Omul fără Dumnezeu este un om fără nădejde. Primejdiile care îi ameninÅ£ă existenÅ£a ÅŸi bunurile lumeÅŸti sunt nenumă­rate ÅŸi pot veni din toate părÅ£ile: catastrofe naturale, războaie, terorism, boli incurabi­le, accidente de circulaÅ£ie, crize economi­ce, ÅŸomaj, sărăcie, persecuÅ£ii, nedreptăÅ£i ÅŸi un lanÅ£ nesfârÅŸit de griji, necazuri, eÅŸecuri, suferinÅ£e ÅŸi multe alte încercări pe care omul le întâlneÅŸte de-a lungul întregii sale vieÅ£i, ce se va sfârÅŸi în mod inevitabil cu bătrâneÅ£ea ÅŸi moartea. Fără Dumnezeu ÅŸi fără nădej­dea vieÅ£ii veÅŸnice, existenÅ£a omenească nu este mai fericită decât cea a unui animal de povară care-ÅŸi va sfârÅŸi zilele la abator, ÅŸi nici mai importantă decât cea a unei musculiÅ£e care se zbânÅ£uie câteva clipe în mijlocul neantului cosmic: „ Nu văd decât infinituri în toate părÅ£ile, care mă împre­soară ca pe un atom ÅŸi ca pe o umbră care nu durează decât o clipă fără întoarcere. Tot ce ÅŸtiu este că în curând va trebui să mor” (Pascal, Cugetări).

Când ÅŸtim că mai devreme sau mai târ­ziu vom părăsi această lume – ÅŸi toÅ£i oa­menii ÅŸtiu acest lucru –, toate speranÅ£ele noastre lumeÅŸti, care sunt nenumărate, par înÅŸelătoare ÅŸi zadarnice: „SperanÅ£a este forma normală a delirului”, remarca Emil Cioran (Tratat de descompunere).

SperanÅ£ele omului lumesc sunt total opuse speranÅ£elor pe care ni le dă cuvân­tul lui Hristos, care ne învaÅ£ă să adunăm comori în ceruri ÅŸi nu pe pământ. Omul lumesc speră să vieÅ£uiască fericit ÅŸi ferit de necazuri în această lume, Hristos însă afirmă: „FericiÅ£i cei ce plâng, că aceia se vor mângâia”. Inima omului lumesc este plină de trufie, de lăcomie ÅŸi de patimi ne­curate, dar Hristos ne învaÅ£ă: „FericiÅ£i cei curaÅ£i cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”. Omul lumesc ar vrea să nu sufere nicio pagubă, nicio prigoană, nicio nedreptate, Hristos însă ne spune: „FericiÅ£i cei prigoniÅ£i pentru dreptate, că acelora este împărăÅ£ia cerurilor”. Omul lumesc ca­ută puterea, mărirea ÅŸi slava acestei lumi ÅŸi nu se îngrijeÅŸte de mântuirea sufletului, pe când Hristos ne îndeamnă să urmăm o  cale cu totul opusă gloriei lumeÅŸti: „FericiÅ£i veÅ£i fi când vă vor ocărî ÅŸi vă vor prigoni ÅŸi vor zice tot cuvântul rău împo­triva voastră, minÅ£ind, din pricina mea. BucuraÅ£i-vă ÅŸi vă veseliÅ£i, că plata voastră multă este în ceruri ” (Mt 5, 4-11).

Cei care îÅŸi pun nădejdea în lucrurile pieritoare ale acestei lumi sunt lipsiÅ£i în realitate de orice nădejde, căci toate bu­nurile agonisite pe pământ le vor pierde în momentul morÅ£ii, aÅŸa încât ei nu vor putea avea nici comorile acestei lumi, nici comorile din ceruri. Nădejdile înÅŸelătoare care ne leagă de această lume ne duc în ul­timă instanÅ£ă la deznădejde, căci ele ne în­depărtează de singura noastră nădejde re­ală ÅŸi necesară, credinÅ£a în Dumnezeu ÅŸi în viaÅ£a veÅŸnică: „Deznădejdea este inconÅŸtienÅ£a în care se află oamenii cu pri­vire la destinul lor spiritual” (Kierkegaard, Tratatul deznădejdii).

Omul fară Dumnezeu consideră moar­tea ca fiind sfârÅŸitul total ÅŸi definitiv al existenÅ£ei ÅŸi îÅŸi pune toate speranÅ£ele în viaÅ£a pământească – „Cât timp există viaÅ£ă, există speranÅ£ă”, spune un bine cunoscut dicton francez –, pe când creÅŸtinul care crede în în­vierea morÅ£ilor ÅŸi viaÅ£a de veci are convingerea că „totul nu se sfârseÅŸte nicidecum cu moartea (...), ÅŸi că aceasta ne dă nădejdi infinit mai mari decât viaÅ£a, fie ea plină de sănă­tate ÅŸi putere” (Kierkegaard, op. cit.).

CredinÅ£a înseamnă a ne pune toată nădejdea în Dumnezeu împotriva oricărei nădejdi lumeÅŸti, înfruntând necazurile, suferinÅ£ele ÅŸi încercările vieÅ£ii cu pace sufle­tească ÅŸi încredere nestrămutată, căci omul credincios „primeÅŸte de la creÅŸtinism un curaj care îi lipseÅŸte omului natural” (Kierkegaard, op. cit.): „Dacă cineva ÅŸi-a dezlegat sufletul de patimile ÅŸi dorinÅ£ele lumeÅŸti ÅŸi l-a unit cu Dumnezeu, nu numai că va dispreÅ£ui arginÅ£ii ÅŸi lucrurile dimprejur (...) ÅŸi nu va suferi dacă va fi lipsit de acestea, dar va putea îndura chiar ÅŸi suferinÅ£ele trupeÅŸti cu bucurie, aducând lauda cuvenită Dumnului. Căci el vede în permanenÅ£ă, aÅŸa cum spune sfântul Apostol, omul din afară care se prăpădeÅŸte, în vreme ce omul lăuntric se înnoieÅŸte din zi în zi (2 Cor. 4, 16). Nu este cu putinÅ£ă să suportăm altcumva suferinÅ£ele pe care le îndurăm cu voia lui Dumnezeu. Pentru aceasta avem nevoie de o cunoaÅŸtere desăvârÅŸită ÅŸi de înÅ£elepciune duhovnicească. Cel care este lipsit de acestea rătăceÅŸte fără încetare în întunericul neÅŸtiinÅ£ei ÅŸi deznădejdii” (Sf. Simion Noul Teolog, Capitole practice ÅŸi teologice).

Acest om rătăcit în întunericul neÅŸtiinÅ£ei ÅŸi deznădejdii este cel care crede că omul nu este decât o fiinÅ£ă pământească – un mamifer vertebrat biped, înzestrat cu raÅ£iune ÅŸi limbaj articulat –, ÅŸi nimic altceva. Omul care a uitat sau nu mai recunoaÅŸte ÅŸi reneagă obârÅŸia sa dumnezeiască, aidoma unui bolnav lovit de amnezie care nu mai ÅŸtie cine este, a devenit din nefericire modelul an­tropologic dominant al lumii moderne, singurul pe care ÅŸtiinÅ£ele materialiste din zilele noastre îl consideră conform cu re­alitatea. Această falsă viziune a omului ÅŸi a destinului omenesc este cauza principa­lă a tuturor dezechilibrelor, tulburărilor ÅŸi crizelor lumii contemporane, căci „duhul lumesc este boală", iar „cunoaÅŸterea fără luminare de sus este o catastrofă" (Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceÅŸti I).

Omul este înzestrat fără îndoială cu o natură proprie – suma trăsăturilor caracte­ristice ale speciei omeneÅŸti – dar el nu exis­tă prin natura lui proprie, fiind constituit în întregime din elemente materiale ÅŸi spiri­tuale pe care nu el le-a făcut, ci i-au fost atri­buite de Creatorul lui: „Ce ai, pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te făleÅŸti, ca ÅŸi cum nu l-ai fi primit?” (1 Cor. 4, 7). Omul nu există prin el însuÅŸi. ViaÅ£a ÅŸi fiinÅ£a i-au fost date de Dumnezeu, fără de Care el nu este decât Å£ărână ÅŸi se va întoarce în Å£ărână (cf. Fac. 3, 19): „Să ne smerim ÅŸi să fim încredinÅ£aÅ£i de nimicnicia noastră înaintea Domnului, înÅ£elegând că singurul lucru care ne face să fim oameni cu adevărat este su­flarea de viaÅ£ă pe care a pus-o în noi Dum­nezeul ÅŸi Ziditorul nostru. Fără ea nu sun­tem decât Å£ărână” (Zaharia Zaharou, Omul cel tainic al inimii).

Omul muritor nu este adevăratul om ÅŸi toate speranÅ£ele lui pământeÅŸti sunt zadar­nice ÅŸi înÅŸelătoare, căci el nu este nimic prin sine însuÅŸi ÅŸi nu poate să zidească nimic care să nu fie nimicit mai devreme sau mai târziu. FiinÅ£a reală a omului este Duhul lui Dumnezeu, care i-a dat viaÅ£ă ÅŸi sălăÅŸluieÅŸte în trupul lui muritor: „Nu ÅŸtiÅ£i că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveÅ£i de la Dumnezeu ÅŸi că voi nu sunteÅ£i ai voÅŸtri?” (1 Cor. 6, 19). Uitarea adevăratei nostre identităÅ£i, care vine de la Tatăl ceresc ÅŸi nu de la părinÅ£ii noÅŸtri pământeÅŸti, este o primejdie de moar­te pentru sufletul nostru, o orbire diavo­lească care ne face să rupem legătura inte­rioară cu Duhul lui Dumnezeu ÅŸi să ne legăm de trupul nostru muritor ÅŸi de bu­nurile pieritoare ale acestei lumi. Pentru a nu uita niciodată că „Dumnezeu este sin­gurul care poate răspunde tuturor dorinÅ£elor sufletului omenesc”, „SfinÅ£ii PărinÅ£i spu­neau că, de îndată ce ne-am trezit din somn, atenÅ£ia noastră trebuie să se îndrepte către Dumnezeu, pentru ca gândurile noastre să fie unite cu Domnul, astfel încât să putem, de-a lungul întregii zile, să ne amintim de Domnul. SfinÅ£ii PărinÅ£i se rugau astfel: Doamne, păzeÅŸte-ne de uitare” (StareÅ£ul Tadei, Pace ÅŸi bucurie în Duhul Sfânt).

A nădăjdui împotriva oricărei nădejdi înseamnă a ne aminti în orice împrejura­re – ÅŸi mai cu seamă când avem de înfrun­tat necazurile ÅŸi încercările vieÅ£ii – că Dumnezeu este pretutindeni prezent, că toate se fac cu voia Lui ÅŸi că El veghează în fiecare clipă asupra noastră precum un tată asupra copiilor lui. „De aceea nu vă necăjiÅ£i nicidecum, deoarece deasupra a toate ÅŸi a tuturor este Dumnezeu” (Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceÅŸti II).