Omul fără Dumnezeu este un om fără nădejde. Primejdiile care îi amenință existența și bunurile lumești sunt nenumă­rate și pot veni din toate părțile: catastrofe naturale, războaie, terorism, boli incurabi­le, accidente de circulație, crize economi­ce, șomaj, sărăcie, persecuții, nedreptăți și un lanț nesfârșit de griji, necazuri, eșecuri, suferințe și multe alte încercări pe care omul le întâlnește de-a lungul întregii sale vieți, ce se va sfârși în mod inevitabil cu bătrânețea și moartea. Fără Dumnezeu și fără nădej­dea vieții veșnice, existența omenească nu este mai fericită decât cea a unui animal de povară care-și va sfârși zilele la abator, și nici mai importantă decât cea a unei musculițe care se zbânțuie câteva clipe în mijlocul neantului cosmic: „ Nu văd decât infinituri în toate părțile, care mă împre­soară ca pe un atom și ca pe o umbră care nu durează decât o clipă fără întoarcere. Tot ce știu este că în curând va trebui să mor” (Pascal, Cugetări).

Când știm că mai devreme sau mai târ­ziu vom părăsi această lume – și toți oa­menii știu acest lucru –, toate speranțele noastre lumești, care sunt nenumărate, par înșelătoare și zadarnice: „Speranța este forma normală a delirului”, remarca Emil Cioran (Tratat de descompunere).

Speranțele omului lumesc sunt total opuse speranțelor pe care ni le dă cuvân­tul lui Hristos, care ne învață să adunăm comori în ceruri și nu pe pământ. Omul lumesc speră să viețuiască fericit și ferit de necazuri în această lume, Hristos însă afirmă: „Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia”. Inima omului lumesc este plină de trufie, de lăcomie și de patimi ne­curate, dar Hristos ne învață: „Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”. Omul lumesc ar vrea să nu sufere nicio pagubă, nicio prigoană, nicio nedreptate, Hristos însă ne spune: „Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, că acelora este împărăția cerurilor”. Omul lumesc ca­ută puterea, mărirea și slava acestei lumi și nu se îngrijește de mântuirea sufletului, pe când Hristos ne îndeamnă să urmăm o  cale cu totul opusă gloriei lumești: „Fericiți veți fi când vă vor ocărî și vă vor prigoni și vor zice tot cuvântul rău împo­triva voastră, mințind, din pricina mea. Bucurați-vă și vă veseliți, că plata voastră multă este în ceruri ” (Mt 5, 4-11).

Cei care își pun nădejdea în lucrurile pieritoare ale acestei lumi sunt lipsiți în realitate de orice nădejde, căci toate bu­nurile agonisite pe pământ le vor pierde în momentul morții, așa încât ei nu vor putea avea nici comorile acestei lumi, nici comorile din ceruri. Nădejdile înșelătoare care ne leagă de această lume ne duc în ul­timă instanță la deznădejde, căci ele ne în­depărtează de singura noastră nădejde re­ală și necesară, credința în Dumnezeu și în viața veșnică: „Deznădejdea este inconștiența în care se află oamenii cu pri­vire la destinul lor spiritual” (Kierkegaard, Tratatul deznădejdii).

Omul fară Dumnezeu consideră moar­tea ca fiind sfârșitul total și definitiv al existenței și își pune toate speranțele în viața pământească – „Cât timp există viață, există speranță”, spune un bine cunoscut dicton francez –, pe când creștinul care crede în în­vierea morților și viața de veci are convingerea că „totul nu se sfârsește nicidecum cu moartea (...), și că aceasta ne dă nădejdi infinit mai mari decât viața, fie ea plină de sănă­tate și putere” (Kierkegaard, op. cit.).

Credința înseamnă a ne pune toată nădejdea în Dumnezeu împotriva oricărei nădejdi lumești, înfruntând necazurile, suferințele și încercările vieții cu pace sufle­tească și încredere nestrămutată, căci omul credincios „primește de la creștinism un curaj care îi lipsește omului natural” (Kierkegaard, op. cit.): „Dacă cineva și-a dezlegat sufletul de patimile și dorințele lumești și l-a unit cu Dumnezeu, nu numai că va disprețui arginții și lucrurile dimprejur (...) și nu va suferi dacă va fi lipsit de acestea, dar va putea îndura chiar și suferințele trupești cu bucurie, aducând lauda cuvenită Dumnului. Căci el vede în permanență, așa cum spune sfântul Apostol, omul din afară care se prăpădește, în vreme ce omul lăuntric se înnoiește din zi în zi (2 Cor. 4, 16). Nu este cu putință să suportăm altcumva suferințele pe care le îndurăm cu voia lui Dumnezeu. Pentru aceasta avem nevoie de o cunoaștere desăvârșită și de înțelepciune duhovnicească. Cel care este lipsit de acestea rătăcește fără încetare în întunericul neștiinței și deznădejdii” (Sf. Simion Noul Teolog, Capitole practice și teologice).

Acest om rătăcit în întunericul neștiinței și deznădejdii este cel care crede că omul nu este decât o ființă pământească – un mamifer vertebrat biped, înzestrat cu rațiune și limbaj articulat –, și nimic altceva. Omul care a uitat sau nu mai recunoaște și reneagă obârșia sa dumnezeiască, aidoma unui bolnav lovit de amnezie care nu mai știe cine este, a devenit din nefericire modelul an­tropologic dominant al lumii moderne, singurul pe care științele materialiste din zilele noastre îl consideră conform cu re­alitatea. Această falsă viziune a omului și a destinului omenesc este cauza principa­lă a tuturor dezechilibrelor, tulburărilor și crizelor lumii contemporane, căci „duhul lumesc este boală", iar „cunoașterea fără luminare de sus este o catastrofă" (Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești I).

Omul este înzestrat fără îndoială cu o natură proprie – suma trăsăturilor caracte­ristice ale speciei omenești – dar el nu exis­tă prin natura lui proprie, fiind constituit în întregime din elemente materiale și spiri­tuale pe care nu el le-a făcut, ci i-au fost atri­buite de Creatorul lui: „Ce ai, pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te fălești, ca și cum nu l-ai fi primit?” (1 Cor. 4, 7). Omul nu există prin el însuși. Viața și ființa i-au fost date de Dumnezeu, fără de Care el nu este decât țărână și se va întoarce în țărână (cf. Fac. 3, 19): „Să ne smerim și să fim încredințați de nimicnicia noastră înaintea Domnului, înțelegând că singurul lucru care ne face să fim oameni cu adevărat este su­flarea de viață pe care a pus-o în noi Dum­nezeul și Ziditorul nostru. Fără ea nu sun­tem decât țărână” (Zaharia Zaharou, Omul cel tainic al inimii).

Omul muritor nu este adevăratul om și toate speranțele lui pământești sunt zadar­nice și înșelătoare, căci el nu este nimic prin sine însuși și nu poate să zidească nimic care să nu fie nimicit mai devreme sau mai târziu. Ființa reală a omului este Duhul lui Dumnezeu, care i-a dat viață și sălășluiește în trupul lui muritor: „Nu știți că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveți de la Dumnezeu și că voi nu sunteți ai voștri?” (1 Cor. 6, 19). Uitarea adevăratei nostre identități, care vine de la Tatăl ceresc și nu de la părinții noștri pământești, este o primejdie de moar­te pentru sufletul nostru, o orbire diavo­lească care ne face să rupem legătura inte­rioară cu Duhul lui Dumnezeu și să ne legăm de trupul nostru muritor și de bu­nurile pieritoare ale acestei lumi. Pentru a nu uita niciodată că „Dumnezeu este sin­gurul care poate răspunde tuturor dorințelor sufletului omenesc”, „Sfinții Părinți spu­neau că, de îndată ce ne-am trezit din somn, atenția noastră trebuie să se îndrepte către Dumnezeu, pentru ca gândurile noastre să fie unite cu Domnul, astfel încât să putem, de-a lungul întregii zile, să ne amintim de Domnul. Sfinții Părinți se rugau astfel: Doamne, păzește-ne de uitare” (Starețul Tadei, Pace și bucurie în Duhul Sfânt).

A nădăjdui împotriva oricărei nădejdi înseamnă a ne aminti în orice împrejura­re – și mai cu seamă când avem de înfrun­tat necazurile și încercările vieții – că Dumnezeu este pretutindeni prezent, că toate se fac cu voia Lui și că El veghează în fiecare clipă asupra noastră precum un tată asupra copiilor lui. „De aceea nu vă necăjiți nicidecum, deoarece deasupra a toate și a tuturor este Dumnezeu” (Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești II).