Adaugat la: 12 Noiembrie 2016 Ora: 15:14

Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este ÃŽmpărăția Cerurilor (Mt. 5,3)

„Toate cunoștințele noastre au ca obiect ceea ce este; dar Dumnezeu este deasupra a tot ce există. Pentru a ne apropia de El trebuie să negăm tot ce îi este inferior, altfel spus, tot ce este. Dacă văzând pe Dumnezeu, cunoaștem ceea ce am văzut, nu L-am văzut pe Dumnezeu El însuși, ci un lucru ce se poate înțelege, deci ceva care îi este inferior. Numai prin neștiință îl putem cunoaște pe Cel care este deasupra oricăror lucruri ce se pot cunoaște.

(...) Căci așa cum lumina – și mai cu seamă o lumină puternică – împiedică vederea întunericului, tot așa, cunoașterea omenească – și mai ales excesul de cunoaștere –, suprimă neștiința care este singura cale pentru a ajunge la Dumnezeu în Sine însuși"

Vladimir Lossky, „Eseu asupra teologiei mistice a Bisericii din Răsărit", Ed. Cerf, Paris, 2005

Avem obiceiul de a pronunța prea des și cu prea mare ușurință numele lui Dum­nezeu. Vorbim despre Dumnezeu ca despre cine­va bine cunoscut și înțeles de toți, fie că Îl preamărim, fie că Îl denigrăm, fie că afir­măm existența sau inexitența Lui. Acest cuvânt – cel mai tainic și nepătruns din limbajul omenesc – s-a banalizat într-atât încât face parte din limbajul nostru de zi cu zi și îl putem auzi sub formă exclama­tivă atât în gura credincioșilor cât și în cea a ateilor: „Pentru Dumnezeu!”, „Ferească Dumnezeu!”, „Slavă Domnului!” „A dat Dumnezeu!”, „Doamne păzește!”, „Dum­nezeu știe!” etc. A înjosi numele lui Dum­nezeu coborându-l la nivelul unui auto­matism verbal – sau chiar al unei înjurături – este un sacrilegiu și o insultă la adresa Tatălui ceresc. Tot așa, necinstim pe Dum­nezeu atunci când credem că Îl putem cunoaște cu ajutorul rațiunii omenești și științelor noastre lumești, care nu pot face altceva decât să făurească un idol după asemănarea omului, pe care îl punem în locul lui Dumnezeu: „Uită-te la tine, biet nefericit, vezi cine ești și către cine se în­tinde curiozitatea ta! Tu care ești un om ai vrea să-l cuprinzi pe Dumnezeu cu pri­virea? (...) Îți dai seama ce spui? Judecățile lui sunt de nepătruns, căile lui sunt impo­sibil de dezvăluit, pacea lui depășește ori­ce înțelegere, darurile lui nu se pot închi­pui, ceea ce Dumnezeu a pregătit pentru cei care-l iubesc nu a pătruns în inima omului, măreția lui este fără hotare, înțelepciunea lui fără măsură, așa încât to­tul în el este de neînțeles, și numai el sin­gur ar putea fi înțeles? A pretinde așa ceva este culmea smintelii!” (Sf. Ioan Gură de Aur, Despre neputința înțelegerii lui Dumnezeu.

Voind să-L înțelegem pe Dumnezeu cu ajutorul rațiunii, Îl coborâm pe Tatăl ceresc cel veșnic și necuprins cu mintea la rangul făpturii muritoare: „Conceptu­alizarea lui Dumnezeu este o răsturnare a ierarhiei reale a existenței, prin care Cel necreat este subordonat făpturii create, Modelul subordonat imaginii” (Arhi­mandritul Sofronie, Viața și învățătura starețului Siluan).

Dacă L-am putea înțelege pe Dumnezeu, credința nu ar mai fi necesară. Pentru a cunoaște că doi și cu doi fac patru, nu e nevoie de credință, inteligența ome­nească este suficientă. Cunoașterea este contrarul credinței, dat fiind că nu putem cunoaște decât lucrurile pieritoare ale aces­tei lumi, în vreme ce credința ne deschide calea către veșnicie. Cunoașterea lumească aduce tulburare și spaimă, căci adevărul ei suprem și inevitabil este distrugerea ori­cărui lucru și moartea oricărei ființe vii: „Cunoașterea este urmată de teamă. În vreme ce credința este urmată de nădejde. (...) Cunoașterea este imposibilă fără judecată rațională și fără mijlocirea discuțiilor. Acesta este semnul că ea se îndoiește de adevăr. Pe când credința este un sentiment limpede și simplu. (...) Înțelege bine că una este potrivnică celei­lalte. Locuința credinței este o gândire de copil și o inimă simplă. De aceea este scris: „Îl preamăreau pe Dumnezeu în simplita­tea inimii lor” (Col. 3, 22). Åži: „Dacă nu vă veți întoarce la Dumnezeu și nu vă veți face ca niște copilași, nu veți intra în împărăția cerurilor” (Mt. 18, 3). Dar cunoașterea este o capcană pentru aceste două lucruri și se opune lor. Cunoașterea cercetează natura și o păstrează în toate căile ei. Dar calea credinței e mai presus de natură” (Sf. Isaac Sirul, Cuvântări ascetice).

Dacă Hristos este adevă­rul și viața (Cf. Ioan 14, 6) tot ce nu este Hristos este minciună și duce la moarte.

Prin urmare, toată cunoașterea lumească și toate științele pământești sunt amăgitoare și deșarte, de aceea „înțelepciunea acestei lumi este nebunie înaintea lui Dumnezeu” (1 Cor. 3, 19). Cunoașterea lumească a celor văzute reînnoiește pă­catul lui Adam căci ea ne des­chide ochii asupra lucruri­lor pământești și pieritoare, dar ne face orbi față de ade­vărurile cerești și veșnice: „Calea lui Hristos și prezența Lui în lume răstoarnă crite­riile și valorile omenești, de aceea Scriptura pare străină lumii. Domnul Însuși zice: «Spre judecată am venit în lumea aceasta, ca cei care nu văd să vadă, iar cei care văd să fie orbi» (Ioan 9, 39). Lumina pe care Hristos a adus-o în lume este de așa natură încât cei ce cred că văd și că sunt înțelepți cu de la sine putere rămân pe veci orbi, iar cei ce nu văd și înțeleg că sunt orbi, aceia văd cu adevărat” (Arhimandritul Zharia Zaharou, Omul cel tainic al inimii).

Cel care nu vede decât aparența ma­terială a lumii și crede că adevărul se află în legile materiei și ale trupului de carne, devine orb înaintea adevărurilor din ce­ruri, căci „este cu neputință să privim cu un ochi cerul și cu celălalt pământul” (Sf. Ioan Scărarul, Scara sfântă).

Rațiunea omenească și științele aces­tei lumi nu-L pot cunoaște nicidecum pe Dumnezeu, care se ascunde în ochii căr­turarilor și savaților, dar se arată copiiilor și celor cu mintea simplă: „Mărturisescu-mă Å¢ie, Părinte, Doamne al cerului și al pământului, pentru că ai ascuns aceste lu­cruri de cei înțelepți și iscusiți și le-ai des­coperit pruncilor” (Matei 11, 25): „Cre­dința din suflet este asemenea uni prunc care se alipește de mama sa și care vrea să se afle mereu în preajma ei, întinzându-și pentru orice trebuință mânuțele înspre ea. La fel, credința, lăsând la o parte în­treaga zidire, se alipește întotdeauna de Dumnezeu, căci de la El se trage, și pen­tru orișice necaz sau trebuință la El alear­gă, cerând ajutor și ocrotire; pe El se spri­jină, ca pe Dumnezeul ei atotputernic, atoateînțelept, adevărat, Care nu poate să spună neadevărul, milostivul și blândul Părinte, în El își pune toată fericirea și despărțirea de El o socotește ca cea mai mare nenorocire, după cum pentru un prunc aflarea în preajma mamei sale în­seamnă fericire și neprimejduire, iar despărțirea de ea este cea mai mare neno­rocire” (Sf. Tihon din Zadonsk, Scrisori din chilie).

Cunoașterea acestei lumi este necesa­ră și utilă numai dacă citim cartea Facerii cu ochii credinței și dacă vedem și simțim prezența și adevărul lui Dumnezeu în toa­te lucrurile pământului și cerului. Cunoașterea lumii naturale devine astfel un mijloc de a ne apropia de Dumnezeu și de a ne întări credința, căci „prin mijlo­cirea lucrurilor naturale putem primi învățături foarte clare asupra tuturor lu­crurilor duhovnicești” (Sf. Ioan Scărarul, op. cit.).

Cel ce nu cunoaște științele lumești nu pierde mare lucru, dat fiind că toată înțelepciunea omenească și tot ce putem cunoaște în această lume se rezumă la un singur adevăr cât se poate de simplu și pe înțelesul tuturor: „Am văzut tot ce se face sub soare, și iată că totul este deșertăciune și goană după vânt” (Ecl. 1,14).

Dumnezeu nu este o idee, o teorie, o filozofie, nici nimic altceva decât izvorul veșnic al Vieții, care dă viață tuturor. Pentru a respira și a vedea lumina soare­lui, nu avem nevoie să cunoaștem modul de funționare al plămânilor, nici structu­ra anatomică a ochiului, nici explicația științifică a luminii solare și a sistemului planetar. Viața nu vine din ideile noastre, nici din inteligența și știința noastră, ci de la inima care bate zi și noapte în pieptul nostru și care nu are nevoie să știe nimic pentru a ne da viața în fiecare clipă. Tot așa, Dumnezeu este inima însăși a existenței noastre și numai inima Îl poa­te cunoaște: „Inima este cea care Îl simte pe Dumnezeu și nu rațiunea. Dumnezeu simțit cu inima și nu cu rațiunea” (Pascal, Cugetări).

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni

Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni

Departamentul pentru rom창nii de pretutindeni