Dumnezeu. Astfel, persoana lui Hristos reprezintă mo­delul etern ÅŸi ideal al oricărui om ÅŸi al în­tregii omeniri: „Hristos a fost, de la înce­putul veacurilor, idealul către care tinde, către care trebuie să tindă omul conform legilor naturii. (...) Întreaga istorie, atât cea a omenirii, cât ÅŸi cea a fiecărui individ în parte, nu este altceva decât evoluÅ£ia ÅŸi năzuinÅ£a către acest scop, lupta pentru acest scop, cucerirea acestui scop. (...) Hristos a pătruns în întregime în omeni­re ÅŸi omul năzuieÅŸte să se transfigureze în fiinÅ£a lui Hristos ca în idealul lui. (...) Deci totul depinde de aceasta: Îl acceptăm pe Hristos ca fiind idealul nostru definitiv pe pământ? Cu alte cuvinte, totul depinde de credinÅ£a noastră în Hristos” (F.M. Dostoievski, MeditaÅ£ie la moartea soÅ£iei sale, Maria Dimitrievna).

Fără Hristos – „marele ÅŸi supremul ide­al al evoluÅ£iei întregii omeniri, care ni s-a arătat nouă în carne ÅŸi oase conform legi­lor istoriei noastre” (Dostoievski, ibid.) – omul muritor de unul singur încetează de a mai fi un om, căci el este lipsit de esenÅ£a însăÅŸi a naturii omeneÅŸti, iar „ceea ce nu este esenÅ£ă, aceea nu este deloc” (Sf. Grigorie de Nyssa).

EsenÅ£a omului, de care depinde toată existenÅ£a sa, nu este persoana lui pământească, ci legătura vie ÅŸi vitală cu Creatorul lui, care i-a dat fiinÅ£a ÅŸi viaÅ£a. Omul care a pierdut contactul cu Dumnezeu a pierdut contactul cu propria lui fiinÅ£ă. El devine atunci o „fiinÅ£ă bolnavă”, „este cuprins de neliniÅŸte ÅŸi spaimă ÅŸi pierde izvorul adevăratei vieÅ£i”. Astfel încât „doctrina materialistă – inerÅ£ie universală ÅŸi mecanismul materiei – este doctrina morÅ£ii” (F.M. Dostoievski, Socialismul ÅŸi creÅŸtinismul).

Fără Dumnezeu „omul nu este om” (Dostoievski, ibid.),ceea ce explică eÅŸecurile repetate ale aÅŸa-zisului umanism ateu, care a produs efecte catastrofale în secolul trecut, dând naÅŸtere celor mai monstruoa­se dictaturi din istoria omenirii, comunismul stalinist ÅŸi doctrina nazistă a rasei superioare. Căci atunci când îÅŸi pierde credinÅ£a în Dumnezeu, omul voieÅŸte să de­vină el însuÅŸi dumnezeu, căzînd în aceeaÅŸi ispită ca Adam – „veÅ£i fi ca Dumnezeu, cunoscând bi­nele ÅŸi răul” (Fac. 3, 5). – pentru a dobândi puterea absolută asu­pra semenilor lui, ambiÅ£ie de­mentă ce nu se poate realiza de­cât prin tiranie, teroare ÅŸi vărsare de sânge.

NaÅŸterea Fiului lui Dumne­zeu în această lume este o nouă naÅŸtere a omului desăvârÅŸit, fără păcat ÅŸi veÅŸnic viu, ceea ce nici unul dintre noi nu poate fi fără Dumnezeu: „Acolo unde nu este Dumnezeu, nu este nici omul. Dumnezeu ÅŸi omul sunt corelativi precum Tatăl ÅŸi copi­lul său” (P. Evdokimov, Vârste­le vieÅ£ii duhovniceÅŸti). Prin ur­mare, naÅŸterea pruncului Iisus este adevărata naÅŸtere a omului ÅŸi a fiecăruia dintre noi: „Dum­nezeu, Care ne-a adus de la nefiinÅ£ă la existenÅ£ă, este mai degrabă Tatăl nostru decâat cei care ne-au născut ÅŸi care au luat de la El ÅŸi existenÅ£a, ÅŸi capacita­tea de a naÅŸte” (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica).

Venirea lui Hristos în lume reface unitatea primordială între creatură ÅŸi Creator, între omul trupesc ÅŸi Duhul Sfânt, între cer ÅŸi pământ, ÅŸi între toate elementele materiale ÅŸi spirituale ale CreaÅ£iei, con­form ÎnÅ£elepciunii ÅŸi VoinÅ£ei lui Dumnezeu, care dă fiinÅ£ă ÅŸi viaÅ£ă la tot ce există: „Hristos este în toate ÅŸi în toÅ£i. Contrarul lui? – vi­dul, neantul. El este toată fiinÅ£a. În afara lui: nefiinÅ£a. Dacă Hristos nu este înlăuntrul tău, nu eÅŸti nimic, eÅŸti un cadavru, eÅŸti neant. Fără Hristos, chiar ÅŸi universul este un cadavru, neant, nefiinÅ£ă” (Sf. Iustin Popovici, op. cit.).

NaÅŸterea lui Hristos este naÅŸterea vieÅ£ii nemuritoare în lumea făpturilor pieritoa- re, naÅŸterea veÅŸniciei în lumea lucrurilor trecătoare. ExistenÅ£a omenească a lui Hristos a fost limitată în spaÅ£iu ÅŸi timp, dar fiinÅ£a Lui dumnezeiască există în afară de spaÅ£iu ÅŸi timp, consubstanÅ£ială cu existenÅ£a veÅŸnică, fără început ÅŸi fără sfârÅŸit, a Tatălui ceresc: „Când spunem că Fiul este mai îna­inte de toÅ£i vecii, arătăm că naÅŸterea Lui este în afară de timp ÅŸi fără început. (...) Căci Dumnezeu fiind în afară de timp, fără de început, impasibil, incoruptibil, necor­poral, unic, fără de sfârÅŸit, naÅŸte în afară de timp, fără de început, impasibil, inco­ruptibil ÅŸi fără de împreunare. NaÅŸterea Lui, cu neputinÅ£ă de înÅ£eles, nu are nici în­ceput, nici sfârÅŸit” (Sf. Ioan Damaschin, op. cit.).

NaÅŸterea pruncului Iisus în lumea urmaÅŸilor lui Adam, căzuÅ£i în păcat ÅŸi supuÅŸi morÅ£ii, este o nouă facere a omului primor­dial, după chipul ÅŸi asemănarea lui Dum­nezeu, naÅŸterea Omului-Dumnezeu în toÅ£i cei care urmează calea Mântuitorului nos­tru, Care nu este altul decât Dumnezeu ÎnsuÅŸi: „Dumnezeu, vrând să mântuiască pe om, a venit chiar El pentru asta, chiar El a lucrat mântuirea, fără mijlocirea ni­mănui. S-a născut din Fecioară curată cu trupul, pentru ca noi, corupÅ£i fiind de răutatea diavolului, să putem renaÅŸte cu duhul. S-a făcut pe Sine Fiu al Omu­lui, pentru ca să ne facă pe noi fii ai lui Dumnezeu. A trăit ÅŸi S-a trudit pe pă­mânt, pentru ca pe noi, căzuÅ£ii, să ne înalÅ£e la cer. S-a obosit ÅŸi S-a chinuit, pentru ca nouă să ne dăruiască pacea cea veÅŸnică. (...) A răbdat întristare ÅŸi durere, pentru ca să ne dăruiască nouă bucuria cea veÅŸnică. (...) A murit pe cruce, pentru ca pe noi, cei morÅ£i, să ne învieze...” (Sf. Tihon din Zadonsk, Scrisori din chilie).